De ce ea (3)

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

continuarea părții a doua

CÂND MAMA ȘI TATA NU CRED CĂ EȘTI NEVINOVATĂ

21 noiembrie 2002 se anunța o zi mohorătâ și rece ca zidurile închisorii. Adunase câte ceva în ăștia aproape doi ani de detenție, numai cărțile, tratatele de drept, codurile penale și dosarul propriu atârnau câteva zeci de kilograme de maculatură. Drumul era lung și alambicat până la poarta închisorii, așa că femeia mignonă care căra bagaje mai mari decât ea spre libertate a atras atenția unui domn galant, aflat și el vremelnic în spatele gratiilor. Miron Cosma i-a cerut voie gardiencei care o însoțea pe Daniela s-o ajute pe doamna la cărat. Permisiunea i-a fost acordată.

Luase cu ea și goblenul pe jumătate făcut, pe care l-a terminat în libertate și pentru care a mai bătut o dată drumul până la închisoare, ca să i-l predea preotesei, responsabila cu socio-educativul în penitenciar.

Daniela:Nu am conștientizat ziua aia. Era ca o chestie care se întâmpla în afara mea. Nu eram eu. Dar dacă dorm și mă trezesc și sunt tot acolo?”

Așa a început libertatea, în care visele s-au inversat. În pușcărie visa adesea că e acasă, și când se trezea în celulă se silea să închidă ochii ca să mai prelungească visul. Ajunsă acasă a început să viseze pușcăria. „Visam noaptea că sunt acolo și-mi ziceam că de fapt asta e realitatea. Dar n-am avut vreme de sensibilități. A trebuit din prima zi să fiu OK, să nu par marcată de nimic. Pentru că acasă mă aștepta mama și băiatul, rămași singuri după moartea tatei”.

Marius fusese atașat de bunicul ca de un tată. Când a aflat că a murit a fugit patru kilometri pe câmp, desculț, până la calea ferată unde i se spusese că îl răsturnase calul speriat de tren. Copiulul era deja în mijlocul unei furtuni existențiale, în care la școală i se scotea mereu pe nas faptul că „mă-sa e la pușcărie”, iar acum își pierduse și unicul sprijin masculin din viață. Două zile după moartea bunicului nu a vorbit, nu a mâncat. Apoi școala era doar locul în care-și manifesta agresivitatea.

Se spune că familiile și în special copiii deținuților suferă afară mai mult decât ei în spatele gratiilor. Stigmatul este modul în care societatea știe să-și susțină membrii.

Daniela: „În comunitatea aia restrânsă, în sat, unde ei au avut o poziție medie, de oameni muncitori, oamenii te evită și te izolează. Copilul tău e la pușcărie. Nimeni nu a întrebat de ce, evitau discuțiile cu ei, dar bârfeau pe la colțuri. Părinții mei, trăiți acolo toată viața, au fost mai loviți decât mine. Dacă cineva a suferit mai mult din povestea asta au fost ei. Veneau la mine la două luni o dată, cu copilul după ei – l-au luat împotriva voinței mele – dar nu mă credeau. Au fost momente în care tata mi-a zis: mă tată, nu te-or ține ăștia degeaba aici! Declarativ, mama era mai luptătoare. Am aflat mai târziu că nici ea nu mă credea. Dar se lupta cu oamenii din sat, când îi auzea bârfind. Însă tata a murit așa, cu gândul că sunt vinovată.

După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo. Da, la apropiați în casă.”

Își șterge pe furiș lacrimile care i-au adus și nodul în gât și i-au tăiat vocea. 

CE VREA STATUL SĂ ȘTIE DESPRE INFRACTORI: PERSOANA ÎȘI CAUTĂ DE LUCRU ȘI ÎȘI CONȘTIENTIZEAZĂ FAPTA

Au urmat șase ani de „încercare”. Ceea ce a însemnat că lunar se prezenta la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spună că se străduiește să fie un cetățean model și să-și vadă de treabă. Nu o angaja nimeni, din cauza cazierului, deci era silită să muncească la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”.

Daniela: „Erau fraze standard. E foarte greu să-i verifici viața cuiva. Întotdeauna mă prezentam la ora exactă, am fost atât de conștiincioasă, am făcut lucrurile astea de teamă să nu se întâmple ceva. Executasem un an și 9 luni, iar până la 3 ani mai era. Dar ei interpretau teama asta că îmi conștientizez fapta.

Din 2003 pînă în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.

Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Când se termina perioada de supraveghere intervenea și reabilitarea. Și școala de șoferi am făcut-o de două ori, că prima dată când mi-am scos cazierul mi-a fost rușine să i-l dau instructorului. Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro…. Iar în cercul de prieteni făcut ulterior … am omis, nu am mințit. Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.”

CE SĂ CAUTE UN BĂRBAT ÎN VIAȚA MEA?

tarau-catel-an

Teama de stigmatizare a făcut-o pe Daniela să-și țină și admiratorii departe. „O aveam pe mama, un copil, un câine, o hotărîre de condamnare, dădeam lunar cu subsemnatul la poliție, la serviciul de supraveghere, ce era să caute un bărbat în construcția asta? Căruia să-i spun ce? Că am fost condamnată, că am fost la pușcărie și m-am plâns la CEDO, dar nu am un răspuns. Mergeam la o cafea, la a doua și cam atât. Mi s-a pus în spate și puțină aroganță, dar nu era decât o fugă. Ce era să fac?”

Până când a apărut Vali, care n-a ținut cont de „aroganța” ei.

„I-am spus după două-trei luni. Căutam un moment. E greu să-l găsești. Teoretic el ar fi trebuit să mai stea puțin și să plece. Dar nu a fost așa. Începuse să vină acasă, să aibă discuții cu mama, cu copilul…

Și cum a reacționat când a aflat?

Din câte îmi aduc aminte mă verificase deja. E polițist. Probabil aștepta momentul să-i spun. Ne-am mutat împreună pe 25 iunie 2007. I-am povestit multe, aproape tot … mă tot așteptam să găsească un moment în care să dispară. Primul eveniment trăit împreună a fost admisibilitatea cererii mele la CEDO.”

Tot în 2007 s-a înscris la Facultatea de Drept, iar în 2008 s-a angajat pentru prima dată legal, secretară la o societate comercială. A fost primul job cu contract de muncă și cazier curat. Acționarii firmei le-au fost și nași la cununie, dar nu au aflat despre „culpa” Danielei decât acum, în 2015, când a fost exonerată de orice vină. Nici socrii ei nu au știut nimic.

CEDO. LA CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, DIN 2001 PÂNĂ ÎN 2009

Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe Daniela închisoarea a specializat-o în legi. S-a apucat să le studieze ca să înțeleagă ce i se întâmplă. Când a avut cazierul curat a urmat și o facultate pentru asta. Cu ce învățase singură, cu ce a mai învățat la facultate, a înțeles că singura șansă de a relua procesul este o decizie CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în decembrie 2001 și a dat un verdict în 2009. Daniela Tarău a fost reprezentată în fața CEDO de avocatul Asociației Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki. Pe scurt, CEDO a constatat că Daniela Tarău a fost ținută în arest nejustificat, că nu i s-a dat posibilitatea să conteste arestarea și nici să se apere corespunzător în proces, deci nu a avut parte de un proces echitabil.

Nici procesul la CEDO nu a fost floare la ureche, mai ales că după atâția ani de lupte surde prin instanțele românești, găsirea actelor doveditoare cerute de Curtea Europeană părea mai grea decât dovedirea nevinovăției. Dar pe baza acestei sentințe Daniela Tarău a putut să ceară rejudecarea procesului în România.

În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Daniela și-a scris singură cererea de revizuire.

REJUDECAREA: MULȚUMIM LUI DUMNEZEU, AM NIMERIT UN MAGISTRAT PROFESIONIST!

În 2010 a început iar fuga după documente. După ce fusese demonstrat și la CEDO că judecătorii nu se aplecaseră cu atenție asupra datelor din dosar, preferând s-o condamne pe Daniela Tarău la grămadă cu ceilalți, ai fi zis că tot ce aveau de făcut judecătorii puși să rejudece cazul era să citească în fine informațiile din el și să constate faptele. Dar lucrurile nu sunt atât de simple în realitatea românească, și multă vreme rejudecarea părea că se împotmolise tot într-o procedură complet absurdă ca și judecata inițială.

În primul rând a fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria Sectorului 1, fiecare instituție spunând că dosarul nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul Danielei, spune că l-a găsit sub niște saci de ciment într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei Sectorului 1.

Când în fine zici că a început rejudecarea, constați că de fapt judecătorul nu își știe meseria. Pentru că numai Daniela Tarău se plânsese la CEDO, iar decizia Curții o privea strict pe ea, asta trebuia să se întâmple și în revizuire. ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul ei, nu și al celorlalți inculpați din dosar, care oricum își executaseră deja pedepsele și unii chiar se reabilitaseră. Or judecătorul de la Sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar.

Marius Iorga avocat: „Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii – Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.

ICCJ, disperată de întrebările de la Sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la Sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.”

Justiția nu mai pare atât de de încredere când ajungi să îi mulțumești lui Dumnezeu că-ți repartizează un judecător profesionist. Mai ales când constați că acel judecător profesionist se dovedește a fi soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, și procuror care instrumentase dosarul Danielei, pentru scurtă vreme.

Marius Iorga:

Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă, dar același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

BUNII SAMARITENI: CUM POT SĂ APARĂ PĂGUBIȚI NOI DUPĂ 15 ANI

Până la urmă s-a dovedit că doamna judecător Chiujdea a știut să se ridice deasupra oricăror suspiciuni. Pentru că probabil puțini judecători ar fi avut răbdare să treacă prin toate etapele care au urmat.

Marius Iorga: „Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate aceste persoane. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.

Acești oameni au fost păgubiți și vor beneficia întotdeauna de compasiunea noastră, dar modul în care au decis să se comporte în acest proces… S-au gândit că după 15 ani își pot lua banii înapoi. Martor a fost o colegă de-a noastră care i-a auzit întâmplător cum se înțelegeau în fața judecătoriei, că hai să spunem că i-au dat bani lui Tarău, că poate îi scoatem acum.”

Este o lectură interesantă decizia judecătoarei Chiujdea, care se întinde pe aproape 60 de pagini, și care trece în revistă toate patimile Danielei Tarău din acești 15 ani. De exemplu este jenantă situația în care chiar instanța a fost pusă, să constate că păgubiții mint.

Marius Iorga:

Cum e posibil ca în 2001 să nu o fi identificat pe Tarău, iar după 15 ani să spuneți cu certitudine că da, i-a întrebat judecătoarea. Evident doamna judecător a înlăturat declarațiile ca mincinoase din dosar. Dosarul ăsta era cunoscut filă cu filă de această judecătoare. La virgulă. Era disperată la un moment dat și ea de toate tărăgănările. În soluția, pe care am așteptat-o două săptămâni, a dispus achitarea pe un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare.”

DAR PARCHETUL NU SE LASĂ ȘI CERE DIN NOU CONDAMNAREA, PENTRU O FAPTĂ PRESCRISĂ

Dar stați că nu e gata. Pentru că parchetul a făcut recurs, cerând… condamnarea inculpatei pentru înșelăciune asupra unui număr de 17 persoane, acelea care au spus că au văzut-o la firmă.

Marius Iorga: „Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Pentru că totuși au văzut-o atunci, condamnați-o pentru cei 17. Curtea deApel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:

–        încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea s-o mai tragă la răspundere, sau

–        fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea – deci achitare.

La Curtea de Apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece  ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar Daniela nu dorea încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată era.”

Pentru că procesul ăsta trebuia să fie kafkian până la capăt, ceea ce a redus-o la tăcere pe procuroarea care a cerut condamnarea inculpatei după 15 ani a fost o întâmplare de râsu-plânsu. Unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de Apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție.

Marius Iorga: „Vine cu ele și zice asta e tot ce am. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de Apel a respins apelul.

tarau-victoriei

ZIUA DREPTĂȚII: E CA ȘI CÂND AM RĂMAS FĂRĂ DIRECȚIE, NU MAI AM CU CINE SĂ MĂ LUPT

Este 31 martie 2015, ziua în care Daniela așteaptă decizia instanței într-o cafenea în apropierea Curții de Apel. Marius, fiul ei acum în vârstă de 23 de ani, e cu ea și freamătă de nerăbdare. Când a auzit-o pe procuroare că cere condamnarea a trebuit să-l scoată din sala de judecată. Se panicase și striga tot timpul: nu ați auzit ce a zis, că o condamnă?!

În 2010, când a început rejudecarea au întrebat-o amândoi, și el și Lina, dacă e sigură că nu i se poate întâmpla nimic.

Daniela:

Mama a trăit în toți anii cu aceeași spaimă, că se poate întâmpla iar ceva. Când am venit acasă și i-am spus că am câștigat, definitiv , a zis, mamă, nici eu nu am crezut! Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…

Băiatul, declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.

Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.”

 

CITEȘTE ÎNCHEIEREA PE DOLLO.RO: O viață nouă, într-un județ fără pușcării (aici)


Recomandări

4 thoughts on “De ce ea (3)

  1. Nosferatu

    Impresionant ! Un destin schimbat , aripi frante si multa durere provocata nu atat de Sistem cat de oamenii incompetenti din acest sistem ! O intamplare care merita o mediatizare nationala. Oare cati dintre magistrati constientizeaza importanta deciziilor pe care le iau?

    Reply
  2. Pingback: Cinci întrebări despre politica prin DNA | România curată

  3. Laura

    Atat povestea Dnei Tarau, cat si investigatia Dnei Benezic sunt cu adevarat extraordinare. Iar situatia in sine e mai mult decat Kafkiana; daca “Tarău contra României” devenise subiect de examen, atunci de ce procuratura a mai facut recurs, cerand condamnarea ?

    Reply
  4. PAFI

    Procuroarea a facut recurs pentru ca asa scrie la ei, sa faca recurs. Putini sunt acolo cei care gandesc, asa cum vedem pe la TV, in filme. Am fost martor la un proces dupa care am ramas cu un gust amar, intrebari prostesti ale procurorului, interpretari pe care am fost nevoit sa le corectez (dupa ce raspundeam, procurorul “concluziona” aiurea, denaturandu-mi marturia). Apoi intrebari ale judecatorului care ajunsese sa creada ca mint pentru ca nu-mi aminteam amanunte legate de imbracamintea purtata de X sau Y in urma cu mai multe luni, etc., etc.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *