Andrei Macsut

De ce da Vinci nu a fost român? (I)

În 2013, într-o berărie din Praga, discutând diverse teme politice cu mai mulţi colegi de masterat, am deschis o propoziţie prin „Noi, occidentalii, avem o altfel de…” şi nu am reuşit să termin ideea, fiind acoperit de urale din partea întregii mese, care saluta includerea României în categoria ţărilor occidentale. Nu am mai explicat că mă referisem doar la cei care împărtăşesc un anumit set comun de valori bazate, în primul rând, pe raţiune şi pe încrederea că orice fiinţă, umană şi nu numai, este capabilă să contribuie în mod constructiv la un bine comun şi inclusiv. Nu am mai explicat nici faptul că ceea ce se consideră normal în statele de origine ale colegilor – posibilitatea de a primi cea mai bună educaţie pe care te duce mintea să o primeşti, de exemplu – este, în România, un soi de privilegiu, adesea posibil numai cu ajutoare din afara ţării. Acolo unde talentul este ajutat să se dezvolte apare, fără excepţie, progresul. De ce oare un geniu ca Leonardo da Vinci a apărut în Florenţa şi nu în Bucureşti? De ce primele genii româneşti apar abia în secolele 18-19? Ne putem gândi cu jind la câte talente se pierd pe străzile şi în satele din România pentru că tinerii nu ajung să-şi descopere şi să-şi cultive abilităţile iar, din păcate, motivele nu ţin numai de clasa politică – aceasta îşi ancorează succesul în concepţii care deja există, în ceea ce numim generic „mentalitatea” populaţiei şi în reţele formale sau informale care influenţează (dar nu caută să schimbe) acea mentalitate.

Politicienii nu pică din cer şi nu răsar din pământ ci provin din aceleaşi medii ca electoratul, iar dacă vrem o clasă politică mai bună, trebuie să oferim tinerilor, de la cea mai mică vârstă, un mediu mai bun în care să crească. Societatea românească este încă în mare măsură construită pe principii vechi şi valori tradiţionale şi nu pare pregătită să renunţe la ele sau să le redefinească pentru a oferi acel mediu de care avem, cu toţii, nevoie. Însă dezvoltarea unui mediu propice dezvoltării tinerilor înseamnă şi acceptarea realităţilor curente şi renunţarea la câteva aspecte ale gândirii care ne ţin în loc.

Primul şi poate cel mai delicat aspect este atitudinea faţă de familie.

Cele 3 milioane de semnături pentru modificarea definiţiei din Constituţie a familiei au la bază dorinţa de a „proteja familia tradiţională”, ale cărei merite pentru dezvoltarea societăţii sunt necontestate. Cei care se opun acestui demers îi acuză pe susţinători de „gândire medievală” dar se limitează la o discuţie despre principii, fără să intre în detalii. „Gândirea medievală” nu stă în homofobie, ci în motivele pentru care apare homofobia, adică refuzul de a pune la îndoială propria convingere, eşecul de a analiza critic o idee şi respingerea oricărei îndoieli. În acest sens, familia tradiţională ajunge să fie pictată în culori de sacralitate, deşi elementele care o compun sunt uneori (dar mai des decât ar trebui) corupte. Familia tradiţională nu este tradiţională numai prin componenţă (bărbat+femeie), ci şi prin rolul său în societate (perpetuarea prin urmaşi), prin rolul fiecărui partener şi prin ierarhia din cuplu (bărbat+femeie nu este la fel cu femeie+bărbat… el decide, ea acceptă, nu invers).

La fel, familia modernă nu este modernă numai pentru că se permit parteneriate între persoane de acelaşi sex, ci şi pentru că se permit uniuni în afara căsătoriei, se acceptă copii crescuţi în concubinaj, se acceptă dreptul partenerilor de a hotărî singuri rolul avut în propria relaţie şi se încurajează egalitatea între parteneri. Pe vremuri, cuplurile sterile, divorţate sau cu copil în afara căsătoriei erau „de râsul lumii” sau chiar pedepsite pentru abateri de la tiparul tradiţional. Astăzi, se consideră de prost gust dacă „lumea” îşi bagă nasul în asemenea chestiuni. Pe vremuri, familia şi comunitatea se suprapuneau (mai ales în comunităţile rurale, unde toată lumea era rudă cu toată lumea), iar relaţiile de încredere dintre oameni depindeau în mare măsură de gradul de rudenie. Astăzi, familia şi comunitatea sunt distincte, chiar dacă importanţa lor pentru societate este de aproximativ aceeaşi. „Medievalismul” gândirii româneşti tocmai aici se resimte: în refuzul de a accepta că familia modernă este o realitate deja, refuz care s-a văzut din plin şi în cazul celor trei milioane de semnături strânse de BOR dar şi în cazul celor şapte violatori din Vaslui, pe care familia i-a apărat cu fanatism chiar şi după ce aceştia şi-au recunoscut fapta.

Familia este încă, pentru mulţi, nu cea mai mare prioritate, ci singura. Pentru ei, altceva nu există. Crearea unui mediu prielnic pentru dezvoltare (a tinerilor mai ales) înseamnă să formezi legături care nu sunt neapărat de sânge, să investeşti în relaţii de durată cu persoane pe care le alegi sau cu care vei împărţi acelaşi spaţiu de locuit (patul, blocul, oraşul, ţara, planeta). Cu alte cuvinte, mediul ţine de comunitate iar comunitatea poate, la nevoie, ţine locul unei familii, chiar dacă nu o poate substitui cu totul. În cazul din Vaslui, familiile ar fi trebuit să fie primele care să-i renege pe tineri şi primele care să apere comunitatea în care faptele lor semănaseră frică şi neîncredere. În schimb, am asistat la un spectacol în care rudele au luat partea făptaşilor, indiferent cât de gravă le fusese abaterea.

Problema nu este nouă, ci apare chiar în literatura română clasică, sub forma relaţiei disfuncţionale din familia „îndrăgitului” personaj dl. Goe. Copilul, în ochii celor trei protectoare care-l venerează, nu poate greşi, şi are mereu acoperire şi iertare, indiferent de gravitatea faptei. Asemenea „familism amoral” se vede şi în faptul că 40% dintre angajaţii Tarom sunt rude, şi în faptul că infracţiunile devin afaceri de familie (vezi cazul Hrebenciuc) sau în cazurile extreme în care familia sare în apărarea unui membru al său indiferent de condiţii şi indiferent cât de gravă este fapta sa. Nu ar trebui, deci, să mire că niciun locuitor din comuna Berevoieşti nu a spus un cuvânt despre oamenii ţinuţi în captivitate – în fond, printre sclavi nu era niciunul de-ai lor.

În gândirea multor români, familia este pe primul loc, iar locul doi nu există. Astfel, să iei de la comunitate sau să o distrugi cu totul pentru binele de moment al familiei este, pentru mulţi, o alegere firească şi lăudabilă. Cum altfel să ne explicăm campania lacrimogenă dusă pentru graţierea unei femei condamnate în mai multe rânduri pentru furt, pe motiv că este şi mamă? La nivel emoţional, cazul ne arată cât de mult nu funcţionează societatea românească: o dată pentru că sunt voci care ţipă că trebuie graţiere de dragul familiei (dacă era omor mai apăreau asemenea voci?) şi încă o dată pentru că societatea în sine, deşi ţipă sus şi tare că fata trebuie ajutată să-şi recapete mama, nu oferă niciun fel de ajutor acesteia. O comunitate adevărată ar fi avut grijă ca niciun membru al său să nu fie nevoit să fure de mâncare. La noi, dacă nu te ajută statul sau familia, nu te ajută nimeni.

Nu a cerut nimeni din România ca soţii Bodnariu să facă terapie cu un psiholog ca o condiţie de reunire cu copiii. Nu a cerut nimeni ca pedeapsa cu închisoare pentru găinării gen furtul din supermarket să poată fi înlocuită cu ore de muncă în folosul comunităţii (pentru ca mama să poată sta şi cu fiica) şi nu a pus nimeni problema a ce se întâmplă cu oamenii – inclusiv minorii – eliberaţi din captivitate în Berevioeşti (îi ajutăm cumva să se reintegreze în societate? Îi sprijinim cumva să-şi revină din traume? Le punem măcar la dispoziţie un psiholog cu care să discute?). În schimb milioane de voci au strigat în cor că nu vor ca homosexualii să se poată căsători civil şi chiar mai multe ar striga din răsputeri dacă li s-ar permite să adopte.

Toate aceste cazuri arată că românii sunt ataşaţi de ideea familiei tradiţionale, nicidecum de binele membrilor care o compun. Dacă ne interesa binele copiilor şi al comunităţii din care aceştia urmează să facă parte, mai eram de acord să rămână în grija unor părinţi care au recunoscut că îi lovesc sau că fură în mod repetat? Am fi acceptat ca soarta minorilor eliberaţi din sclavie să rămâna un mister? Sau am fi pus piciorul în prag şi am fi intervenit pentru ca asemenea lucruri să fie îndreptate şi să nu se mai întâmple? Când este vorba despre persoane LGBT, nu avem ca societate nicio problemă să le dictăm cum ar trebui să trăiască şi să se comporte, însă când vine vorba de cupluri heterosexuale sau copii abandonaţi, este aproape un sacrilegiu să intervii cu nişte cerinţe de minimă decenţă.

Cu alte cuvinte, România nu a dat vreun semn că se preocupă într-adevăr de cum se vor dezvolta tinerii, ci numai de cine sunt cei care-i cresc. Nu vorbim despre ipocrizie în acest caz, ci despre un sistem de valori defect şi despre priorităţi proaste. Nu ne interesează să avem familii fericite şi funcţionale în comunităţi solidare şi sănătoase ci vrem familii tradiţionale cât mai multe, vrem să presupunem că acestea vor produce în orice circumstanţe indivizi model pentru societate şi vrem să fie atât de realizată propria familie (restul nu ne interesează cât timp sunt hetero toţi) încât să nu avem nevoie de „străinii” din comunitate.

În Florenţa, familia de Medici a înţeles pericolele unei asemenea gândiri şi a investit în crearea unui mediu care să stimuleze comunitatea şi înţelepciunea locuitorilor. De aceea da Vinci a apărut acolo. Genii ca el posibil să fi existat cu miile în Europa acelor vremuri, dar numai în Florenţa şi alte câteva oraşe italiene aceştia au primit sprijinul şi mediul necesar să se dezvolte şi să creeze. Dacă familia de Medici ar fi procedat precum alte case (regale sau aristocrate) ale acelor vremuri, şi-ar fi burduşit numai propriile buzunare în timp ce da Vinci, Rafael, Michelangelo şi alte minţi strălucite ale acelor vremuri ar fi rămas în mizerie, fără educaţie şi condamnaţi uitării. Preocuparea numai pentru binele propriei familii şi nimic altceva duce la înapoiere, risipă de talent şi, mai grav, la suferinţă.

Pe lângă aceste cazuri extreme, familismul amoral de la noi se manifestă şi într-un mod mai subtil, dar la fel de dăunător. Mulţi bătrâni, după ce copiii pleacă de acasă, nu mai au pe nimeni aproape. Alte relaţii, în afara familiei, nu şi-au clădit şi acceptă să se cufunde în singurătate: nu se întâlnesc cu alţi bătrâni în aceeaşi situaţie, nu participă la activităţi cu alte persoane şi nu formează legături noi decât, poate, cu vreun animal de casă. Astfel apar bătrânii singuri şi trişti, care – cu propriile cuvinte – spun că nu mai au pentru ce trăi. Mai grav este că, în cadrul acestei gândiri în care „familia este tot ce contează pentru mine” apare şi scindarea dintre părinţii care îşi ridică la un rang aproape divin copiii şi nu mai investesc efort în propria relaţie. Să ne mai mirăm, deci, că avem cea mai mare incidenţă de abuz domestic din Europa, deşi rata divorţurilor este mică? Teama de singurătate şi înstrăinarea dintre soţi duce la acest trist fenomen iar motivele pentru care apar teama şi înstrăinarea ţin tocmai de clădirea întregii existenţe în jurul familiei şi a copiilor, fără a lăsa niciun fel de loc pentru orice altceva.

Un mediu sănătos este acela în care familia nu este singurul liant al societăţii. Aceasta nu poate ţine locul comunităţilor care se formează în spaţiul public şi nici nu ar trebui încurajată să încerce.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

5 thoughts on “De ce da Vinci nu a fost român? (I)

  1. Mihai Ionac

    Am avea nevoie de mai multe asemenea analize. Este nevoie sa cream mecanisme care sa transmita copiilor nostri, dar si parintilor lor aceste valori. Sa nu uitam ca acasa nu aruncam pe jos gunoaie, dar o facem imediat ce trecem de pragul locuintei, campurile de la marginile oraselor si satelor sunt pline de pungi care zboara in bataia vantului, ca asistam impasibili la masacrul padurilor. Asa cum societatea civila aduna aceste gunoaie si tot societatea civila impadureste, trebuie sa isi propuna sa reseteze aceasta trasatura a noastra ca natie.

    Reply
    • Andrei

      Multumesc pentru apreciere :) Partea a doua e in lucru. Sper ca mesajul sa ajunga cat mai departe

      Reply
  2. Renate

    Sooo so glad to read an article like this !
    Congrats to the writer!
    Gandiri din acestea vor schimba Romania doar in BINE !
    …… oricum, nu se pot baga pe gat nimanui.
    Dar odata ce puii de comunisti vor dispare in mase largi, Romania va fi o tara din care nu se va mai pleaca !
    Cu atata frumuseti comcentrate pe o suprafata relativ mica, Romania si ROMANII ar putea sa renasca doar din…. a fi vazuti/auziti/apreciati de intreaga lume… Felicitari inca o data and…. Keep up the POSITIVE THINKING! Devine in timp „molipsitoare”!

    Reply
    • Andrei Macsut

      Mulţumesc pentru feedback şi pentru apreciere :) Talentele trebuie valorificate indiferent de unde provin acestea şi sper că în timp ne vom dărâma barierele mentale care ne împiedică să facem acest lucru. Partea a 2 e în scriere acum

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *