Rezumat în câteva cuvinte, 2018 în educație ar suna în felul următor: trei miniștri și jumătate, 2400 de școli cu toaleta în curte, inconsecvență la kilogram și iresponsabilitate. Multă. Sper că nu ați uitat. Parcă doar ca să îi facă în ciudă lui Alexandru Ioan Cuza, Liviu Pop anunța pe 24 ianuarie că România a intrat în anul Centenarului cu aproximativ 230.000 de elevi care au tras lozul cel mare și au norocul să învețe în școli cu WC-ul în spatele școlii, în curte. În multe cazuri, chiar în vecinătatea locului unde se adapă animalele sătenilor.
O scurtă retrospectivă a celor mai emblamatice cinci întămplări ale anului în sistemul de învățământ autohton:
1. Pentru că nu e așa, ce cadou mai bun la final de an, între Crăciunul și Revelionul din 2017, Ministerul Educației lansa în dezbatere publică propunerile de planuri-cadru pentru învățământul liceal. Așa că noul an a început în forță: dezbateri, evenimente, poziții, comunicate, turneul prin țară a lui Liviu Pop. După părerea mea, întregul demers al ministerului a fost unul steril, lipsit de sens. Degeaba investim timp și energie în niște discuții pe marginea unor tabele (asta sunt planurile-cadru și nimic mai mult), dacă nu pornim de la niște întrebări fundamentale: pentru ce fel de societate dorim să pregătim absolvenții? cum trebuie să arate un absolvent la finalul celor douăsprezece clase? ce vrem să studieze elevii în școală? După o consultare online și deja un nou ministru, Valentin Popa, în luna aprilie s-a creat un grup de lucru. Zvonurile spun că încă lucrează, oficial nu se spune nimic. Poate aflăm ceva până anul viitor pe vremea asta. Nu de alta, dar în 2019 actualul curriculum de liceu schimbă prefixul și împlinește 20 de ani.
2. La finalul lunii iulie, ministrul Valentin Popa a fost amfitrionul primei (și ultimei) întâlniri a mult menționatului Consiliu consultativ pentru elaborarea unei noi legi a educației. Cu reprezentanții mediului neguvernamental pe-afară, acest consiliu a fost rodul reformitei cronice de care suferă învățământul românesc. Fiecare nou ministru se vrea a fi Spiru Haret și cu ardoare încearcă să își lase semnătura pe o nouă lege. Dar ce schimbare sistemică poți face atunci când media duratei mandatului locatarului de pe Berthelot 28-30 este, cu indulgență, jumătate de an?
3,. Noul an școlar a venit în România cu o demisie. Nu a oricui, ci a lui Valentin Popa, care și-a depus mandatul la finalul lunii septembrie invocând scandalul iscat de Ordonanța privind predarea limbii române în școlile maghiare. În general, când IAR se schimbă ministrul la educație nu mă bucur. Înseamnă că o luăm de la capăt și adâncim, mai mult, lipsa de predictibilitate din acest sistem. Dar, sincer să fiu, a fost o veste bună când am auzit că Valentin Popa a plecat. Am colaborat cu toți miniștrii educației de la guvernul Ponta II încoace (nouă la număr, în doar șase ani), iar Popa poate primi, cu felicitări, titlul de cel mai slab. În afară de câteva scandaluri, timp de șapte luni Ministerul Educației a fost aproape închis, comunicarea instituțională cu elevii sau societatea civilă fiind inexistentă. Mai bine de o lună și jumătate, educația nu a fost un subiect de interes pentru coaliția de guvernare, stând sub semnul interimatului Rovanei Plumb. Abia atunci când deja Constituția nu mai permitea, în fruntea Ministerului Educației a fost numită, la mijlocul lui noiembrie, Ecaterina Andronescu.
4. Din păcate, nu rareori, dezbaterile pe teme mici, tehnice se transformă, cum spune și basmul popular, “din țânțar în armăsar”. Așa a fost și cazul discuției despre itemii de tip grilă la Bacalaureat și Evaluarea Națională de la începutul lunii noiembrie. Această temă aproape că a dinamitat societatea, dacă îți permiteai să aduci un argument în favoarea propunerii erai deja aruncat la zid. Ce dovadă mai bună a divizării și ignoranței care plutește în aer? Nu mai avem puterea să ascultăm ce spun ceilalți și împărțim totul în alb și negru – “nu ești cu noi, ești împotriva noastră”. Părerea mea umilă, în loc să ne certăm pe grile sau nu, dacă tot vorbim despre evaluare poate încercăm să răspundem la niște întrebări fundamentale: actualul sistem de evaluare pune accent pe memorare sau înțelegere? evaluarea la clasă este făcută cu scopul de a remedia sau de a pedepsi? evaluarea standardizată ne dă un tablou real sau ne mințim singuri?
5. La începutul lui decembrie, după aproape trei ani de dezbateri regionale, consultări și grupuri de lucru, a fost lansată strategia România Educată, realizată sub coordonarea Administrației Prezidențiale. O strategie care, spre deosebire de proiectul asemănător al Președintelui Băsescu, este rezultatul participării maselor: mii de persoane și 65 de organizații implicate. Pentru că, într-o țară ca România, unde schimbarea guvernării atrage schimbarea legislației în educație, pentru predictibilitate este nevoie de consens social. Am luat parte în toate etapele proiectului și sper că cei care au în mână decizia politică de creare a unui nou cadru legislativ nu vor ignora rezultatele a sute de ore de muncă și vor pune pe primul plan interesul școlii și al elevilor, nu cel de imagine al partidului pe care îl conduc. Dezideratul de a avea o Românie Educată nu trebuie să aibă culoare politică și nu trebuie să devină terenul bătăliilor și șicanelor între vremelnici actanți.
Totuși, am văzut și luminița de la capătul tunelului. Nu sunt politicienii, proiectele de milioane de euro sau evenimentele unde ne îmbrăcăm frumos și nu spunem nimic. Sunt tot cei din comunități. Acei elevi, părinți sau pur și simplu oameni implicați, care au decis să nu stea pe bară și să se uite. Ei încearcă zilnic, la ei în localitate sau pe bucățică lor de activitate, să schimbe ceva în bine. Pentru colegii lor, pentru copiii lor, pentru școala românească. I-am văzut în online, i-am văzut la întâlniri și, în special, la firul ierbii, unde i-am cunoscut prin caravana Școli curate. Pentru toți cei care în 2018 au refuzat să spună “merge și așa”: jos pălaria! Ne vedem în 2019. Călătoria continuă!
Sunt in vizita la ai mei in RO si am fost la doua piese de teatru. Una dintre ele la National (Bucuresti), cu Dan Puric in rolul principal. Piesa jucata (din pacate) in stilul promovat dupa 1989, cu gesticulatii si strigaturi, fara nici un pic de finete. Insa din astea am mai vazut. Ce m-a uimit, a fost publicul, care a inceput si el sa practice strigaturile, semn a unei scaderi semnificative a nivelului de cultura. Iar pentru asta nu e de vina Guvernul, oricat de PSD-ist ar fi el, ci promovarea dupa 1989 a non-valorii, care a avut loc in toate domeniile, inclusiv in cultura si invatamant. Strict pe invatamant, voi chiar credeti ca “politicile educationale” sunt primordiale ? Eu as spune ca e importanta motivarea profesorilor si a elevilor. Cum vreti sa-i motivati pe profesori ? Le-a crescut cumva statutul social ? Sau salariile ? Sau au in fata elevi care vor sa invete ? Poate 5% dintre ei… Iar elevii… Pai cum sa fie motivati cand vad modelele oferite de viata culturala si politica. La TV sunt acum seriale indiene de-o prostie abisala (am vazut 15 minute, de curiozitate). Filmele interesante (cate sunt) au pauze publicitare mai lungi decat filmele (deci cum sa inveti un copil sa fie atent mai mult de 10 minute ?). Politicienii care se dau “curati” s-au convertit instantaneu la politicianism (ma gandesc la Gotiu, care desi avea un subiect serios de promovat s-a convertit pe anti-PSD-ism de baza). E o catastrofa !
Primul pas spre resuscitatea invatamantului romanesc este defiintarea invatamantului superior privat, mai clar spus a TOT invatamantului superior privat si reducerea numarului de universitati de stat. Nimic n-a facut mai mult rau Romaniei decat aparitia invatamantului superior privat, a acestui parazit mortal.
Stimate dle Cinic
Ar mai fi ceva – atribuirea fondurilor – extrem de puține – NU în funcție de numărul de studenți, ci în funcție de CLASIFICAREA INTERNAȚIONALĂ a universității cu pricina.
Cu fondurile actuale NU se poate face activitate de cercetare, cât de cât serioasă, mai ales în zona științelor tehnice.
Din fericire Dzeu s-a îndurat de noi și și-a trimis aleasa, dna Ecaterina Andronescu în funcția de ministru în care a mai eșuat de două ori. Acum, cu ajutorul Celui de Sus (nu mă gândeam la tov. Dragnea) se va schima schimbarea.
Nu reușesc să înțeleg ceva în legătură cu clasa politică. Dacă un personaj a fost ministru într-un cabinet de câteva ori chiar, iar rezultatele dezamăgitoare, de ce tot încearcă ? Oamenii politici nu ar trebui să iasă și ei la pensie și să facă loc unor minți mai luminate ? Chiar așa ne agățăm de anumite poziții cu dinții până nu mai „putem” ? Este valabil în toate cazurile.