„Mută mortul pe Academiei” este finalul unui banc despre polițiști care nu știau cum se scrie „Edgar Quinet”.
Este atât de rară întâlnirea termenilor „strategie de dezvoltare” și „România” în vreun titlu, încât orice astfel de document e de natură să stârnească interesul din oficiu. Au fost unele încercări cu ambiția asta, dar nici una până acum nu a reușit să convingă pe termen lung și să fie aplicată sistematic.
Când documentul este o lucrare științifică amplă editată de chiar Academia Română – e deja un semn bun. Este unul dintre puținele locuri cu autoritatea și resursele, măcar teoretice, să emită un astfel de document. (Înțeleg că este în lucru un document similar și dinspre BNR – poate că o corelare ar fi fost utilă dar nici competiția nu strică).
Atunci când documentul Academiei începe astfel…
„Dacă strategiile anterioare au urmat prescripțiile metodologice de integrare în Uniunea Europeană (abordarea „top-down”), abordarea Academiei Române pornește, în principal, de la interesul național, într-o viziune trans-partinică, pentru a atinge criteriile de convergență ale Uniunii Europene într-o abordare „bottom-up” (…)”
– Ionel Valentin Vlad, președintele Academiei Române
…atunci devine deja entuziasmant. Într-adevăr, tot ce s-a încercat până acum păcătuiește prin inadecvare, prin încercarea de-a planifica și controla o realitate impredictibilă și spontană. Prea puține din ambițiile inerțiale de până acum s-au materializat, majoritatea evoluțiilor pozitive au pornit de la nivel mic, individual, și din direcții la care aproape nimeni nu se aștepta. Au ajutat desigur atitudinile publice principiale – transparența, libertățile, responsabilizarea – însă încercările de-a dirija sau chiar inventa tendințe au eșuat în risipă de resurse publice.
Așa că am căutat în document elementele care țin de promisa abordare „bottom-up”. Din păcate, n-am reușit să le găsesc – aproape deloc. Ambiția documentului, admițând că o fi existat, este complet ratată. Abordarea este „top-down” de sus până jos.
O lungă listă de generalități duioase, inclusiv niște mituri și clișee populare – unele irelevante, altele de mult infirmate – și multe lucruri frumoase care ar trebui sau ar fi bine să se întâmple. Atunci când există responsabili indicați – rar! – ei sunt tot la nivel de minister sau chiar trădează încercarea autorilor de-a-și găsi propria relevanță… abordarea bottom-up devine debusolant de repede „o intervenție integrată sistemică, public acceptată, și cu un demers de schimbare jalonat de către o instituție de mare prestigiu și încredere cum este Academia Română”. No comment!
Normal, aici trebuia să urmeze măcar câteva exemple. Însă ar fi poate nedrept pentru o lucrare complexă, bine-documentată și care are și destule părți utile să facem un top al năzbâtiilor care s-au mai strecurat. Pe de altă parte, și un top al ideilor noi, concrete și bune ar fi greu de făcut.
Poate că este un lucru bun că lucrarea nu a căzut în capcana „măsurilor”, de natură să polarizeze o dezbatere și să o închidă poate înainte de vreme. (Aproape) fiecare capitol în parte merită dezbateri și analize individuale detaliate, care să prindă toate nuanțele și să puncteze pașii mici și foarte mici prin care se poate transforma într-un instrument de lucru util.
Însă chiar și din perspectiva „top-down” există lucruri care par să fi scăpat sau să fi fost ignorate de la cap la coadă. Responsabilitatea, în rarele momente în care este indicată – se oprește la nivelul central al ministerelor – nici o vorbă despre municipalități, comunități, persoane. Nimic despre criteriile de evaluare și/sau măsurare a progresului pentru fiecare dintre țintele identificate. Și nimic despre reperele finale ale unei astfel de strategii. Va fi sau nu România parte a Euro peste 20 de ani și dacă da, cum va digera tranziția? Trebuie sau nu să încerce România să adere la OECD – măcar de dragul stabilirii unei noi ținte obiective de apartenență, după ce aderararea la NATO și UE s-au dovedit până acum singurele catalizatoare ale consensului intern?
Cu o oarecare autoironie involuntară, documentul pare să păcătuiască tocmai în modul pe care îl vede ca pe o virtute. Și-a propus să vină cu o viziune „bottom-up” și a fost el însuși alcătuit după un principiu „bottom-up”, în care oameni cu experiență și autoritate au contribuit cu ce știau ei mai bine. Doar că ceea ce știu mai bine sună tot a „top-down”, iar efortul final de coordonare și asamblare, care de data asta ar fi fost chiar legitim să fie la rândul său „top-down”, n-a mai existat deloc. De altfel, asta a fost problema și până acum cu orice plan, mai mic sau mai mare, că de idei frumoase n-am du lipsă.
Paragraful de mai sus este probabil greu de urmărit, putea fi pus într-o formă mult mai simplă. Care însă n-ar fi fost în spiritul documentului și probabil nici foarte cuviincioasă. Dar ca să îl enunțăm totuși măcar așa, ca principiu: orice plan are șanse de materializare doar dacă, de jos în sus, fiecare participant duce la bun sfârșit treaba pe care s-a angajat că o va face.
Nici măcar Academia Română nu poate fi exceptată de la regula asta.
