Cum am stat şi eu în hotelul din Times Square al ACCOR, o tipică firmă franceză privată care pare publică, aşa e de mînă în mînă cu statul (donează la toţi care trebuie, aşa e în Franţa), îmi permit cîteva observaţii fără caracter definitiv. Era pustiu cînd am stat eu acolo ultima dată, cu recepţioneri mai degrabă oficiali şi camere uşor sinistre. Nu m-am rătăcit pe etajul business unde trebuie să fi fost camera de mii de euro, dar văzînd-o la TV constat că nu era prea diferită de a mea, care costa sub 200, doar mai mare, deci nu îşi făcea banii. O compătimesc pe biata cameristă, dar cine stă des în hoteluri 4-5 stele nu se poate să nu fi băgat de seamă obiceiul idiot de a face vizite insistente seara – uneori e şefa de tură care face verificări, alteori femeile care par să aibă un algoritm pe calculator cu ora la care intră unde, şi finalmente responsabila de minibar care face ture tot seara devreme. Cum totdeauna eu am ceva de predat acolo unde mă duc, ziua dinainte stau închisă în hotel şi îmi rescriu sau termin raportul, totdeauna deranjată de susnumiţii, deşi atîrn imediat fluturaşul cu Do not disturb. Ce să mai vorbesc de notele băgate noaptea prin uşă, chiar atunci cînd, ca în cazul meu, altcineva plăteşte hotelul –au căpătat pasiunea, mai ales la Mariott sau Westin, să bage la două dimineaţa prin fanta uşii facturi care flutură ca nişte fantome pînă ajung pe podea. Sper că acest tragic episod să fie sfîrşitul violării intimităţii clienţilor în hotelele astea.
Dar, lăsînd gluma deoparte…. Mai am o observaţie, tot din experienţa mea franceză, care se pierde în negura vremurilor. Presa franceză e limitată de legislaţie şi de propriile interese, e de fapt mai slabă decît presa română. Spun asta de cînd am lucrat la Le Monde, cu mai bine de cinsprezece ani în urmă. Nimeni nu face investigaţii, sau aprope nimeni. Presa online e slabă, cea scrisă previzibilă. Nişte ziarişti care au scris o carte despre Le Monde nu au putut-o vinde în Franţa, aşa de mare a fost mobilizarea legală contra lor. Şi Monde este cel mai bun ziar al lor, sau a fost. Revelaţiile lor erau din zona autocenzură faţă de politicieni şi menajamente faţă de business. Cînd a fost ultimul contract de stat discutat în Le Monde, şi mai ales aruncat pe piaţă prima dată în acest ziar fanion? Nimeni nu mai ţine minte, pentru că nu se întîmplă. Eu citesc gazeta doar pentru ştirile internaţionale, formalismul din cele interne e plictisitor. Asta e presa care a trecut sub tăcere micile probleme de comportament ale lui DSK, mai ales că omul era la stînga. Cu Sarkozy nu au fost aşa indulgenţi, dar tot destul. Franţa are o presă complezentă, are un ministru care a revenit după ce a fost condamnat definitiv pentru corupţie şi şi-a ispăşit pedeapsa şi e iarăşi ministru, are o clasă politică mult prea indulgent tratată şi de aici şocul lor că în altă parte nu sînt trataţi la fel.
Presa română e rea luată organ cu organ, e violentă, subiectivă, prost informată, şi aşa mai departe. Dar luată per ansamblu e plurală şi vie, toate sursele laolaltă fac în fond treaba presei, unii demască pe unii, alţii pe alţii, esenţialul e să fie destule surse ca nimeni să nu fie ascuns de ochiul public. Tabloidizarea e teribilă (Elodia), la fel trivializarea (Irinel et comp), mercenarizarea (Negrea-Şereş), dar tăcerea e cel mai rău lucru. Dacă presa franceză ar fi aluzionat măcar la faptul că DSK, cel mai inteligent dintre politicienii francezi, nu avea de fapt un comportament adecvat şi el şi alţii ar fi învăţat autocontrolul ceva mai devreme, spre propriul lor profit. Presa română nu tace. Şi de astea, cu toate defectele ei, trebuie să o apărăm de oamenii politici şi ideile lor de îndreptare. De unde o fi să vină îndreptarea, nu va fi de la ei.
DSK era fermecător, l-am întîlnit o dată în viaţă, şi tot o dată l-am şi refuzat, îmi propusese să scriu pentru un raport al lui la UE despre lipsa de legătură a Europei cu cetăţenii ei, subiect drag mie ca sarea în ochi, aşa că am declinat. E tragic că Anne Sinclair, jurnalistă de prim rang şi nevasta lui, şi-a abandonat cariera pentru DSK. Cîte nu fac femeile pentru bărbaţii lor, şi mă opresc aici că devin sexistă. Dar compătimirea mea în istoria asta e pentru femei, nu bărbaţi.
Note incoerente dintr-un avion oarecare, 17 mai.
Citeste si despre: Strauss Kahn, Sofitel, Sarkozy, FMI, Franta.
Articole cu aceeasi tema:
Alina Mungiu-Pippidi: Nu mai contati pe mine!
De ce ne luptam cu Daniel Funeriu
Cat de vulnerabile sunt fondurile europene?
Stimata Doamna,
Va admir deoarece ati avut taria sa il refuzati pe domnul Dominique Strauss-Kahn.
Regret insa ca articolul dumneavoastra publicat pe romaniacurata.ro pare sa fie cenzurat. Spun asta deoarece sunt convins ca o personalitate de anvergura dumneavoastra nu ar scrie numai despre conotatiile jurnalistice ale chestiunii, omitand pe acelea care tin de posibilele interese ale finantelor mondiale.
Mai mult, cand afirmati ca “Franta are o presa complezenta”, pare ca sustineti contrariul despre Statele Unite. Totusi, subordonarea dezonoranta a mass-mediei americane in fata obiectivelor majore ale guvernului, cum ar fi CNN in cazul multiplelor interventii militare externe, sunt convins ca nu este o chestiune care putea sa va scape.
In ceea ce priveste ministrul francez condamnat pentru coruptie, cred ca, pentru un articol “curat”, ar fi necesara precizarea numelui. Cititorii ar putea altfel crede ca este vorba de Brice Hortefeux, ceea ce ar fi o confuzie.
Cu multumiri pentru demersurile pe care le faceti pentru o Romanie Curata.
In o masura semnificativa, ,,vioiciciunea,, presei indigine este datorita polarizarii extreme, generate de basescu. Expresia de vioiciune este adecvata, este probabil, asa cum am sezizat eu, ca odata cu marginalizarea lui basescu, ce a ce place politicieniilor, si asteapta activ, sa se reproduca si in ro. Functia lui basescu, figurativa,nu este in esenta decat un simulacru, el fiind parte activa, pe una din numeroasele baricade ale amoralitati/imoralitati si coruptiei generalizate.
Imi permit sa nu fiu de acord cu afirmatia ca ziaristii francezi nu fac investigatii si nici cu cea ca Le Monde este cel mai bun ziar francez.
La capitolul investigatii si dezvaluiri, specialistul este Le Canard Enchainé.
De asemenea, nu demult, cariera politica a unui ministru cu un viitor care parea extrem de promitator, Eric Woerth, a fost complet distrusa de dezvaluirile din presa, incepute de site-ul Mediapart si preluate apoi de o serie de alte ziare. Si exemplele ar putea continua.
Dnul Werth a trebuit sa demisioneze, dar daca Sarkozy se salveaza va reveni si el, cum au revenit Emanuelli, Juppe si altii, chiar dupa condamnari. On reparlera.