Salarii mici dar criză de muncitori? Cum a eșuat piața muncii din România

În Slovacia, un salariu mediu de 1800 de euro pentru industria auto nu mai este considerat de ajuns. Muncitorii de la Volkswagen au intrat în grevă și au obținut măriri de 14%, scrie Reuters citat de Capital.

Zoroslav Smolinsky (foto), lider de sindicat la uzină Volkswagen de lângă Bratislava, a început să lucreze aici în 1992, când uzina tocmai fusese cumpărată de Volkswagen. La acea dată câştiga un salariu echivalent cu 75 de euro pe lună, iar astăzi cei 12.300 de salariaţi Volkswagen din Slovacia câştigă în medie 1.804 euro pe lună. În pofida creşterii spectaculoase, salariile din Slovacia sunt la jumătate faţă de câştigul mediu al unui angajat Volkswagen din Germania, iar Smolinsky spune că astfel de discrepanţe nu se mai pot justifica. “Timpurile s-au schimbat. Suntem în UE şi trebuie să ţinem pasul cu trendurile şi să reducem treptat decalajul”, a declarat Smolinsky.

În România, salariile sunt nu la jumătate ci la un sfert față de Germania, chiar dacă și aici muncitorii sunt aproape imposibil de găsit. Un documentar excelent publicat de PressOne documentează cu precizie starea teribilă în care a ajuns piața forței de muncă din România: angajatorii sunt forțați să renunțe la contracte pentru că nu mai găsesc destui angajați cu care să le execute.

Cazul extrem – un antreprenor din construcții care se vaită că a rămas cu doi angajați din 20 pentru că restul au plecat la muncă în Vest pe salarii mai mari. Și care acum se pregătește de faliment.

La nivel de soluții propuse, cam toate sunt undeva între caraghios și tragic: „să facă statul ceva”! Să nu mai dea deloc ajutoare de șomaj, de parcă cei 60 de mii de șomeri (care au contribuit pentru ele!) ar putea acoperi cumva milionul de muncitori lipsă. Sau cei 250.000 de beneficiari de venit minim garantat, inclusiv copii.

Nici o vorbuliță despre soluția de piață, cinstită, capitalistă: hai să le dăm salarii destul de mari cât să-i convingem să stea. Că dacă-s productivi în Vest pe 1000-2000 de euro, de ce n-ar fi și aici pe măcar 500-1000?

Legile cererii și ofertei spun un lucru simplu: când nu găsești ce cauți la prețul pe care ești dispus să-l oferi, e cazul să licitezi până găsești. E prea scump? Poate, dar când e vorba de petrol de exemplu nu mai comentează nimeni: plătește sau închide prăvălia. Altfel, când prețul e prea mic față de cerere, apare penuria.

Forța de muncă este acum ieftină în România cam cum era carnea pe vremea comunismului: nu o găsești decât foarte rar, cu rație și după ce îți petreci o bună parte din viață la coadă.

Cum s-a ajuns aici?

Se poate spune, cinstit, că România a avut un noroc chior. Acum un deceniu, proaspăt ieșită din lumea a treia, a intrat direct în UE adică cea mai puternică economie a lumii. Cu toate libertățile fundamentale venite aproape grămadă: a persoanelor, a mărfurilor, a capitalului și a forței de muncă.

Pentru că diferențialul de venituri la vremea respectivă era enorm (aproape de 1 la 10!), s-au activat câmpuri de forță uriașe: investițiile au fost tentate să se mute aici iar angajații să fugă acolo.

Primul lucru s-a întâmplat în destul de bună-măsură, dar numai până la punctul în care a început să se vadă situația de care vorbeam mai sus: degeaba e munca ieftină dacă nu se găsește!
În timpul ăsta, forța de muncă a continuat să plece, nemulțumită de creșterea „prea lentă” a veniturilor, ceea ce desigur a acutizat problema.

Iar acum nu mai este loc de vreo rezolvare graduală – suntem în plin cerc vicios: cele trei milioane de români plecați nu se mai întorc pentru doar 100 de euro în plus la salariu.

Pe cei rămași, 100 de euro poate i-ar convinge să rămână – dar angajatorii sunt puși în situația să facă un calcul cinic: Decât să măresc toate salariile cu 100 de euro, adică 20-30%, mai bine îmi asum că pierd 10% din angajați în fiecare an, chiar și cu prețul unei părți din contracte.

Când hemoragia de angajați depășește cu mult prognozele, atunci intervine mai întâi angoasa (plâng după puținii șomeri și „asistați sociali” care nu muncesc la mine pentru că le aruncă statul ceva firimituri meschine) iar apoi depresia (nu mai muncește nimeni pentru mine, nu mai am cu cine să onorez contractele, dau faliment!).

E destul de complicat și să decizi de capul tău să mărești salariile – în teoria jocurilor situația se cheamă: „game of chicken”. Cine cedează printre primii pierde, dacă nu cedează nimeni pierde toată lumea. Ca jucător rațional ai două opțiuni: fie te bazezi pe un plus de competitivitate și mărești salariile în mod oarecum strategic (am tot dat exemplele Lidl și Kaufland) fie aștepți să o facă alții înainte și să piardă – dacă așa ți-o fi norocul. În România majoritatea covârșitoare au ales varianta a doua iar acum rând-pe-rând încep să suporte consecințele.

Și în literatura economică există un termen simplu pentru asta – „market failure”. O situație similară – să zicem – cu piața taximetriei din București, unde tarifele sunt sub orice nivel acceptabil dar dacă mai încearcă câte o companie să ridice tarifele tot șoferii încep să se plângă că nu mai au comenzi și sunt de fiecare dată ultimii care pleacă din stație.

Care sunt soluțiile?

Depindem ce înțelegem prin soluții! Există rezolvări simple, ca o apăsare pe buton, dar care au și o eficiență destul de redusă.

Una dintre ele este majorarea în pași substanțiali a salariului minim, până spre un prezumat nivelul optim al pieței, de la care ar începe să apară efectele adverse.

E mult de dezbătut cât ar fi acel nivel, dar un reper poate fi apropiat salariul minim din Turcia, cu o economie similară României și care reușește să îl fixeze la 500 de euro. Legat de mitul persistent că prin Asia sau Africa de Nord se găsesc angajați dispuși să lucreze pentru câteva zeci de dolari: poate la cusut nasturi prin Bangladesh e încă valabil, dar nici măcar acolo pentru încă prea multă vreme. Altfel, în China salariul minim este deja 300 de dolari în Shanghai sau Shenzen și nu scade sub 150 nici măcar în cele mai îndepărtate provincii, unde puțini se aventurează. În Maroc, unde tot amenință Dacia că pleacă, salariul minim este de 265 de dolari deși PIB pe cap este de trei ori mai mic ca în România. Chiar și o bună parte din țările „bananiere” au trecut deja pragul de 100 de dolari. Și, evident, nici una din țările de mai sus nu este în UE. Așa că un salariu minim undeva spre jumătate din media minimelor din UE (acum este la un sfert!) nu prea are cum mușca serios din competitivitate!

Sigur că această măsură singură ar face ca mai mult de jumătate dintre salarii să se alinieze la minimum, ceea ce nu-i neapărat mulțumitor dar intră în categoria „mai bine decât nimic”. Chiar mai utilă ar fi reintroducerea indicilor de salarizare pentru posturile care necesită studii medii respectiv superioare: chiar nu-i vreun efort deosebit pentru nici o companie să plătească un inginer cu o dată și jumătate salariul minim, de exemplu.

Tot aici intră și recenta măsură neortodoxă a alinierii la salariul minim pentru contribuțiile aferente contractelor part-time. Asta e din capitolul „Omoară-i pe toți că Dumnezeu îi va cunoaște pe ai lui”. Ce s-a întâmplat efectiv? Odată cu majorarea salariului minim au fost destul de mulți angajatori care au făcut contracte part-time doar pentru ca să plătească contribuții mai mici și să fie acoperiți în caz că vine Inspecția Muncii în control. Oamenii muncesc în continuare chiar și 10 ore pe zi și sunt plătiți „la gri” pentru diferență. Nu era chiar greu să se găsească o formulă care să cearnă cu mai multă precizie grâul de neghină: abordări sectoriale (în industrie sau construcții munca part-time chiar e nonsens, în altele are rost) analiză a efectivului de angajați (are rost să ai 20% angajați part-time dar la 80% e o problemă) etc. Încă este loc mult de reglaje fine!

Și tot la măsuri luate prin decret intră și mărirea salariilor pentru bugetari. Efectul în piața muncii este indirect, dar substanțial. De dorit ar fi să se întâmple invers, ca salariile din sectorul privat să dea tonul pe piața muncii, pentru că în principiu sunt mai ancorate la realitatea economică. Doar că acum, din păcate, iată că nu prea sunt!

Teoretic există și rezolvări complicate, dar care din nefericire depășesc cu mult capacitatea administrativă locală. Și pe cea publică și pe cea privată! În afară de măsurile pe termen mediu – taxele, birocrația – și lung – infrastructura, educația – sunt și lucruri care pot produce efecte ceva mai repede.

Din partea statului, politica preferabilă ar fi cea de creștere a veniturilor medii, nu doar minime, care nu se poate face prin decret ci mai degrabă prin bună-guvernare, stimuli și „moral suasion” (statul are totuși destul de multe lucruri de oferit, chiar și fără cheltuieli suplimentare, și nu e obligat să le ofere oricui și în orice condiții).

Chiar și patronatele au ce face dacă își văd interesele colective pe care cică ar trebui să le reprezinte în loc să încerce, ca acum, să facă un platouaș din cele individuale. Dacă și-ar vedea interesele pe termen lung, de consolidare și creștere, s-ar cartela în decizia de-a mări salariile! Este un gen de cartel acceptabil, nepedepsit de legislație, și care i-ar ajuta să depășească împreună șocul inițial.
Desigur, cel mai important este ca în economie să intre în continuare capital – cât mai mult! Iar aici problema este cea detaliată mai sus – cine să vină să investească dacă nu găsește angajați? Unde sunt vremurile când se mai negocia (fără succes, dar măcar se negocia!) să vină aici câte o fabrică auto, când acum nu mai găsești angajați nici cât pentru un atelier de reparații?

Prima și cea mai simplă măsură este offset-ul militar, de vreme ce tot avem zeci de miliarde de euro alocați pentru înzestrare. Dar singur, tot nu este de ajuns. Ar mai putea fi, de exemplu, un program specializat de atragere a investițiilor modulare, scalabile. Deschide anul ăsta o uzină micuță într-un fost oraș industrial și dacă îți convine cum merge și vei putea plăti mai bine poate în viitor vei vrea să o extinzi. Sau un parc agro-industrial cu ceva fonduri care zac pe la UE. Sau o stațiune balneo prin subscripție publică etc.

Că dacă nu?

Altfel, este o problemă care nu se mai poate rezolva de la sine. Forța de muncă va continua să migreze, salariile vor rămâne mici, statul nu va avea destui bani nici să construiască infrastructură suficientă, nici să plătească pensiile pentru părinții celor plecați, nici măcar să se înarmeze convingător. Iar antreprenorii, la rândul lor, nu vor avea nici oameni cu care să-și facă treaba, nici piață unde să vândă ceva și nici „asistați sociali” pe care să mai dea vina – că până și ei o să migreze după ajutoare sociale ceva mai mari de un dolar pe zi!

Via riscograma.ro