Vasile Ernu

Să recucerim terenurile de sport. Singura soluţie pentru copiii noştri. Primăria, se aude?

Doamnă Firea am auzit că-mi citiţi posturile. Atunci luaţi notiţe. Dacă rezolvaţi problema asta mai aveţi o şansă. Dacă nu, nu…

În Bucureşti avem o populaţie de de peste 2 milioane de locuitori. Dintre aceştia, aproximativ 20% sînt copii şi tineri: 0 – 24 ani. Poate chiar 25%. Las statisticienii să vină cu date exacte.

Ceea ce putem spune sigur este faptul că tinerii şi copiii reprezintă un procent foarte important al populaţiei Bucureştiului.

Sînt tatăl unui copil de 7 ani şi-mi petrec foarte mult timp afară: în parc, în curtea blocului, plimbări prin cartiere etc. Aproape zilnic cîteva ore bune. Stau în sectorul 1, un sector ceva mai privilegiat. În ciuda acestui fapt întîlnesc destul de multe probleme.

Dar să pornim cu lucrurile bune. Mai întîi pot spune că s-a îmbunătăţit situaţia parcurilor şi locurilor de joacă pentru copii. Cele de pe lîngă blocuri. Cu investiţii nu foarte mari s-au aranjat aceste spaţii şi sînt destul de bine întreţinute chiar dacă mai sînt ceva probleme. Acum copiii au unde ieşi şi unde se juca. La mine în cartier parcurile sînt pline seara: copii, mame, bone şi chiar taţi, care sînt ceva mai puţini. Aceste minime invetiţii şi aducerea la viaţă a unor spaţii publice abandonate au schimbat faţa cartierelor şi au oferit un „spaţiu de salvare” pentru părinţi şi copii. Adică am revenit la normalitate cumva, nimic deosebit.

Însă aceste spaţii sînt dominate de copiii mici cu părinţii lor. Adică copii între 0 – 10 ani. Hai să zicem 12 ani.

Problema mare începe cu acei copii care părăsesc copilăria şi nu mai au nevoie de părinţi ca să iasă. Ce facem cu ei, ce le oferim? Mai nimic.

Am mai scris un text acum cîteva luni despre: unde ne dispar copiii?

Da, copiii care părăsesc copilăria devin brusc invizibili. Ei pur şi simplu dispar, nu-i mai vezi. De trei ani şi ceva urmăresc atent acest proces. Pur şi simplu îi văd pînă pe la 12 ani şi brusc dispar.

În parc nu mai vin pentru că e cucerit de cei mici cu părinţii lor. Nu e loc pentru ei aici. Ei fug de astfel de locuri Toţi înţeleg asta dar se fac că nu vor să priceapă. Alte locuri nu au. Locurile din jurul blocului care cîndva erau cucerite de adolescenţi sînt acum cucerite de maşini. Maşinile înainte de toate. Maşinile noastre au prioritate în faţa copiilor noştri. Demult au devenit mai importante ca oamenii. Acest spaţiu a fost pierdut. Care sînt priorităţile noastre totuşi?

Scările blocului? Au interfoane, sînt încuiate. Nu mai e loc demult nici aici. Scara s-a „privatizat” şi „securizat”. Acolo unde este „securizare” şi „autoritate” copiii deveniţi adolescenţi nu vor sta. Ei caută un spaţiu „al lor”, liber de „control” şi „autoritatea celor mari”.

Teoretic ar mai fi stadioanele din jurul şcolilor. Practic nu mai sînt nici ele. Ele sînt acum îngrădite cu minim două rînduri de sîrmă: gard, zid, lacăt. Au devenit aproape private. Aceste locuri publice foarte importante au fost scoase din circuitul public.

Mai sînt spaţiile private, care costă şi presupune un program şi o o anumită formă de control. E cu totul altceva. La aceste locruri au acces foarte puţini.

Unde dispar copiii spre adolescenţă? Dispar într-o direcţie care nu e deloc prea utilă pentru ei: se retrag în camera lor, se refugiază în oceanul virtual. De ce dispar? Pentru că nu le ofierim un minim: infrastructură. Practic noi îi gonim de peste tot.

Eu mă confrunt cu această problemă majoră chiar şi la vîrste mai mici. Vorbesc de experienţa mea dar am verificat şi e o problemă majoră peste tot. Sînt mulţumit de parcurile din jur pînă la o anumită vîrstă. Pînă copiii încep să joace de exemplu fotbal.

Ne strîngem, ne organizăm în mici echipe şi improvizăm un meci de fotbal în spaţiul parcului. Undeva mai spre margine unde e loc liber. Mai dosit. Dar e greu să nu înceapă conflictul. Copiii încep să lovească mingea. Tot mai tare. Mingea zboară şi loveşte copilul de 2-3 ani, loveşte bunica visătoare sau pe tata sau mama supărată. Ce faci? Apare conflictul, apare lupta pentru teritoriu, negocierea, violenţa.

Şi alături de noi există patru şcoli. Cu terenuri de sport noi, bine amenajate, nefolosite (am verificat 80% din timp sînt libere) dar înconjurate cu două rînduri de gard, trei lacăte şi doi paznici.

Chiar nu putem să le deschidem pentru copiii noştri? Cîţi îşi permit accesul pe stadioane private? 10 %? Nu le putem deschide măcar trei ore pe seară, cîteva zile pe săptămînă? Generaţii întregi am făcut asta, am crescut şi ne-am jucat pe aceste terenuri, de ce nu se mai poate acum, în “democraţie”? E o soluţie simplă şi la îndemînă. Cum se face că din „generaţia cu cheia la gît” am produs „generaţii cu 101 de chei şi nenumărate ziduri”?

Scriu aceste rînduri cu gîndul că poate primăriile de sector şi primăria generală mă aud. Se vorbea de un proiect pilot exact pe această temă. Ce se mai aude cu el?

Doamnă primar, acum un an aţi anunţat acest program pilot: ”Primarul Capitalei, Gabriela Firea, a anuntat joi ca va demara un program pilot prin care curtile scolilor si liceelor din Capitala sa fie disponibile, dupa incheierea cursurilor, celor care doresc sa se recreeze si sa practice diverse sporturi.”

Ce se mai aude cu el? De ce nu se pune în practică? Nu costa mai nimic şi rezolvă enorm de multe lucruri pentru bucureşteni.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *