Greva profesorilor s-a încheiat. A meritat? Că sunt mulțumiți cu ceea ce au obținut, din punct de vedere financiar, e un lucru pe care doar profesorii din preuniversitar, cei care au declanșat greva, o pot spune. Din exterior (chit că nu prea există ”exterior” atunci când vorbim de educație, că, direct sau indirect, toți suntem – sau ar trebui să fim – beneficiari ai acesteia și după ce am terminat studiile), zic că profesorii au câștigat mult mai mult decât banii de supraviețuire de la o lună la alta. Dar, dincolo de profesori, cel mai mult am avut de câștigat noi, ”ceilalți”. Asta dacă ducem lupta mai departe. Împreună.
Ce a arătat, până la urmă, greva profesorilor. Că ”împăratul” (înțelegând prin ”împărat” întreaga elită politică decizională actuală) e al naibii de indecent îmbrăcat. La fel ca în povestea-fabulă, de fapt, n-are nimic pe el. Oricâtă vorbărie, propagandă, prostii, atacuri ar vehicula acea parte a presei care se înfruptă din bani guvernamentali și din banii partidelor (tot bani publici), România nu e deloc ”educată” și nu are cum să fie educată cu profesori recompensați cu venituri sub limita subzistenței.
Probabil că o parte importantă a celor care urmăresc presa într-un mod critic sunt și cei cu venituri peste medie (din urbanul mare și mediu, în general din categoria ”gulerelor albe”), care se confruntă doar tangențial cu problemele sub-finanțării educației, începând cu veniturile profesorilor. Cei din această ”bulă” reușesc să-și înscrie copiii la școlile centrale și/sau ”de elită” ori măcar ”bune”, sunt în contact cu profesori care dau ore suplimentare (că tocmai ei sunt cei care îi plătesc) și riscul e să generalizeze doar în raport cu o minoritate a profesorilor, fără a înțelege cât de grav e afectată baza învățământului. Fiind și categoria cea mai implicată civic (având măcar o relativă autonomie), probabil că pe ea s-a bazat tripleta Iohannis-Ciucă-Ciolacu să o întoarcă împotriva profesorilor. Dar nu le-a ieșit.
Surprinzătoarea solidaritate
Într-un număr aș spune surprinzător de mare (chiar și pentru mine, cu niște decenii de antecedente de monitorizare a activismului civic și chiar implicare directă, începând cu organizarea grevei și protestelor studențești care au dus la modificarea Legii Educației în 1995), solidaritatea a funcționat de această dată. Chiar și cei mai puțin afectați de prăbușirea sistemului educațional public (tocmai pentru că își permit suplimentarea privată a educației propriilor copii), pentru care greva a generat un anumit grad de disconfort (cum ar fi riscul unor eventuale reprogramări de concedii/vacanțe, dacă și le-au dorit cu copiii, iar greva ar mai fi durat), ba chiar riscuri reale (ratarea înscrierii la facultăți americane sau din vestul Europei, din cauza ne-încheierii situației școlare din România), au fost solidari într-o foarte mare măsură (la mai fiecare mesaj al câte unui părinte sau elev supărat pe grevă, multiplicat de acea parte a presei amintită deja, am găsit/citit zeci și sute de mesaje de susținere pe rețelele sociale ori în presa autonomă.
Faptul că petiția Declic de susținere a grevei profesorilor a trecut de 100.000 de semnături în doar două săptămâni arată că provocările, jignirile, umilințele, diversiunile lui Iohannis & Ciucă & Ciolacu n-au reușit decât să crească iritarea, revolta și, implicit, gradul de solidarizare cu profesorii în cea mai autonomă și activă civic parte a societății din România.
Nu în ultimul rând, amânarea rotativei de schimbare a prim-ministrului arată că greva profesorilor și solidaritatea civică cu ei a speriat și a băgat morcovul în coastele unei coaliții care are o susținere parlamentară mai mult decât confortabilă și care, teoretic, n-ar trebui să aibă vreo emoție la alegerile de anul viitor dacă ar continua în aceeași combinație. Faptul că unei asemenea Coaliții de guvernare i-au clănțănit dinții în fața grevei profesorilor și a solidarității cu profesorii arată cât de mare a fost ”deranjul” (să nu credeți că partidele astea plătesc milioane de euro anual pe sondaje de opinie doar pentru a afla care le mai e cota de piață și nu testează ori nu au testat în ultimele săptămâni care e percepția opiniei publice cu privire la greva și revendicările profesorilor).
Așadar, avem:
O clasă profesională care a dovedit că încă e influentă în societate.
Un caz de solidaritate socială destul de rar în România.
O Coaliție de Guvernare care stă bine ca numere (număr de parlamentari, procente în intențiile de vot, instituții de presă controlate etc.) , dar care s-a dovedit fragilă în ultimele săptămâni (și nu doar fragilă, ci stupidă de-a dreptul în gestionarea crizei – ultim aspect care nu e, totuși, surprinzător, e ”talentul” politicienilor și sfetnicilor lor de prin servicii care își închipuie că dacă au sub control cea mai mare parte a presei, pot controla societatea în ansamblu).
Momentul oportun
Ei bine, toate acestea reprezintă o oportunitate majoră pentru schimbări și reforme de substanță. Asigurarea unor venituri minimale de subzistență pentru profesori e un prim pas necesar, nicidecum suficient. Vechea promisiune cu 6% din PIB pentru Educație și un plan realist pentru îndeplinirea ei e pasul următor. Și asigurarea unui venit minim decent e o necesitate pentru orice categorie socială și/sau profesională.
Apoi e asumarea costurilor pentru modernizare și reformă reale. Asta nu înseamnă doar tăierea rentelor și privilegiilor ”specialilor”, rărirea drastică a sinecurilor și a sinecuriștilor de partid, stoparea hemoragiei de contracte cu dedicație, diminuarea corupției (în ansamblul ei), îngrădirea promovării imposturii și a incompetenței. Toate acestea sunt necesare a fi făcute pentru a elimina sentimentul de inechitate, injustiție socială și, mai ales, neîncredere în instituțiile statului și că banii publici sunt administrați în interesul și în beneficiul tuturor cetățenilor. Dar tot nu ar fi destul.
La asumarea costurilor de modernizare și reformă intră, în primul rând, creșterea ”tortului”, pentru ca, la rândul lor, feliile și beneficiile să fie mai mari (inclusiv pentru domeniile în care alocarea din PIB ar fi mai mică procentual). Că nu poți avea educație și sănătate de calitate, infrastructură contemporană și de viitor, reducere a inegalităților (implicit a conflictelor) sociale, protecție reală a mediului, cu cele mai mici taxe și impozite din Europa (că am rămas cam ultima țară UE, și cu cotă unică, și cu nivel al acesteia de 10%).
Lunile care vin, apropierea anului super-electoral și anul super-electoral în sine sunt fereastra de oportunitate pe care o avem pentru a pune aceste lucruri pe agenda publică și politică și pentru a putea beneficia la maxim de solidaritatea socială și civică dovedită de greva profesorilor și de slăbiciunile arătate de Coaliția de guvernare. După ce se vor vedea cu interesele în căruță pentru încă 4-5 ani, mai mult ca sigur va fi târziu. Suntem în stare?
PS: Ideea că actuala Coaliție de Guvernare nu și-ar ține promisiunile asumate față de profesori ar fi sinucidere politică pentru PSD și PNL, într-un an cu patru runde de alegeri. Într-o situație similară am fost la sfârșitul anului 1995, când, după o lună de grevă și proteste, am suspendat greva studenților, doar pe baza promisiunilor asumate de Guvernul de atunci. Așa cum am anticipat, la începutul lui 1996 (an cu trei runde de alegeri), Guvernul a modificat din temelii Legea Educației, în acord cu promisiunile făcute studenților pentru suspendarea grevei.
***
Da, imparatul e cam dezbracat. Articol bun.
n-ați înțeles regula de bază a jocului: ei nu caută o viață politică lungă, ci să fure cât mai mult. Unitatea de măsură nu e anul, ci banul.