”Băiatul a fost rănit, nu mai putea merge, iar mama sa, de asemenea rănită, și-a târât fiul într-un loc sigur. Și a murit în brațele lui. Nu știu cum se poate supraviețui la așa ceva. Sunt lucruri pentru care nu te poți pregăti. Din 2014, am intervievat sute de oameni: le-au fost smulse unghiile, le-au fost zdrobiți genunchii, le-au fost scoși ochii cu lingura, au fost băgați în cutii de lemn, le-au fost tăiate tatuajele, le-au fost tăiate membrele, le-au fost atașate fire electrice la organele genitale… Orice au avut imaginația să facă armata și serviciile speciale rusești. Și o fac oamenilor doar pentru că pot”. Sunt mărturii dintr-un interviu tulburător, acordat de Oleksandra Matviiciuk corespondentei speciale a publicației Meduza, Lilia Iapparova.
Oleksandra Matviiciuk este apărătoare ucraineană a drepturilor omului, lider al Centrului pentru libertăți civile din Ucraina, organizație care a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru investigarea crimelor de război, în toamna anului trecut, alături de organizația Memorial, din Rusia, și activistul bielorus pentru drepturile omului Ales Bialiatski. Centrul pentru libertăți civile a fost premiat ”pentru eforturile sale remarcabile de a documenta crimele de război, încălcările drepturilor omului și abuzurile de putere”. Până în prezent, Centrul pentru libertăți civile a documentat zeci de mii de crime de război comise de soldații ruși în timpul războiului cu Ucraina. Traducere și adaptare de Vasile Ernu. Titlul și intertitlurile aparțin redacției România Curată.
”Tipografia nebună” și ”foto-copiatorul nebun”
– Cum ați devenit apărător al drepturilor omului?
– În timpul anilor de școală, l-am cunoscut pe filosoful și scriitorul ucrainean Evhen Sverstiuk. Acesta m-a luat sub tutela sa și m-a adus în cercul disidenților ucraineni. Exemplul acestor oameni care, în lupta lor împotriva mașinăriei totalitare sovietice, au avut curajul de a spune ceea ce gândeau și de a trăi așa cum spuneau, a fost cel care m-a inspirat să intru la Facultatea de Drept pentru a apăra libertatea și demnitatea umană.
Iar în 2007, liderii Comitetelor Helsinki din diferite țări au propus crearea unei organizații la Kiev care să apere drepturile și libertățile nu numai la nivel național, ci și în întreaga noastră regiune. La acea vreme, Ucraina era o excepție strălucită față de o serie de țări vecine. De exemplu, în Rusia, fusese deja adoptată o legislație represivă, în timp ce în Ucraina, după „Revoluția portocalie”, autoritățile, dimpotrivă, încercau să pună în aplicare unele schimbări democratice. Era mai liber să respiri și mai ușor să lucrezi.
Așa a luat naștere Centrul pentru Libertăți Civile (CLC). Eu am devenit primul său șef – și trebuie să spun că cei care au inspirat crearea organizației noastre au făcut o greșeală. Câțiva ani mai târziu, Viktor Ianukovici a venit la putere și a început să construiască un sistem de putere vertical și să înăbușe disidența. Și s-a întâmplat că CSC a început să se concentreze mai mult pe apărarea drepturilor și libertăților în Ucraina însăși, decât pe activitatea la nivel internațional, așa cum am crezut inițial.
Ucraina a început apoi să copieze la propriu legislația Federației Ruse. Activiștii ruși pentru drepturile omului au numit Duma lor de Stat o „tipografie nebună” – iar noi am glumit spunând că aveam un „fotocopiator nebun”, deoarece acele legi care erau adoptate în Rusia, după un timp au apărut în țara noastră sub forma unor propuneri legislative.
„Sașa, legiunile noastre ale morții au venit la tine”
– În 2014, Centrul pentru Libertăți Civile a fost prima organizație pentru drepturile omului care și-a trimis echipele mobile în Crimeea și Donbass. Ce ați văzut atunci?
– Am început să formăm primul astfel de grup la sfârșitul lunii februarie 2014, când așa-numiții „oameni verzi” au apărut în Crimeea. Rusia și Putin personal au negat la vremea respectivă că erau soldații lor. Pe atunci nici măcar nu ne dădeam seama că începuse un război: erau zilele „revoluției demnității”, dormeam trei sau patru ore pe zi, iar sute de oameni care fuseseră bătuți, torturați și acuzați de cazuri penale fabricate treceau prin inițiativa noastră nou lansată, Euromaidan-SOS. Nu aveam nici timp, nici energie pentru reflecție.
Deja mai târziu, în aprilie 2014, când numele lui Igor Girkin-Strelkov a apărut în mass-media, am primit un telefon de la colegul meu de la centrul rusesc pentru drepturile omului ”Memorial”, acum dispărut. Îmi amintesc foarte bine cuvintele sale: „Sașa, legiunile noastre ale morții au venit la tine”.
Am fost foarte surprinsă să aud această expresie, ca și cum ar fi fost ruptă dintr-un roman de ficțiune; a fost cu atât mai surprinzător să o aud de la interlocutorul meu de atunci, un om foarte experimentat, care lucrase în multe războaie. Abia când am început să lucrăm la cazuri de dispariții forțate, tortură și execuții extrajudiciare în teritoriile ocupate de ruși, mi-am dat seama la ce se referea.
– Începând cu 24 februarie 2022, ați implicat multe organizații regionale pentru drepturile omului în documentarea crimelor de război rusești. Cum este organizată această activitate?
– Ne-am unit forțele cu zeci de organizații, majoritatea regionale, în cadrul unei inițiative numite „Tribunalul pentru Putin”, și ne-am stabilit un obiectiv ambițios de a documenta fiecare episod criminal din cel mai mic sat din fiecare regiune a Ucrainei.
Și nu este vorba doar de practica detențiilor ilegale, a disparițiilor forțate, a torturii sau a uciderii civililor, pe care le-am documentat anterior. Acum am adăugat deportările ilegale, împușcăturile și utilizarea armelor interzise în zonele dens populate. Toate acestea sunt posibile crime împotriva umanității.
Intervievăm martori și victime în teritoriile eliberate, monitorizăm, de asemenea, teritoriile încă ocupate și lucrăm la verificarea datelor din surse deschise. Baza noastră de date conține acum peste 49.000 de episoade de crime internaționale. Și acesta este doar vârful icebergului.
”Noi documentăm durerea umană”
– Cum căutați martori?
– Aici voi transmite cuvântul membrilor grupurilor mobile care au lucrat în regiunile eliberate Kiev, Harkov și Herson: nu au avut nicio problemă în a găsi victime și martori. Pentru că dacă mergi în orice sat, peste tot s-a întâmplat ceva. În fiecare sat există o cantitate imensă de durere. Noi documentăm durerea umană.
– Ce se întâmplă cu psihicul participanților la monitorizare înșiși?
– Sunt lucruri pentru care pur și simplu nu te poți pregăti. Încă nu am cuvinte pentru a explica cum este să trăiești în timpul unei invazii la scară largă. Este o prăbușire totală a țesăturilor și structurilor sociale. Tot ceea ce credeai că este normal se prăbușește. Lucrurile pe care le luai ca fiind de la sine înțelese dispar. Îți pierzi controlul asupra vieții tale pentru că nu poți nici măcar să planifici următoarele ore: ar putea oricând să aibă loc un raid aerian. Și trebuie să continui să lucrezi, realizând că nu există niciun loc sigur în care tu sau cei dragi să vă ascundeți de rachetele rusești.
Fiecare are limitele sale – eu, de exemplu, nu intervievez copii. Pur și simplu nu cred că pot. În general, sunt o persoană empatică, dar copiii…
Dar mulți dintre colegii mei sunt implicați în protejarea drepturilor copiilor – și, datorită muncii lor, cunosc acum povestea unui băiat care a trăit cu mama sa în Mariupol. În timp ce armata rusă distrugea sistematic orașul, ei se ascundeau într-un adăpost antiaerian. Apoi, băiatul a fost rănit, nu mai putea merge, iar mama sa, de asemenea rănită, și-a târât fiul într-un loc sigur. Și a murit în brațele lui. Nu știu cum se poate supraviețui la așa ceva.
”Crimele rușinii”
– Cât de dificilă este documentarea infracțiunilor de violență sexualizată?
– Acestea sunt numite „crime ale rușinii”. Supraviețuitoarele violenței sexuale adesea nu sunt pregătite să spună ce s-a întâmplat organelor de aplicare a legii sau apărătorilor drepturilor omului. Iar aceste persoane trebuie mai întâi ajutate să se recupereze și apoi vor decide dacă vor sau nu să depună mărturie și să ia măsuri legale.
Am intervievat, de exemplu, persoane care au fost ținute împreună pe teritoriul ocupat. Martorii mi-au povestit despre violuri regulate, dar victima însăși nu a spus niciodată un cuvânt despre violența sexuală. Deși a fost dispusă să îmi împărtășească detalii despre toate celelalte torturi mai grave.
O astfel de crimă lovește întreaga comunitate teritorială. Tehnologia este simplă: persoana respectivă se simte rușinată, rudele sale se simt vinovate că nu au putut să o prevină, iar toți ceilalți se tem pentru că ar putea fi supuși și ei. Și toate acestea reduc capacitatea de rezistență a comunității teritoriale.
În martie 2022, am compilat un memoriu pentru persoanele care au suferit astfel de violențe și există o secțiune care reflectă deosebit de bine realitățile de astăzi. Am scris-o împreună cu ginecologi ucraineni. Este vorba despre cum să te ajuți după un viol dacă te afli în teritoriul ocupat și nu poți merge nici măcar la un medic.
”Nu pot exista motive pentru tortură”
– Ce ne spun oamenii care au fost în captivitate în Rusia?
– Din 2014, am intervievat sute de oameni: le-au fost smulse unghiile, le-au fost zdrobiți genunchii, le-au fost scoși ochii cu lingura, au fost băgați în cutii de lemn, le-au fost tăiate tatuajele, le-au fost tăiate membrele, le-au fost atașate fire electrice la organele genitale… Orice au avut imaginația să facă armata și serviciile speciale rusești. Și o fac oamenilor doar pentru că pot. Nu pot exista motive raționale… nu pot exista motive raționale pentru tortură. Dar nu există nici măcar unul irațional.
Un bărbat mi-a spus că încă mai poate auzi peste tot sunetul benzii adezive care se desface. Pentru că, în locurile în care a fost deținut, oamenii erau imobilizați cu bandă adezivă și bătuți. Cineva își amintește că cel mai greu lucru nu a fost nici măcar să treci tu însuți prin tortură, ci să auzi suferința altora, cum oamenii implorau să fie uciși doar pentru a opri abuzurile.
Sau povestind cum un tată și un fiu au fost torturați unul în fața celuilalt. Pentru ca totul să fie și mai dureros. Numitorul comun aici este acesta: rușii au făcut-o doar pentru că au putut.
– Cum țineți evidența a ceea ce se întâmplă cu ucrainenii care se află în teritoriile ocupate sau sunt duși în Rusia – în centre de cazare temporară, orfelinate, centre de detenție preventivă?
– Uneori nu te poți baza pe mecanismele legale, dar te poți baza pe oameni. Oamenii care încearcă să ajute pe cineva, să salveze pe cineva, sunt peste tot – atât în teritoriile ocupate, cât și în Federația Rusă. În plus, avem acces la cele mai avansate instrumente digitale, acesta este, probabil, cel mai bine documentat război. Pentru a identifica infractorii, uneori nici măcar nu este nevoie să fii pe teren. Infractorii nu își dau seama de acest lucru.
– Ce v-ați dat seama despre natura brutalității armatei ruse?
– Rusia folosește crimele de război ca metodă de război. Ține în mod intenționat civilii în frică pentru a le înfrânge rezistența. Este o instrumentalizare a suferinței umane. Un asemenea război, așa cum am fost învățați la facultatea de drept, este de obicei purtat de armate slabe care nu sunt încrezătoare în abilitățile lor.
Armata rusă a comis crime de război în Cecenia, Georgia, Mali, Siria, Republica Centrafricană și nimeni nu a fost pedepsit vreodată. Această cultură a impunității, în opinia mea, este cea care i-a făcut pe ruși să creadă că pot face ce vor oamenilor.
”Chiar și încălcările izolate sunt îngrozitoare”
– Documentați crimele de război comise de către Forțele Armate Ucrainene?
– Noi documentăm toate crimele, indiferent cine le comite. Aceasta a fost poziția noastră din 2014. Suntem apărători ai drepturilor omului și ar fi ciudat dacă am face altfel.
Și, din moment ce, începând cu 24 februarie 2022, am compilat totul într-o singură bază de date, pot afirma fără echivoc că crimele pe care le-am documentat sunt comise în principal de către armata rusă. Deși, desigur, drepturile omului nu se măsoară în procente, chiar și încălcările izolate sunt îngrozitoare.
Războiul este o provocare uriașă pentru sistemul de valori al unei persoane, dar societatea ucraineană are cel puțin posibilitatea de a interveni, de a deschide un caz penal, de a implica presa, de a permite organizațiilor internaționale să viziteze prizonierii de război. Nu voi asigura că toate acestea se întâmplă ușor, suntem o țară în tranzit, după căderea regimului autoritar abia am început reformele agențiilor de aplicare a legii și ale instanțelor. Dar, cel puțin, avem o astfel de oportunitate. Iar când vorbim despre crimele de război rusești, nu există o astfel de oportunitate.
– Ați spus că nu există o instanță internațională care să-l poată aduce pe Putin în fața justiției pentru crime de agresiune. Cum s-a întâmplat acest lucru?
– Oh, este o întrebare interesantă. Totul este clar cu regimul rus, dar și țările așa-numite democrații dezvoltate au închis ochii timp de decenii la faptul că jurnaliștii au fost persecutați în Rusia, activiștii au fost închiși, demonstrațiile au fost dispersate. Au continuat să îi strângă mâna lui Putin, să facă afaceri ca de obicei, să construiască conducte de petrol. Iar răul nepedepsit, crește.
Sau, de exemplu, de ce Curtea Penală Internațională (CPI) nu are o astfel de jurisdicție, deși Rusia comite în prezent tot felul de crime internaționale: crime de război, crime împotriva umanității, genocid și agresiune? Pur și simplu pentru că țările care sunt părți la Statutul de la Roma [al CPI] au definit conceptul de „agresiune” în mod prea restrâns, lipsindu-se astfel de posibilitatea de a interveni. Aici, desigur, nu Putin a fost cel care a intervenit, este tocmai responsabilitatea țărilor participante.
– Va fi suficient un mandat de arestare internațional pentru Vladimir Putin pentru a se face dreptate?
– Acum, Putin nu poate zbura în Africa de Sud, pentru că acolo urmează să fie arestat. Înțeleg că însăși conducerea sud-africană nu este foarte dornică să îndeplinească această datorie onorabilă, dar acum este obligată să o facă. Adică, chiar și acei oameni care ar dori să se întoarcă la afaceri ca de obicei sunt forțați să recunoască faptul că omul cu care strâng acum mâna este un criminal de război acuzat oficial.
Unii oameni spun: „Putin nu are nevoie să dea mâna”. Dar cred că este foarte important pentru el, are un ego dureros de umflat. Iar istoria arată, de asemenea, că regimurile autoritare cad, iar liderii lor, care se credeau de neatins, sunt aduși în fața justiției. Serbia nu a vrut să îi extrădeze pe [Radovan] Karadzic și [Slobodan] Milosevic – erau eroi naționali – dar când a fost necesar pentru a restabili relațiile civilizate cu alte țări, a trebuit să o facă.
”Premiul Nobel ne oferă ocazia de a fi ascultați”
– Ce trebuie să se schimbe în dreptul internațional pentru a facilita aducerea criminalilor de război în fața justiției?
– În primul rând, trebuie să ne schimbăm modul de gândire. Da, arhitectura justiției poate fi îmbunătățită, dar până acum nici măcar mecanismele existente nu funcționează! Și asta pentru că politicienii încă privesc lumea prin prisma Tribunalului de la Nürnberg. Acolo au fost condamnați criminalii naziști, adică regimul care a căzut. Iar în secolul trecut, acesta a fost un pas foarte important. Dar trăim într-un nou secol și trebuie să încetăm să mai subordonăm justiția puterii acestui sau acelui regim autoritar.
Trebuie să arătăm că, dacă cineva comite crime internaționale, acel „cineva” va fi tras la răspundere, indiferent de cât de puternic este regimul său sau de câte arme nucleare are. Cred că aceasta este sarcina istorică a generației noastre, iar modul în care va fi rezolvată va determina în ce fel de lume vom trăi.
– Premiul Nobel vă ajută în vreun fel în activitatea dumneavoastră?
– Premiul Nobel ne oferă ocazia de a fi ascultați. Apărătorii drepturilor omului din regiunea noastră nu au fost ascultați, deși spunem același lucru de zeci de ani. Decenii! Noi spunem că o țară care încalcă masiv drepturile omului este periculoasă nu numai pentru cetățenii săi și pentru vecinii săi, ci și pentru întreaga lume.
– Mulți ucraineni au fost indignați de faptul că apărătorii ucraineni ai drepturilor omului au fost incluși în lista de laureați alături de reprezentanți ai țărilor aflate în prezent în război cu Ucraina.
– Când vezi cuvintele „Rusia, Ucraina și Belarus” în titlu, le asociezi instantaneu cu mitul naftalinizat sovietic al „națiunilor frățești” și impresia că vor să ne împingă din nou în acest pat al trădării. Deși toată lumea înțelege deja că în URSS nu existau „națiuni frățești”, o națiune, o limbă și o cultură dominau, iar restul primeau un loc la festivalurile naționale.
Este de înțeles că în vremuri de război, când Rusia și Belarus sunt agresori, iar Ucraina se apără, acest lucru provoacă respingere. În ceea ce ne privește, am încercat să clarificăm faptul că acest premiu nu este pentru țări, ci pentru oameni, oameni care lucrează împreună de foarte mult timp. Atât înainte, cât și după 2014, am lucrat îndeaproape cu apărătorii drepturilor omului din Rusia. Împărtășim același cadru de valori, aceeași vocație.
Când am început monitorizarea în Crimeea și Donbass, am folosit experiența grupurilor mobile combinate din Cecenia. Îmi amintesc că i-am sunat pe colegii mei ruși și i-am întrebat: dacă aveți instrucțiuni, chestionare, trimiteți-le la noi, avem deja oameni pe drum, ne vom construi activitatea din mers.
Iar acum avem mii de civili în captivitate în Rusia, iar acolo unde nu avem acces, acționăm prin intermediul apărătorilor ruși ai drepturilor omului.
”Umanitatea nu poate fi anulată nici măcar prin legi represive”
– În recenta dvs. rubrică scrieți: „În cursul acestui an am realizat brusc că mi-am dedicat întreaga viață lucrului cu legea și că aceasta nu funcționează deloc. Răspunsul „Dați-mi arme!” la întrebarea „Cum putem ajuta Ucraina?” nu este ceea ce se așteaptă de la tine ca activist pentru drepturile omului. Nu este ceea ce se așteaptă de la tine ca activist pentru drepturile omului, dar este adevărul. Pentru că întregul sistem ONU nu poate opri atrocitățile rusești. V-ați regândit misiunea privind drepturile omului de la începutul invaziei la scară largă?
– Nu există nicio contradicție în această formulare a mea, pentru că, potrivit normelor juridice, o țară care este atacată are dreptul la autoapărare. Cadrul drepturilor omului este non-violența și eu nu depășesc acest cadru.
Anul trecut, Curtea Internațională de Justiție a ONU a impus măsuri provizorii și a ordonat Rusiei să-și retragă trupele din Ucraina, dar Rusia ignoră dreptul internațional. Cred că acest lucru este temporar, că, la fel ca după cel de-al Doilea Război Mondial, îl vom restabili, dar pentru moment trebuie să supraviețuim, și pentru asta avem nevoie de arme. Poporul ucrainean a decis să lupte pentru libertate și demnitate umană. Dați-ne arme, astfel încât să nu luptăm cu mâinile goale.
– Ați monitorizat crimele de război ale Rusiei în Ucraina timp de peste nouă ani. Aveți uneori un sentiment de neputință?
– Sentimentul de neputință este ceea ce Rusia vrea să ne inducă. Și acesta este sentimentul care definește modul de operare al societății rusești însăși, care a adoptat poziția „ce putem face?”, „dacă guvernul a decis, atunci el știe cel mai bine”, „nu știm totul”, „nu știm totul”, „eu sunt doar o rotiță”. Iar această poziție este, de fapt, foarte meschină. Dar nu puteți transfera responsabilitatea. Poziția de rezistență este cea mai corectă.
Când a început invazia la scară largă, Putin nu a fost singurul care a crezut că va cuceri Kievul în trei zile, așa au crezut și partenerii noștri internaționali. Nimeni nu a crezut în noi – și a fost decizia poporului ucrainean de a lupta pentru libertate. Și s-a dovedit că oamenii sunt mult mai puternici decât cred ei că sunt. Și că mobilizarea unui număr uriaș de așa-numiți oameni obișnuiți poate schimba cursul istoriei.
– Ce ar trebui să facă rușii care sunt împotriva războiului?
– Să ajute victimele, să-și exprime sprijinul, să încerce să oprească acest volan al războiului – sunt sigur că oamenii care sunt indignați de ceea ce se întâmplă vor putea să-și găsească rolul. Înțeleg că poziția „anti-război” este criminalizată în Rusia. Dar umanitatea nu poate fi anulată nici măcar prin legi represive.
8
***
Articol publicat în cadrul proiectului ”Ucraina, dezinformarea și manualul de demistificare”. Proiectul este derulat de Societatea Academică din România (SAR) și beneficiază de o finanțare în valoare de 36.940 euro, prin programul Active Citizens Fund România – finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul materialelor realizate în cadrul proiectului nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021. Pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
