N-am mai scris niciun articol despre Râul Alb din ianuarie anul trecut.
Am sperat că va fi lăsat în sfârșit în pace, așa, ca un ultim copac al unei păduri măcelărite. Este singurul râu din România despre care se mai poate spune, cu indulgență, că are stare ecologică foarte bună. Toate celelalte râuri au suferit intervenții antropice semnificative.
Dar la noi, pe problema protecției naturii, domnește încă legea nescrisă a exterminării.
Avem o Agenție Națională pentru Arii Naturale Protejate (ANANP), recent înființată, care ne dezamăgește din ce în ce mai mult. Nu doar că a luat cu japca, de la ONG-uri între care multe chiar își făceau treaba, o serie de arii naturale protejate. Agenția în cauză a devenit, mai devreme decât ne așteptam, exact ca celelalte instituții de mediu, o entitate care se ocupă cu mușamalizarea distrugerii mediului, care îi acoperă cu hârtii pe cei certați cu legea, pe cei fără conștiință, pentru care natura nu are nicio valoare. Am văzut recent cum ANANP a emis aviz pentru mutilarea Streiului, în plin geoparc.
Dar ANANP este totuși o instituție gri, ca toate celelalte, se mai întâmplă și să-și facă treaba. Astfel s-a întâmplat în cazul Râului Alb în 21 mai 2019, când ANANP a emis aviz nefavorabil pentru păstrăvăria care urma să distrugă lunca Râului Alb și să afecteze grav un sector al râului, chiar la ieșirea din munți, în zona de conservare specială a parcului natural. Proiectul de păstrăvărie are ca titular o firmă din grupul de firme care atacă Râul Alb de mulți ani, grup ”afaceristic” anti-natură, pe care l-am mai numit, eufemistic, grupul ABI. Dar iată că, atunci când ANANP și-a făcut totuși datoria, vine o instanță de la Tribunalul Hunedoara și anulează avizul nefavorabil!
Care-i aici mesajul justiției către ANANP, să nu cumva să mai îndrăznească să-și facă treaba?
Firma ABI Ecoacvacultura a cerut anularea avizului nefavorabil al ANANP (nr. 463/21.05.2019) și a deciziei de respingere a solicitării de emitere a acordului de mediu (nr. 10454/12.06.2019). Iar judecătorul/judecătoarea i-a făcut pe plac, miercuri. În ultimii ani, după decizii corecte, care au salvat Râul Alb, Jiul, Bistra Mărului, Munții Metaliferi în zona Certej etc., s-a creat impresia că justiția este singura autoritate de protecția mediului din țară, și că ne putem baza pe ea. Iată că și această ultimă speranță pentru patrimoniul nostru natural, justiția, se clatină. Este adevărat că nu este o decizie definitivă, dar oricum … Dacă nici justiția nu ne mai rămâne, atunci putem uita de natură în România.
Ca o coincidență, miercuri 4 noiembrie a fost și ultima zi în funcție a vinovatului moral pentru noul pericol în care se află Râul Alb, ministrul Costel Alexe. El este în spatele hotărârii de guvern nr. 111/2020, care a anulat protecția pentru Râului Alb. Legea Apelor prevedea că:
”(2) În vederea protecției și conservării stării apelor, pe sectoarele de cursuri de apă care nu sunt afectate de activități umane se interzice realizarea de lucrări și activități care pot afecta starea ecologică a apelor.”
și că:
”(3) Criteriile de selectare și lista sectoarelor cursurilor de apă prevăzute la alin. (2) se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 180 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.”
Cetățenii au scris la minister, în cadrul consultării publice pentru HG, cerând ca Râul Alb să fie protejat în întregime. Un râu este ca un organism, ori îl protejezi în întregime, ori nu-l mai protejezi deloc. Cum ar fi să declare minsterul că sunt protejate caprele negre, dar este protejat doar capul acestora, și pot fi decapitate? Cam atât de absurd este ce-a făcut Alexe, când a decis că Râul Alb este protejat doar la peste 1500 de metri altitudine, restul poate fi distrus.
Hotărârea de la Tribunalul Hunedoara nu este ciudată doar pe fondul problemei, prin faptul că sabotează ANANP într-un caz fericit când instituția chiar și-a făcut datoria. Este ciudată și pentru că tribunalul nici măcar nu este instanța compententă, doar curtea de apel poate judeca în primă instanță o cerere de anulare a unui act emis de o autoritate națională (nu județeană).
Am găsit și un manual pe această temă (mai ”accesibil” pentru publicul larg decât studierea directă a legilor), finanțat prin Phare, dar nu s-a schimbat nimic de atunci în această privință.
Scrie clar pe pagina 4 a manualului:
”Uneori competența este dată de calitatea părților din proces (de ex. deși în materie de contencios administrativ, competența de a judeca în primă instanță revine ca regulă tribunalelor, totuși dacă autorul actului administrativ sau al refuzului nejustificat de a emite actul este autoritatea administrației publice centrale, competența în primă instanță revine curților de apel).”
Și este halucinant faptul că a fost respinsă cererea de intervenție în proces a unui ONG de mediu. Cum să nu poată interveni un ONG de mediu într-un proces pe o problemă esențială de mediu, protecția ultimului râu cu stare ecologică foarte bună din țară?? Nu doar că ONG-ul avea dreptul să intevină, dar intevenția lui era esențială, atâta vreme cât nimic nu sugerează că cele două instituții de mediu ar fi interesate să se implice cu adevărat pentru protejarea Râului Alb. Cum să judece corect o instanță o problemă de mediu când niciuna dintre părți nu este cu adevărat de partea mediului, cine să invoce reglementările favorabile conservării Râului Alb și a luncii acestuia?
Ar mai fi ceva esențial de subliniat în acest caz. Agresorii Râului Alb au tupeul să invoce, în demersul lor de mutilare a doua arii naturale protejate, dreptul la proprietate. Au scris, în cererea adresată ANANP, că:
”Și nu în ultimul rând, dreptul de proprietate al subscrisei este garantat de Constituția Românie și CEDO și se bucură de caracter absolut, ceea ce înseamnă că exercitarea sa nu poate fi limitată decât prin lege și în baza legii.”
Această invocare a dreptului de proprietate ca scuză pentru distrugerea ariilor naturale protejate nici vorbă să o fi inventat agresorii Râului Alb, este din pacate larg răspândită în România. Și tolerarea ei de către autoritățile noastre este una dintre cauzele esențiale ale seriei de ecocide la care asistăm în rețeaua românească de arii naturale potejate. Ca factor de comparație, gândiți-vă că în Suedia, dacă îți îngrădești proprietatea din natură, poți să ajungi la închisoare. Și aceasta nici măcar pe rațiuni de alterare a naturii, ci doar pentru că îngrădești astfel dreptul constituțional al oricărui cetățean de a se plimba nestingherit prin natură.
Agresorii Râului Alb au cumpărat o fâneață, atât. În momentul în care cumperi o fâneață, dreptul de proprietate îți permite, de bună seamă, să o cosești. Nimeni nu i-a oprit să cosească, din câte știu. Dar urlă că li se încalcă dreptul la proprietate! În România observăm tot mai pregnant o neînțelegere brutală a conceptului de proprietate.
Dacă ai un teren undeva, această nu înseamnă că acolo faci ce vrei. Ce-i așa de greu de înțeles? Acel teren este într-o țară, și acestă țară mai are, de bine de rău, niște legi. Așa că acele legi se aplică și pe acel teren. Dacă cumperi teren într-o zonă semi-naturală, cu valoare conservativă enormă, cu statut dublu de protecție (situată în două arii naturale protejate suprapuse), trebuie să te gândești că pe acel teren va trebui să respecți regimul de protecție al celor două arii naturale protejate în care se află. Oricine înțelege așa ceva, este ceva elementar. Cine poate crede un fost polițist care se face că nu înțelege așa ceva?
Dacă cumperi teren în arie naturală protejată cu intenția de a face acolo un obiectiv industrial, și autoritățile nu îți permit, evident că problema este la tine, nu la autorități!
Dar să uităm de natură, să vedem lucrurile doar din perspectivă economică. Toate aceste demersuri ale grupului ABI nu stau în picioare nici pe rațiuni economice. Să te chinui un deceniu să amplasezi obiective industriale fix în zona de conservare specială a unui parc natural, cu rezultate nu zero, ci care dau cu minus (ca dovadă procesul cu ”pretenții”, dosarul 2802/97/2017*, pierdut de grupul ABI recent, și falimentul ABI Automotion), când România are 238.397 km² și ai putea fără probleme să faci păstrăvărie altundeva, nu poate să aibă vreo rațiune economică în spate. Resortul acestor insistențe trebuie căutat altundeva.
V-am mai scris aici: indivizii nu numai că nu-s capabili de oarece empatie față de semeni (cu atât mai puțin pentru lumea non-omenească!), dar n-au nicio educație ecologică. Pur și simplu n-au trecut prin nicio formare școlară sau post-școlară de acest fel. Cei de la drept fac ceva dreptul mediului, dar pe nicio bază pentru că nu asimilează DELOC termenii din sfera mediului și ecologiei. Mai rău: mulți silvicultori (care-au-păstrat-că-dacă-nu-erau-ei-nu-mai-aveam-acum-păduri-și-care-dau-bani-pentru-menținerea-parcurilor-etc-etc-etc.) folosesc în acte oficiale și discuții publice un limbaj de lemn din care-ți dai seama că oamenii pur și simplu n-au deschis o carte de cât de câtă specialitate în ultimii 30 de ani. Am întâlnit chiar indivizi care predau la facultăți de silvicultură și care sunt complet pe arătură. La fel cum există și ONG-iști care nu știu ce apără, dar o fac cu mult foc și pasiune.
Tăcerea de bivol a Prietenului Drujbei Austriece este simptomul cel mai clar al faptului că mediul nu este o prioritate în România. Nici măcar nu este luat în serios. Va fi probabil, după ce vor veni mai mulți bani și după ce multe păduri și terenuri sub regim de protecție vor ajunge în proprietatea cui trebuie.
Și o anecdotă: am participat odată la o reuniune a unui consiliu consultativ al unui parc natural (era vorba de problema balastierelor) și în pauză, avocatul ce reprezenta un patron de balastieră se întreținea cu oficialități locale și le zicea așa: “Scopul meu e să distrug parcul.” Ăilalți tăceau și râdeau. Asta, a propos de motivații ascunse. Potențialul răului și cel al prostiei nu trebuie niciodată ignorate.