Metoda Macron

Pentru a produce schimbări reale, Macron va trebui să reconcilieze tehnocrația și populismul

Victoria lui Emmanuel Macon în alegerile prezidențiale din Franța oferă Uniunii Europene șansa de a trece peste conflictele interne ce i-au accelerat dezintegrarea. Macron a evitat convenționalismul unei alianțe exclusive fie cu vechile elite sau cu noii populiști, alegând în schimb să apeleze la oameni cu credințe diferite, candidând sub bannerul reformei europene. Poate Macron să energizeze un proiect european devenit apatic?

Când Macron s-a întâlnit cu Cancelarul german Angela Merkel, cei doi au discutat despre un plan ce ar pune capăt războiului rece dintre nordul și sudul Europei – mai precis, planul dorește ameliorarea tensiunilor dintre taberele pro-austeritate și pro-stimulare economică. Totodată, când Macron se va întâlni cu președintele rus Vladimir Putin săptămâna aceasta, ar putea să exploreze noi căi de a găsi consens vis-a-vis de problema rusească în Europa, unde statele vestice doresc legături mai strânse cu Rusia, iar cele estice vor o distanțare.

Macron a încercat să și reconcilieze ideea unei Europe primitoare cu conceptul de ”fortăreață Europeană”, fiind în favoarea atât a acceptării unui număr mare de refugiați, cât și a stabilirii unor forțe militare de graniță compuse din 5,000 de soldați. Macron dorește și repatrierea migranților ilegali.

Deși mulți lideri ai UE se bucură să-l vadă pe Macron ales, motivul lor ține de speranța unei eventuale renașteri a vechiului proiect european, nu de o eventuală dorință de a se separa de trecut. Pentru a aduce schimbare reală, Macron va trebui să reconcilieze două modele contradictorii dar foarte relevante privind guvernarea Europei în ultimul deceniu: tehnocrație și populism.

Tehnocrația a fost un element central al integrării europene de la bun început. Jean Monnet, economistul francez considerat unul din fondatorii UE de astăzi, era arhicunoscut pentru abilitatea de a transforma conflicte politice majore în probleme tehnice de ordin mai mic. Metoda lui a avut mare succes in perioada reconstrucției Europene de după război, deoarece le-a permis diplomaților și oficialilor din diferite țări să treacă peste diversele probleme și resentimente ale țărilor lor și să rezolve problemele majore ale continentului.

Cu toate astea, în ultimii ani, discuțiile legislative din inima UE au deviat de la modelul lui Monnet. Acum tind să fie deconectate total de la politicile naționale, fiind ghidate de logica instituțiilor UE și de nevoile statelor membre. Și mai mult, deciziile la nivelul întregii uniuni au fost grupate în coduri și reguli rigide la care statele membre trebuie să adere, chiar dacă guvernele sau electoratele lor nu le susțin. Toate aceste detalii au alimentat percepția foarte populară cum că nu ar exista o metodă alternativă de a guverna UE și că Europa e condusă de elite care au un interes minim pentru nevoile oamenilor pe care ar trebui să îi reprezinte.

Explozia populistă a ultimilor ani e o reacție naturală la această formă de tehnocrație deconectată. Nu e de nicio mirare că Marine le Pen în Franța, Geert Wilders în Olanda, Viktor Orban în Ungaria sau Nigel Farage în Regatul Unit au pozat în tribuni ai ”poporului”. Prin referendum – unealta lor politică preferată – au făcut mult rău tratatului constituțional UE, Acordului de Asociere UE-Ucraina, acordurilor de repatriere a refugiaților și odată cu votul pentru Brexit, compoziției UE.

În timp ce tehnocrații europeni au sprijinit ideea de integrare nevăzută (pentru a rezolva problema euro și a refugiaților) populiștii au răspuns și mai puternic. De fiecare dată când are loc un referendum populist anti-UE, guvernele sunt forțate să se retragă în tehnocrație, iar acest lucru nu face decât să întărească retorica populistă.

Negocierile pentru Brexit au devenit un câmp de luptă între populiști și tehnocrați. Când Prim Ministrul britanic Theresa May susține că vrea să ”facă din Brexit o poveste de succes”, alarmele sună în Bruxelles și alte capitale europene, pentru că ar putea inspira alte mișcări anti-UE.

Pentru a reduce acel risc, unii membri ai guvernului german, temându-se că nu vor putea respecta dorințele lui Macron pe anumite teme (reformele zonei euro în special), speră să poată lucra cu el să facă Brexit-ul un proces neatrăgător. Asta ar fi și dorința Președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker: ”Brexit va demonstra cât de atrăgător e să fii membru UE […] Datorită Europei, oamenii au libertatea de a trăi, cumpăra, iubi și face comerț fără limita granițelor”.

E de înțeles că liderii europeni vor să prezinte Brexit ca singura chestiune asupra căreia există acord absolut. Din nefericire, dezbaterile Brexit tind să evidențieze cele mai urâte instincte ale elitelor UE, nu doar pentru că trebuie să se lupte pentru a menține status quo-ul, ci și pentru că trebuie să abordeze subiecte precum reforme instituționale sau inovare.

Dacă UE va continua să internalizeze aceste dezbateri ce țin de Brexit, următorii 5 ani vor avea foarte puține rezultate productive. Marea întrebare e dacă Europa va accepta alternativa Macron și va începe un nou proiect, sau va rămâne la nivelul frustrărilor actuale.

Evident, mulți observatori l-au criticat pe Macron că nu a ales o tabără în această dispută. Glume s-au făcut și pe seama faptului că Macron pare să înceapă aproape fiecare propoziție cu ”en meme temps” (în același timp). Însă, dacă ne uităm la blocajul european, soluțiile propuse de Macron ar putea oferi șanse reale de progres, chiar bazat pe schimbări instituționale, nu trocuri politice.

Politicile de securitate ale lui Macron combină măsurile anti-terorism cu o abordare umanitară vis-a-vis de problema refugiaților. Pe teme economice, Macron oferă reforme la schimb cu investițiile. Având în vedere poziția lui critică față de Rusia și sprijinul pentru o implicare mai activă în Africa și Marea Mediterană, e posibil să găsească o cale de a uni membrii sudici și estici ai UE sub o politică externă comună.

Dacă Macron se va ridica la nivelul așteptărilor, nu va fi un simbol al tehnocrației sau populismului, ci simbolul unei alternative reale, o a treia cale, cum ar veni. Termenul nu este ideal, dar Macron ar putea să-i dea o nouă însemnătate, dacă ar putea combina, în loc să doar accepte, falsele opțiuni actuale. Macron va trebui să treacă peste diviziunile geografice ale UE și să se poziționeze atât ca pro-European cât și ca patriot, atât establishment cât și anti-establishment, deschis la comerț dar și protecționist, pro-creștere dar și prudent fiscal.

Poate metoda Macron să permită liderilor UE să iasă din cercul vicios al tehnocrației și populismului, punând astfel capăt paraliziei ultimului deceniu? Momentan, (cu riscul folosirii unei fraze banale), nu există alternativă.

Text publicat pe site-ul European Council on Foreign Relations (efcr.eu)