Dacă tot nu ne mai interesează să intrăm în Schengen, am zis să mă obișnuiesc cu ideea că vom rămâne noi între noi, loazele, așa că am dat o fugă la bulgari zilele astea.
Până la urmă are și guvernul dreptate, nu trebuie să fii masochist să te uiți mereu peste gard la ăia mai deștepți ca tine, și să bălești în speranța că te vor primi și pe tine pe gazonul lor verde. Mai bine stai la tine în curte, cu proștii tăi, și te simți bine nefăcând nimic, ca și până acum.
Și ce poate fi mai explicit în sensul ăsta decât trecerea podului Giurgiu-Ruse, care are tot atâtea cratere în asfalt câte mașini îl traversează zilnic. Dar lasă că guvernul muncește din greu, pune ban pe ban ca să ne ia altul nou, mai la primăvară, când o răsări asfaltul de 2013. Nu vă spun o noutate că taxa percepută de români pentru pod e de 6 euro, iar de bulgari de 2 euro. Ai noștri au motivat că au nevoie de bani ca să asfalteze drumurile și să plătească creditele. Și au dreptate, la câte gropi sunt în zona aia, bulgarii au scăzut taxa că deja și-au reparat gropile, nu mai au nevoie de bani.
Destinația noastră a fost Veliko Tarnovo, cel mai vechi oraș al bulgarilor, undeva în nordul țării, cam la 160 de km de București. Se ajunge destul de ușor, dacă reușești să eludezi meandrele concretului de la ieșirea din țară. Iar trecerea dintr-o țară în alta aproape că nu se simte – cu excepția gropilor care dispar la bulgari – ceea ce te face să înțelegi de ce ăștia din Schengen ne-au băgat în aceeași oală de atâta vreme.
Orășelul ăsta medieval e situat pe trei coline, are și vreo două universități în el și e supranumit orașul țarilor, că a fost întemeiat de niște capete din astea încoronate, care nu așteptau pe vremea aia să fie primite în împărăția de la Apus, că îi aveau în coaste pe turci. Nu e prea bine conservat, mai degrabă e un amestec de case dărăpănate și unele reabilitate, plus nelipsitele blocuri ridicate anapoda, ca la noi, în urma siluirii repetate a planului urbanistic inexistent, de către comuniști, la vremea lor, și de capitalul privat parvenit, în ultimele decenii. În capătul uneia dintre coline șade semeață cetatea, cu o biserică în mijloc, iar pe malul râului Yantra, care șerpuiește printre coline, e amplasată o altă biserică din fața căreia erupe o țepușă înconjurată de caii țarilor întemeietori.
Sunt câteva panorame frumoase, iar dacă nimeriți Hotelul Bolyarski – unde am stat noi – aveți la dispoziție și o terasă pe care puteți savura o bere ieftină și bună bulgărească, la apus. N-am stat suficient prin zonă ca să vizitez și satul Arbanași, care înțeleg că e la fel de pitoresc precum satele noastre din preajma Sibiului, dar dacă vă decideți să mergeți acolo cu vreo ocazie, să știți cam ce e de făcut.
Punctele forte ale locului nu stau însă în facilitățile orașului, mai ales că acum e răscolit tot de șanțuri – se pare că va fi capitală europeană în 2019 și se pregătesc pentru asta – ci în ospitalitate. Cine m-a dus pe mine acolo spune că în Veliko se petrec mai mereu festivaluri muzicale la final de săptămână, există o viață de noapte antrenantă în cluburi, iar peste toate se mănâncă bine și relativ ieftin cam peste tot prin zonă. Ce mai, e ca la bulgari, renume pe care și l-au câștigat deja de când ne-au luat fața cu all inclusivul lor de pe litoral. Dacă intrați într-un restaurant găsiți meniuri în engleză sau chiar română, dar mai ales o varietate de preparate pe care n-am mai întâlnit-o în multe locuri.
Ce mi-a mai plăcut acolo a fost obiceiul de a purta mărțișoare – martinite – al tuturor. Copacii erau împodobiți cu martinite, clădirile, străzile, bărbați, femei, toți purtau la încheietura mâinii brățări cu șnur alb-roș. Tradiția spune să le poarte până când văd berzele că se întorc din țările calde sau rândunicile. Dar cum în orașe e mai greu să vezi berzele, s-a dat o derogare și orășenii pot să poarte martinitele până când le înfloresc copacii. Cele câteva tarabe cu martinite nu vindeau și alte prostii – ceea ce arată că mărțișoarele lor n-au „evoluat” în bijuterii kitch ca la noi – ci strict brățări din astea mai subțiri sau mai groase, cu diferite mecanisme de închidere, de regulă o mărgică prin care erau trecute capetele firului.
Una peste alta, dacă vreți o evadare de week-end într-un loc în care oamenii sunt primitori, mâncarea bună și diversă, iar peisajul calm și relaxant, Veliko Tarnovo pare o destinație la îndemână. Se intră pe bază de buletin și bani, iar bulgarii nu se sperie că le cotropim țara, dimpotrivă. Ne întâmpină cu numeroase echipaje de poliție pe drum, ca să ne încetinească goana.
Frumoasa relatare!
As mai adauga ca Bulgaria e la indemina si mai ofera si:
– osteneala de a vorbi si a avea texte in româneste + amabilitate
– la Balcic: cultul Reginei Maria, acum the Quinn (in urma cu vreun deceniu era ,,Aia…”). Cîrciumi, hoteluri, soiuri de vin. Bravo, de ce nu, decît o inima pastrata la borcan
– o natura rurala curata si frumoasa de ti-e drag (traseul Calarsi spre Balcic, dar si cel spre Vama Veche).
Bulgarii au creat pe furis o Uniune clandestina a slavilor si si prietenilor lor. La Balcic am intilnit (2012) 1/3 bulgari, 1/3 rusi, ucrainieni si 1/3 români.
P.S. Trecutul cu bacul pe la Calarasi pe timp de cod portocaliu e mai mult un cosmar. Astepti ore bune pe mal si cind apare echipajul te invita cu gesticulatie in convulsii si un ,,Hai ba mai repede!!!” incruntat. Dar apa o treci repede, asa ca nu se pune.