ICR raportează că a muncit. E suficient?

Aproape 800 de proiecte culturale au fost raportate de către ICR pentru anul 2013. Ponderea evenimentelor festive a crescut substanțial în activitatea instituției, după înlocuirea lui Horia-Roman Patapievici de la conducerea acesteia.

La mijlocul anului 2012, Institutul Cultural Român (ICR) a trecut de sub tutela Preşedinţiei în subordinea Senatului României. A schimbat doi preşedinţi: Andrei Marga, aflat la conducerea Institutului din septembrie 2012 până în iunie 2013 şi actualul preşedinte, Lilian Zamfiroiu. În spaţiul public, criticile şi controversele s-au ţinut lanţ, de la dezbaterea însufleţită despre “invenţia transilvană” a caloriferului până la boicotarea de către unii scriitori, printre care Andrei Pleşu, a Salonului de Carte de la Paris (Salon du Livre), unde România a fost invitată de onoare.

Aceste schimbări vin după şapte ani de mandat unic, când în fruntea ICR s-a aflat Horia-Roman Patapievici. Schimbarea nu a fost doar una administrativă. Doi miniştri ai Culturii din acea vreme au anunţat-o şi sintetizat-o. Astfel, în preambulul Ordonanței de Urgență, ministrul Puiu Hașotti susținea urgenţa trecerii ICR în subordinea Senatului şi mutarea accentului pe identitatea naţională a românilor de pretutindeni.Textul OUG 27 din 13 iunie 2012 pune problema restructurării unei instituții care va fi preocupată aşadar de identitatea națională și de promovarea culturii române în comunitățile de români. Iată ce ne mai spune textul ordonanței: „Avînd în vedere necesitatea consolidării și amplificării, sub diferite forme, a relațiilor culturale cu comunitățile românești de peste hotare, în scopul păstrării și perpetuării identității naționale’’, ICR-ul ar trebui reformat. Un alt fost ministru aflat la conducerea Culturii, Mircea Diaconu explica, la un post de televiziune, necesitatea ordonanţei care repoziţiona Institutul: ”E un act normativ pentru coerență în politica culturală în afară și în acoperirea conceptului de diplomație culturală, pentru că e o dublă, triplă competență aici, a Ministerului de Externe, a Ministerului Culturii și al ICR, pe același subiect /…/ Am avut discuții foarte ample cu Andrei Marga și concluzia a fost că și ICR trebuie să cânte în același cor.”

A cântat ICR în cor? Şi ce anume s-a cântat? Dacă analizăm raportul de activitate al Institutului aferent anului 2013 observăm că activităţile au fost bogate. Nu mai puţin de 796 de proiecte culturale (518 finanţate din bugetul alocat Direcţiei Generale a Reprezentanţelor în Străinătate şi 278 proiecte fără finanţare) au fost derulate în reţeaua institutelor culturale româneşti din străinătate. Au avut loc, astfel, manifestări dedicate sărbătoririi Zilei Culturii Naţionale (foto stânga, Ziua Culturii Naționale la Chișinău), marcării celor 1900 de ani de la ridicarea monumentului Columna lui Traian, aniversării a 80 de ani de la naşterea scriitorului Nichita Stănescu, împlinirii a 100 de ani de la naşterea artistei Maria Tănase şi a compozitorului român Constantin Silvestri, comemorării unui secol de la moartea pionierului aviaţiei române Aurel Vlaicu, sărbătoririi pentru prima oară a Zilei Limbii Române (31 august). “O atenţie deosebită” a fost acordată proiectelor dedicate Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie), prin manifestările, simpozioanele, expoziţiile şi proiecţiile de film organizate în opt institute culturale româneşti în străinătate. Programele au avut în vedere, aşa cum anunţase în prealabil şi Andrei Marga, “operele validate, creatorii consacraţi, personalităţile de prim-plan ale vieţii româneşti actuale, care asigură prestigiu cultural României”.

A fost reînnoit, ne spune raportul de activitate transmis de ICR, fondul de carte al bibliotecilor din străinătate. Cu ce anume? “Au fost expediate o serie de volume, albume, DVD-uri şi CD-uri menite să completeze fondul de carte şi multimedia al bibliotecilor fiecărei reprezentanţe, printre care: seria ”Opere fundamentale”, publicată de Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, seria ”Biblioteca pentru toţi”, două seturi a câte 25 de volume ale ”Manuscriselor Integralei Cantemir”, editate de Fundaţia Tudor, publicaţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, precum ”90 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia”.

Tot în 2013, au fost deschise două noi reprezentanţe în străinătate: Institutul Cultural de la Moscova (Federaţia Rusă) şi Institutul Cultural de la Kiev (Ucraina) după încheierea de către Ministerul Afacerilor Externe a acordurilor şi formalităţilor bilaterale necesare. Ce nu ne spune raportul e că tot în 2013 s-au închis filialale interne ale Institutului, după numai şase luni de existenţă. Proiectul înfiinţării filialelor Institutului Cultural Roman în provinciile istorice ale României a aparţinut fostului preşedinte al ICR, Andrei Marga.

A reuşit ICR să redea sentimentul de apartenenţă naţională despre care vorbea Ordonanţa prin care s-a modificat nu doar cadrul legal, dar şi rolul instituției? A dovedit eficientă noua paradigmă, trecerea de la deschiderea spre piețele culturale occidentale, pe care pune accentul raportul ICR pe anul 2011, la întărirea relației cu românii din afara granițelor? Am reușit să conturăm și să impunem portretul-robot al personalității care asigură “prestigiul României”? Este acesta cuplat cu „bunul român”, mândru că este român şi nu francez sau britanic? Lipseşte, cronic, o dezbatere fără patimi, care să reia discuţia despre fundamentele pe care trebuie să se aşeze un Institut Cultural Român şi misiunea de diplomaţie culturală asumată. Între rolul de reprezentare şi integrare pe pieţele culturale universale şi acela de întărire a apartanenţei naţionale a românilor din diaspora diferenţa e organică. Cum e mai bine?

N.B.: Rapoartele de activitate discutate pot fi consultate aici și aici: