EXCLUSIVITATE ARC. Marian Popescu, seful Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti: Un test pentru universitatile romanesti

Generalități. Plagiatul este un furt. Nu e furat un obiect, ceva material, ci este copiat, preluat și folosit în scopuri proprii, un text al altcuiva fără să menționezi acest lucru.Dar acel text trebui să existe în mod public, fie că e o lucrare disponibilă public, fie că e o publicație tipărită sau postată online. Cazul textului care nu e public, dar a fost, totuși, furat, e aparte și nu îl am în vedere în cele ce urmează. Poate fi furată și o idee, dar tot textul unde apare ideea e cel care stă mărturie. Atunci cînd un hoț este prins asupra faptului, pare că nu mai e nevoie să dovedești acest lucru. Și, totuși, încă demult, societățile, prin oficiile justiției, cer dovada sau declarația martorilor oculari. Cu alte cuvinte, cine a văzut devine martor credibil. Cînd furi, însă, un text, primul lucru care …sare în ochi e faptul că e copiat identic sau cu foarte mici modificări. Cine vede, nu mai are nevoie de alte dovezi. Justiția are. Căci plagiatul – furtul textelor și al ideilor dintr-un text – ajunge cel mai adesea în justiție prin reclamația părții vătămate, a păgubitului. Justiția poate face dreptate prin multe căi. În cazul plagiatului, depinde de domeniul unde el s-a produs: editorial, muzical, cinematografic, academic, literar etc. Cum se știe, plagiatul în literatură e cel mai vechi, străvechi chiar. În România, există alte instanțe, precum O.R.D.A. (Oficiul Român al Drepturilor de Autor) sau chiar IGP (Inspectoratul General al Poliției) care au atribuții în acest domeniu, fiind vorba de un furt care afectează dreptul de proprietate intelectuală, dreptul de autor sau drepturile conexe acestora.

Etimologie și două cazuri celebre. “Plagiat” vine din latinescul plagiarus și înseamnă “cel care seduce, răpește copii”, “cel care răpește sclavi” sau “ răpește oameni pentru a-i face sclavi”. Cuvîntul vine din plagius (“răpirea copiilor”) și acesta din plaga (“întindere de pământ, regiune, zonă; lovitură, ranaă; plasă, rețea, cursă”). Etimologia e complicată dar pune în evidență raportul dintre libertate și luarea ei în mod abuziv. În engleză plagiary e înregistrat, pare-se, de la 1597, din vremea lui Shakespeare, deci, celebrul dramaturg fiind el însuși acuzat de plagiat de către unul dintre rivalii săi, Robert Greene care, în 1592, îl numește “Shake-scene” (în argot-ul de atunci asta însemna “hoțul de scene”).(1) Un caz mult mai interesant e acela al tezei de doctorat a lui Martin Luther King. El pune într-o relație dificilă diversitatea culturală cu practica și integritatea academică. Pastorul King își susține teza de doctorat la Boston University’s School of Theology și obține titlul de doctor în filologie (Ph.D.). În 1990, “Wall Street Journal” acuză folosirea, în teză, a mai multor fragmente plagiate din scrierile altora. Care e explicația ? În cultura afro-americană, valoarea cuvîntului nu se bazează pe ideea de proprietate, ci pe aceea de împărtășire cu alții. E vorba de “voicemerging”, de preluarea în discursul rostit în public a ideilor altora rostite sau făcute cunoscute în mod public. La universitate, însă, acest lucru nu este acceptat, căci codul de etică al oricărei universități interzice/ sancționează preluarea, copierea fără menționarea surselor. Cu alte cuvinte, diversitatea culturală este acceptată, dar numai dacă nu e în contradicție cu normele etice universitare.(2)

Plagiatul a fost considerat, în lumea literaturii, de diverse figuri literare, ca fiind normal căci, cum spun, între alții, Bertolt Brecht, “hoția e prima lege a creativității” sau, mai … subtil, după o altă opinie, imaginația este ea însăși un mecanism de plagiere fiind vorba de alegerea unor părți din alte discursuri. Politizarea plagiatului are și ea vechime căci e în relație cu ideea de “proprietate”, ideea care stă, împreună cu altele, la baza modului capitalist de organizare socio-economică, dar și cu ideea de pluripartidism căci ea produce, în confruntarea politică, posibilitatea identificării “vulnerabilității” adversarului politic (vezi cazurile de anul trecut și anul acesta din Germania și Ungaria, de pildă). Am scris, de altfel, îngrijorat după cazul Mang, despre probabilitatea ca plagiatul să devină o armă politică la noi.(3)

Plagiatul și Universitatea. Plagiatul în mediul academic se deosebește de celelalte numai în formă: cel/cea care plagiază se “bucură” nu numai de faptul că a realizat lucrarea cerută de o structură academică (licență, masterat, doctorat) și a trecut, astfel, un examen, ci și de posibilitățile ce i se deschid după: accesul la un concurs pe un post didactic/academic superior, primirea, în cazul titlului de doctor, a unui spor salarial, accesul la oportunități de carieră din alte domenii (avocatură, expertiză la nivel înalt etc.)

Structurile din mediul academic românesc care au în vedere examinarea situațiilor de plagiat sunt, în primul rind, Comisiile de Etică ale universităților. Ele sunt create, nu numai în România, ci în toate universitățile europene, cu scopul de a proteja mediul academic, prestigiul profesional și integritatea academică – de care depinde credibilitatea acestor universități -, de efectele plagiatului. De regulă, examinarea și soluționarea la nivelul universitar a situațiilor sesizate sau autosesizate de plagiat, nu ajung de notorietate publică. Ajung doar atunci cînd chiar cel sau cea în cauză, plagiatorul, deci, e personaă publică. Cum este cazul recent cu teza de doctorat a domnului Victor Ponta. Sau, puțin mai înainte, cu situațiile de plagiat sesizate în cazul domnului Ion Mang sau suspectate de plagiat în cazul doamnei Laura Codruța Kövesi.

Comisia de Etică a unei universități este una dintre structurile acesteia, ea nu e numită ad-hoc pentru a examina un caz celebru, este prevăzută distinct în Carta universitară. Carta și Codul de etică ale universității sunt publice. Evaluarea instituțională a universităților depinde, între altele, și de existența și funcționarea acestor structuri. La Universitatea din București, de pildă, Comisia de Etică trebuie, între altele, să prezinte Rectorului raportul anual privind etica academică. O comisie de etică nu se ocupă numai de plagiat, are și alte atribuții ținînd de respectarea normelor eticii și integrității academice privind actul de cercetare, raporturile de muncă etc. Rolul ei e, de fapt, e de a apăra, în situațiile sesizate sau autosesizate, exact ceea ce dă credibilitate unei instituții esențiale în societatea bazată pe cunoaștere: respectarea eticii și a integrității academice. Nu îți dai copilul să fie instruit, educat de un hoț sau de cineva care a încălcat aceste norme.

Ce nu ar fi trebuit să se întîmple. Situația în care o sesizare sau autosesizare în cazurile de plagiat ajunge în public, este una critică, inconfortabilă atît pentru universitate dar și pentru persoana în cauză. E critică pentru că o universitate se supune legilor țării și prevederilor semnate de acea țară ca membră a Uniunii Europene, în cazul României. La noi există, în sfera academică, și alte instanțe cu atribuții care presupun examinarea etică a unor situații. Sunt, însă, nivele diferite de competențe și atribuții. Paradoxul face ca, în România, Universitatea să nu poată retrage titlul de doctor chiar dacă ea l-a acordat. Căci acordarea titlului se face printr-un act, cu mai multe semnături, la nivelul Ministerului Educației. Mass-media și opinia publică au fost cîteodată în confuzie privind funcționarea acestor instanțe în cazul tezei domnului
Victor Ponta sau, mai înainte, în cazul articolelor domnului Ioan Mang. Nu apreciez modul în care aceste instanțe au funcționat sau…disfuncționat. E vorba de aceste cazuri publice. Nu ar fi trebuit să se întîmple politizarea lor. Atunci cînd politicul pătrunde într-o sferă profesională care se bazează pe o componentă morală pronunțată, lucrurile pot fi distorsionate. Nimeni nu și-ar fi dorit să se întîmple ceea ce s-a întîmplat. Dar dificultatea majoră în aceste cazuri e că, într-o anumită măsură, răul a fost făcut și este ireparabil: mediul academic românesc, european dar și american au recepționat marile cazuri publice de la noi punîndu-și întrebarea: cum se acordă titlul de doctor în România? Numai și simpla formulare a acestei întrebări provoacă îngrijorări legitime pentru mediul academic românesc, pentru credibilitatea sistemului educațional de la noi, pentru cercetătorii și personalul didactic român care activează în străinătate. Încă nu pot fi evaluate acum consecințele acestor situații publice de plagiat dovedit în comunitatea academică internațională.

În loc de concluzii. Fenomenul plagiatului e real și are dimensiuni apreciabile. El are două mari aspecte: unul se referă la abaterea de la etica și integritatea academică prin nerespectarea procedurilor stabilite de documentele universitare; altul are în vedere aspectul juridic, de sancționare conform legii a infracțiunii respective (încălcarea dreptului de autor, a dreptului de proprietate intelectuală). Din această cauză universitățile, în conjuncție cu alte structuri ( din sfera legală, a patronatului, a societății civile etc.), își stabilesc practicile, procedurile privind prevenirea, constatarea, sancționarea faptelor care contravin codului de etică universitar. În Anglia, de pildă, un raport publicat în 2003, la zece ani, deci, de la apariția internetului, folosit extensiv pentru copiere folosită neautorizat, arată că sistemul educațional trebuie nu numai să ia act de amploarea fenomenului în sistemul edicațional, ci și să își revizuiască competențele și măsurile practice pentru a stopa dezvoltarea fenomenului. În același an un raport similar a fost publicat în Statele Unite.

Un articol științific remarcabil datorat lui Audrey Wolfson Latourette și publicat în 2010, recomandă unificarea procedurilor și codurilor de etică la nivelul sistemului universitar, moderația în ce privește sancțiunea morală.(4) În acest studiu, sunt evocate cazuri concrete de plagiat, procese în justiție bazate pe cazuri de plagiat.

În epoca culturii digitale, amenințarea plagiatului, de la student la doctorand, este una reală. Ea pune în discuție modul de transmitere și folosire a cunoștințelor, formarea profesională și etica intrării în piața muncii. Universitățile românești ar trebui cu atît mai mult să fie atente în ce privește etica și integritatea academică. “Cu atît mai mult” pentru că modelul abaterii de la norme pare să devină “normă”. Cîteodată pare că, singură, conștiința individului nu mai e relevantă în această situație. Modernitatea unei societăți dacă nu mai include în mod autentic formarea integrității persoanei, deschide larg poarta dezintegrării caracterului. Ar trebui să nu ezităm în această privință și să nu lăsăm ca noua cultură a “utilizatorilor” fără frontiere etice să devină dominantă.

Marian Popescu este Profesor la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

Note:
(1) K.K. Ruthven, Faking Literature, Cambridge University Press, Cambridge, 2001, pag. 135-136 (www. Questia, accesat 23 iulie 2012)
(2) idem, pag. 139
(3) Marian Popescu, “Călcâiul lui Ahile: doctoratul/plagiatul ca armă politică (www.contributors.ro, 21 mai 2012)
(4) Audrey Wolfson Latourette, “Plagiarism. Legal and Ethical Implications for the Universities”, 37, Journal of College and University Law, 1 (2010) (www. Questia, accesat 23. 07.2012)