Anticorupția a scăzut resursele justiției în loc să le crească
Începînd cu anul 2005, sistemul judiciar al României s-a angajat într-o luptă imposibilă cu scopul de a transforma corupția din normă în excepție. Acest lucru s-a datorat mai ales Comisiei Europene (CE) și a influenței pe care a exercitat-o în principal prin intermediul MCV, ca și cererii exprimate prin alegerile din 2004 de către electorat.
MCV era axat mai ales pe obiectivul de a vedea „peștii mari” judecați, un obiectiv valid având în vedere cultura de impunitate care domnea în 2004, dar care a devenit prea exclusivă și astfel a făcut ineficientă lupta anticorupție.
În exact intervalul de campanie anticorupție, de exemplu, angajamente europene privind politizarea prefecților și a sectorului public în general au fost flagrant încălcate fără nici o reacție de la UE, deși astfel se crea meacanismul spolierii statului, în vreme ce campania anticorupție viza fapte de corupție deja produse. La această situație s-a adăugat lipsa voinței politice și slaba capacitate a altor instituții, în afara DNA. Curtea de Conturi a României, în particular, este depășită și conducerea sa este desemnată politic. Legislația sa a fost slăbită în mod semnificativ în anii nouăzeci, dat fiind că foștii contabili comuniști se opuneau în mod constant oricărei încercări de privatizare.
Slaba capacitate a Curții se arată nu în absența unei activități semnificative, ci a calității activității în sine. Într-un caz notoriu instrumentat de DNA la sesizarea Curții și retrimis de tribunal la investigatori prejudiciul a fost supraestimat în mod grotesc (baza sportivă „Cutezătorii”). Este aproape imposibil de discernut ce este semnificativ și ce nu în rapoartele Curții, care ar avea nevoie de un program amplu de asistență tehnică, cu evaluarea personalului și a procedurilor, finanțabil din fonduri europene.
Răspunderea administrativă lipsește în România, toate încălcările, inclusiv chestiuni pur administrative, fiind contestate în instanță. Aici putem include atât amenzi de circulație, precum și decizii ale Agenției Naționale de Integritate (ANI), care, conform legislației, trebuie să prezinte chiar și cea mai simplă abatere de integritate în fața instanței în loc să emită o sancțiune administrativă.
Prin urmare, fiecare caz investigat, plătit din bani publici, este costisitor, uneori poate mai costisitor decât costul direct al abaterii identificate. Politicienii afirmă că trimiterile în judecată sunt aproape întotdeauna manipulate politic, deși este greu de dovedit că a existat o înțelegere între aceștia în a-și persecuta inamicii politici și procurorii într-un mediu în care toți cei acuzați de corupție susțin că motivele politice sunt în spatele investigației lor.
Acest lucru poate explica de ce sistemul judiciar – în ciuda monitorizării UE – a progresat atât de puțin: doar un punct de pe o scară de la 1 la 10, ajungând la 5, mijlocul clasamentului, la egalitate cu Nepal și sub Kenya și Ghana în sondajul WEF.
Împovărat cu mii de procese rezultate din politici publice prost gândite și implementate, agresat de către politicieni și suferind de pe urma investițiilor slabe în logistică, sistemul juridic românesc poate fi catalogat drept o poveste de succes doar în ceea ce privește combaterea culturii impunității politicienilor. Mai degrabă pare să urmeze calea sistemului judiciar italian care, blocat fiind de multe procese restante și probleme administrative, a fost împins de o luptă anticorupție la fel de spectaculoasă într-un conflict deschis cu Parlamentul.
În tot acest timp, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) au cerut reforme structurale care s-au produs doar treptat și dureros. România (1.352) se situează în top trei țări, pe lângă Rusia (2.253) și Turcia (3.386), cu cele mai multe hotărâri în perioada 1959-2017. Din totalul sentințelor împotriva României (1.202), mai mult de jumătate (619) s-au bazat pe Articolul 6 al Convenției Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la un proces corect, durata procedurilor și lipsa implementării sentințelor finale. Această situație este și mai alarmantă în comparație cu Polonia care are 547 de condamnări (la o populație dublă) și cu Federația Rusă care are 1.093 de condamnări pe baza acestui articol.
De câțiva ani, întrucât încrederea în instanțele din România a rămas foarte scăzută, românii sunt pe locul doi, după unguri, în ceea ce privește numărul de procese noi depuse la CEDO, chiar dacă multe sunt respinse pe diverse motive. Peste zece mii de cazuri din România, reprezentând 15,6% din numărul total de cazuri în curs, se află în prezent în așteptare, iar țara încă trebuie să implementeze decizii, cu importante implicații financiare și politice, care vizează condițiile din închisori, aflate sub standardele europene.
Prin urmare, „progresul fragil” înregistrat de sistemul judiciar românesc este datorat mai degrabă câștigurilor de imagine prin activitatea DNA și a instanțelor penale care au condamnat funcționari și politicieni importanți, dar reformele reale pentru întărirea sistemului s-au lăsat mult așteptate.
România se află la coada clasamentului la nivelul UE și UE-11 în ceea ce privește accesul la justiție și integritatea acesteia, în timp ce datele oficiale privind eficiența și resursele sistemului judiciar indică profunde disfuncționalități și provocări instituționale. Altfel spus, succesele reprezintă de fapt o utilizare oportună dar ad-hoc a cadrului juridic și instituțional existent și nu reflectă schimbări structurale sau sistemice profunde.
Extras din Raportul Anual SAR 2018, a cărui transmisie și înregistrare le puteți urmări aici.
Dat fiind numarul de condamnari, cred ca putem incepe sa facem statistici, de exemplu pentru a identifica grupuri (clustere) de procese pierdute, in functie de parchetul care le-a instrumentat. Daca 40% din cazuri vin de la DNA, atunci e o problema. Alte clasificari ar fi pe afilierea electorala a condamnatilor.