Tobias Pasăre

Copil în România – de ce nu ajunge educația la mine

Sunt unul dintre copiii născuți pe teritoriul României al cărui tată a plecat în Italia la muncă în construcții și al cărui mamă a fost nevoită să muncească într-o fabrică pe linia de producție, încă de cand eu am intrat în clasa I-a și aveam 6 ani. Când mama lucra schimbul 1, mă trezeam singur cu ceasul deșteptător, îmi luam pantalonii invers, stăteam pâna se termina imnul țării pe TVR 1 și plecam la școală, așa știam ca e ora 07:30 și că pot ieși din casa.

Cu tata mă vedeam o data pe an sau o dată la doi ani, câte două săptămâni în luna august, în rest era doar o voce la telefon. Mama își făcuse rate bancare ca să-mi ia un birou pentru școala, un aragaz, o mașină de spălat, o hotă și un storcator de fructe și plătea o parte dintre aceste rate în euro cu banii trimiși de tata, iar din salariul ei împărțeam cheltuielile casei împreună. Mama lucra 8 sau 10 ore, în două schimburi, de la 05:30 pana la 16 și de la 14:00 pana la 00:00, cu transport inclus, iar uneori mai mergea și sâmbăta la serviciu și de fiecare dată venea acasă frântă de oboseală, încât avea nevoie să doarmă puțin ca apoi să gătească ceva pentru amândoi. Mancam și dormeam.

În clasa întâi aveam mari probleme în a distinge literele mici și mari M și N, iar mama îmi dădea să le scriu pe pagini întregi din caiete studențești, ca să-mi intre bine în cap, dar mai târziu am învățat singur tabla înmulțirii și împărțirii, îmi scriam plin de pasiune compunerile la română și, din când în când, mă mai întreba mama cât face 7×8 sau 8×4. În gimnaziu, mama avea încredere în mine și nu mă verifica dacă mi-am făcut temele, însă lucrurile au început să se complice la mate, la gramatică, iar la fizică nu mai zic și așa am început să copiez teme cu viteza luminii în pauza aia de 10 minute. Eram printre cei 6 elevi care ”învață bine”, aveam noroc că eram atent la ore și eram creativ, căci restul de ”colegi buni” stăteau ore întregi in casă, își făceau temele, învățau lecțiile pe de rost, iar pe unii îi ascultau părinții după orele de studiu. Parcă mi-aș fi dorit sa mă asculte și pe mine mama, dar ea numa’ de definiția atomului sau de simplificări și amplificări la algebră nu avea energie. Așa am acumulat lacune mari la materiile de bază, însă vedeam cum fără efort prea mare și cu încurajarea unor profesori aveam rezultate surprinzătoare la română, la franceză și la engleză, așa am decis că la liceu eu vreau să merg la filologie. Am luat 4.70 la mate în Evaluarea națională și, deși erau medii mici la filologie, am fost ultimul sub linie, la o diferență de 3 sutimi, și am intrat la științele naturii, biologie-chimie, drama anilor mei de liceu. Am împins tastatura și mouse-ul în aer când am văzut rezultatele pe site-ul inspectoratului școlar și am tras o tură bună de plâns. Cam tot așa au fost anii mei de liceu, pentru că nu știam efectiv sa îmi fac temele la mate, o luam razna în cele 3 ore de fizică pe săptămână, iar la chimie doar copiatul mă mai putea salva să nu rămân corigent. În schimb, am impresionat-o pe profa de franceză, la română eram primul care voia să-și citească în fața clasei textele argumentative și eseurile despre literatură. Cu foaia de transfer și cu mama mergeam în fiecare semestru la liceul din oraș unde era profilul de filologie, iar o dată am mers și la inspectorat și mi-au zis să merg la un liceu în mediul rural, noi locuind la 3 km de oraș. Nu sunt locuri, ăsta era răspunsul de fiecare dată.

Am rămas corigent la mate în clasa a XI-a, mama a cedat sub presiunea de la locul de muncă și și-a dat demisia, tata a muncit fără să fie plătit la construcția unei școli în Italia. Eram șeful clasei, eram corigent la o materie din care urma să dau BAC-ul și nu aveam bani de ore particulare de matematică, iar colegii mei nu mă prea puteau ajuta, cei mai mulți erau din alte sate din județ și făceau naveta, nu aveam unde și când să stăm să îmi explice exercițiile. Am lucrat peste vară la un vecin și am plătit 100 de lei pentru 4 ore de matematică, la un profesor care avea să facă voluntariat în anul următor de BAC pentru elevii din județ care nu își permiteau să plătească ore particulare. Datorită lui, am reușit să iau 8 la examenul de corigență, să-mi iau diploma aia de BAC și să mă pot înscrie la facultate, la sociologie, unde aveam să înțeleg că problemele cu care m-am confruntat în familie, la școală și cu cele cu care mă voi întâlni mai târziu în viață sunt de fapt probleme sistemice ale societății în care mă născusem.

Oare cum ar fi arătat situația mea școlară dacă unul dintre părinții mei s-ar fi îmbolnăvit? Mi-e greu să mă gândesc la asta, însă cel mai probabil este a multor copii din România pentru care mersul la scoală e o angoasă constantă din pricina poverilor materiale cu care se confruntă în familiile lor. Copii care odată ce împlinesc vârsta legală muncesc să contribuie la bunăstarea gospodăriilor în care trăiesc, iar pentru ei educația e ceva care mai mult îi încurcă decât să îi ajute în confruntarea cu sărăcia sistemică. Și acum o să vă prezint mai jos un mic tablou statistic cu privire la situația copiilor din România, care, sper eu, să facă mai multă lumină în ceea ce privește felul în care educația nu ajunge la ei.

Copiii din România reprezintă 18% din populația totală, 46% dintre ei locuiesc în mediul rural, iar 54% în mediul urban, cei mai mulți copii, proporțional din populația regiunii, se află în regiunea cu cel mai înalt nivel de sărăcie relativă, adica în regiunea Nord-Est, care are 24,9% din populație sub 19 ani și o rată de sărăcie de 33,4%. Mai mult de jumătate dintre gospodăriile din România au un singur copil, o treime au doi copii și mai puțin de 10% au trei sau mai mulți copii, iar sărăcia în rândul acestora crește proporțional cu numărul de copii aflați în gospodărie. Din perspectiva bunăstării copiilor există mai multe aspecte îngrijorătoare la care trebuie să ne uităm și anume:

  • (1) cu cât o gospodărie are mai mulți copii, descresc șansele ca persoana considerată capul familiei să fie salariata, peste 97.000 de gospodării au vârsta capului gospodăriei între 15 și 24 de ani;
  • (2) din punctul de vedere al situației locative, știm ca un număr mare de familii cu un număr mare de persoane locuiesc în spații mici, peste 60.000 de familii cu 5 sau mai multe persoane locuiesc în 1 sau 2 camere;
  • (3) în ceea ce privește impactului migratiei părinților în ultimii zece ani datele arată ca între 92.000 și peste 160.000 de copii aveau cel puțin un părinte plecat în străinătate.

(Raportul privind respectarea drepturilor copilului în România, Salvați Copiii, 2019)

Să nu ai parte de cele trei mese zilnice, să nu ai spațiul tău fizic necesar studiului, să duci dorul unui părinte sau chiar amândurora pentru că în țara muncii ieftine nu îți pot acoperi nevoile de bază reprezintă câteva vulnerabilități care se suprapun și care devin un mare zid în fața dezvoltării armonioase și câștigării autonomiei la vârsta adultă, a acelora care astăzi sunt copii.

Te naști într-o familie săracă, rămâi sărac, iar acest lucru este valabil pentru o categorie largă a populației țarii. România ocupă locul al doilea din statistica europeană cu privire la procentul de persoane în risc de sărăcie și excluziune socială, respectiv 35,7% din populatie se află în aceasta situatie, în timp ce media europeană este de 22,4 (Eurostat, 2017). În ceea ce privește ponderea copiilor care trăiesc într-o gospodărie cu risc de sărăcie sau excluziune socială, în România avem 41,7%, iar media europeană este de 24,9%. Acest indicator ne arată ponderea populației aflată în cel puțin una dintre următoarele condiții: risc de sărăcie, adică sub pragul sărăciei; într-o situație de privațiune materială severă sau locuind într-o gospodărie cu o intensitate de muncă formală redusă. Totodată, cheltuielile de protecție socială reprezintă 11,7% din PIB, fapt ce plasează România pe ultimul loc din UE în materie de cheltuieli sociale, media europeană fiind de 18,8% cheltuieli cu protectie sociala.

Astfel, un lanț vicios al sărăciei și excluziunii sociale este menținut și perpetuat prin politica națională de protecție socială, cât și printr-un sistem educațional care nu ține cont de aceste inechități sociale. Copiii care cresc în sărăcie și excluziune socială au mai puține șanse să se descurce bine în școală, să se bucure de o sănătate bună și să își realizeze întregul potențial mai târziu în viață, atunci când vor fi expuși unui risc mai mare de a deveni șomeri, săraci și excluși social.

Tobias Pasăre este coordonatorul proiectului Școli curate al Societății Academice din România în județul Cluj, masterand în cercetare sociologică avansată la UBB și manager de proiect la Voluntari pentru Idei și proiecte Cluj-Napoca. Totodată, este implicat în proiecte de tineret în cadrul asociațiilor Impact Bistrița, Tineri pentru Comunitate Bistrița, fiind și membru al platformei Sociolink.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

One thought on “Copil în România – de ce nu ajunge educația la mine

  1. emil

    Educatie insemna empatie pentru copii si viitorul lor, atat din partea parintilor cat si din partea profesorilor si a societatii. La romani lipseste cu desavarsire.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *