Confiscarea extinsa si telefonul fara fir

Principiul de functionare al telefonului fara fir este cunoscut: una se spune la inceputul sirului, alta se intelege la capatul opus. Cam asa este si cu confiscarea extinsa, cand una zice Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor si a bunurilor avand legatura cu infractiunea, iar alta se intelege pe la noi.

In repetate rinduri, cei care se ocupa cu anchetele (“oamenii legii”, pe intelesul manelistilor) s-au tot plins ca treaba nu merge bine cu confiscarile nu din vina lor, ci din vina sistemului, care-i obliga sa probeze provenienta ilicita a bunurilor, ceea ce le creaza greutati in munca. Mult mai eficient ar fi, zic ei, sistemul din concursurile de tip “Romanii au talent” : anchetatorii formeaza un juriu, iar in fata lor evolueaza, pe rand, suspectii. Depinde de talentul fiecaruia de a convinge juriul ca are o avere cinstita. Nu convinge, pierde. Tehnic, acest procedeu se mai numeste si inversarea sarcinii probei.

Pentru a justifica inversarea sarcinii probei, au fost initiate mai multe campanii publice. Mai toate axate pe ideea de “vile nesimtite”, “masini smechere”, “imbogatiti nesimtiti”. Idee la care rezoneaza multa lume, inclusiv eu, pentru ca se vede cu ochiul liber ce este in jurul nostru.

Dar, campaniile astea nu prea au avut succes, pana la urma. Un motiv ar fi, poate, si acela ca teza “nesimtirilor” (a “salariilor nesimtite” si a “pensiilor nesimtite”) a mai fost folosita, iar atunci s-a observat ca mai mult au avut de patimit tocmai cei care aveau salarii si pensii simtite. Pe linga simtite, ele au devenit si reduse.

Un puternic argument adus pentru inversarea sarcinii probei a constat in invocarea Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului UE (o vom denumi, in continuare, “decizia”). Decizia este publicata, in varianta bilingva, aici.

Dar, daca e citita cu atentie, rabdare si fara incrincenare, din lectura rezulta ca decizia respectiva nu “da liber” la inversarea sarcinii probei.

Astfel, in paragraful (5) din preambulul deciziei, se prevede doar posibilitatea, cu conditia “… respectarii corespunzătoare a principiilor fundamentale de drept” de a prevedea in legislatia nationala o “…reducere a sarcinii probei in ceea ce priveste sursa bunurilor detinute de o persoana condamnata pentru o infractiune ce are legatura cu criminalitatea organizata.” Doua sublinieri sint de facut:

1) Reducere (“mitigating” in varainta in limba engleza a textului, care are intelesul de “atenuare”) nu inseamna inversare. Deci, nu trebuie sa fim mai catolici decit UE, apucandu-ne sa decretam inversarea sarcinii probei.

2) Reducerea/atenuarea sarcinii probei nu a fost prevazuta in textul amintit pentru orice fel de infractiune, ci numai “pentru o infractiune ce are legatura cu criminalitatea organizata”. Din nou, nu trebuie sa fim mai zelosi decat UE, fiind suficient sa respectam cadrul deciziei.

Problemele mari, care au generat discutiile, vin de la articolul 3 alineatul (2) din decizie, text pe care-l redam integral:

“(2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia ca, în temeiul prezentului articol, să confişte cel puţin:

(a) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;

(b) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;

(c) în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată.”

In primul rand, trebuie subliniat ca in legislatia nationala nu trebuie introduse toate cazurile prevazute la lit. a), b) si c) ale alineatului (2) al articolului 3, ci este suficient ca doar unul dintre ele sa fie inclus in legislatia interna, adica ori lit.a), ori lit. b), ori lit. c). In acest sens, exista o precizare expresa in Raportul din 17 decembrie 2007 intocmit de Comisia Comunitatilor Europene in temeiul articolului 6 din Decizia-cadru a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor si a bunurilor avand legatura cu infractiunea (2005/212/JAI). Raportul este publicat, in limba romana, aici.

Raportul mentioneaza:
“Se pare că punerea în aplicare a articolului 3 alineatul (2) a ridicat cele mai multe dificultăţi. Acestea sunt legate, în principal, de tradiţiile juridice şi de principiile fundamentale, în special legate de administrarea sarcinii probei, legătura care este în mod obişnuit impusă între infracţiunea care conduce la condamnare şi ceea ce este confiscat, dreptul la un proces echitabil, dar şi proporţionalitatea între pedeapsă şi faptele imputate (…)
Măsura confiscării extinse, care trebuie adoptată de statele membre, trebuie să fie cel puţin una dintre cele trei prevăzute la articolul 3 alineatul (2) literele (a), (b) şi respectiv (c). În toate cazurile, aceasta permite confiscarea bunurilor provenind din activităţi infracţionale care nu au legătură directă cu infracţiunea pentru care persoana este condamnată (…)
Ținând seama de diversitatea măsurilor luate în statele membre, definite în funcţie de sistemul lor juridic şi caracterizate de construcţii juridice care nu corespu
nd întotdeauna aceleiaşi arhitecturi, este de multe ori dificil de a determina (cel puţin) cu care dintre aceste măsuri este conformă legislaţia fiecărui stat membru, cu excepţia cazului în care statul a precizat acest lucru. Sintetizând:

– BG [Bulgaria], DE [Germania], FI [Finlanda] şi PL [Polonia] acoperă, direct sau indirect, măsurile prevăzute la litera (a);

– EE [Estonia] acoperă, direct sau indirect, măsura prevăzută la litera (c);

– CZ [Cehia], FR [Franta], DK [Danemarca – initiatorul deciziei-cadru] şi NL [Olanda] acoperă, direct sau indirect, măsurile prevăzute la literele (a), (b) şi (c);

– BE [Belgia], BG acoperă, direct sau indirect, măsurile prevăzute la literele (a) şi (b).”

Rezulta ca exista tari din comunitate care acopera, de exemplu, doar cazul prevazut la litera a) sau doar cel prevazut la litera c) din articolul 3 alineatul (2) si nu e nicio tragedie, dimpotriva, se considera ca au indeplinit cerinta din decizia-cadru.

Noi, probabil, vom vrea sa fim, din nou, fruntasi, astfel ca vom trece in legislatia interna toate cazurile. Nu e necesar, dar da bine la impresia artistica.

Revenind la articolul 3 alineatul (2) din decizie, se poate observa ca in text nu se prevede inversarea sarcinii probei, ci doar o “atenuare” a acesteia, sarcina probei raminind la organele judiciare. Astfel, confiscarea extinsa poate fi dispusa doar daca, pe baza unor fapte specifice (si subliniez aceasta cerinta), instanta este convinsa pe deplin ca bunurile respective sint rezultatul activitatii infractionale ale unei persoane condamnate. Desigur, instanta va trebui sa motiveze masura confiscarii, inclusiv prin indicarea faptelor specifice pe care si-a format convingerea si prin argumentarea caracterului deplin al convingerii. Dar, sarcina de a proba acele fapte specifice pe baza carora instanta isi formeaza convingerea deplina revine anchetatorilor, iar daca anchetatorii nu vor face dovada acestor fapte, masura confiscarii extinse nu va putea fi dispusa. Nicaieri in directiva nu se prevede ca persoana vizata ar fi obligata sa-si justifice provenienta licita a bunurilor. Singura “atenuare” a sarcinii probei, sarcina care ramane la organele judiciare, consta in aceea ca faptele specifice care trebuie probate de aceste organe au un regim mai relaxat, in sensul ca pentru a dispune confiscarea extinsa nu trebuie dovedite strict elementele unei raspunderi penale actuale pentru savirsirea unei anumite infractiuni, ci trebuie dovedit doar ca bunurile respective sint rezultatul unor activitati infractionale desfasurate de persoana condamnata in cursul unei perioade anterioare condamnarii pentru anumite infractiuni. Aceasta inseamna, de exemplu, ca masura confiscarii extinse ar putea fi dispusa si pentru bunuri provenite din infractiuni pentru care s-a implinit termenul de prescriptie a raspunderii penale. In acest caz, “faptele specifice” vor fi acelea care vor contura desfasurarea unei activitati infractionale din care au rezultat bunurile respective, chiar daca infractiunile respective sunt prescrise.

In loc de inversarea fortata a sarcinii probei, confiscarea extinsa ar trebui sa fie reglementata in sensul ca bunurile de provenienta ilicita trebuie confiscate, in natura, indiferent de mainile in care se afla, adica indiferent de proprietarul lor din momentul in care se dispune confiscarea. Numai asa masura confiscarii extinse va produce efecte si in realitate, nu doar pe hirtie.

Altfel, introducerea acestei masuri a confiscarii extinse nu va face decit sa sporeasca activitatea si incasarile notarilor, intrucit, pentru evitarea confiscarii extinse, averile vor fi transferate pe numele altor persoane decit cei care urmeaza sa fie condamnati si, din nou, va aparea problema ca nu putem confisca bunurile, pentru ca nu mai sint proprietatea infractorului. Obligarea infractorului la plata echivalentului banesc al bunurilor pe care le-a instrainat –cum se procedeaza in prezent- nu inseamna, practic, nimic, pentru ca el va ramine in permamenta fara bani si fara bunuri in proprietate, astfel ca va astepta foarte relaxat executarea silita.

Subliniem ca de o mare insemnatate pentru reglementarea nationala a confiscarii extinse va fi definirea, clara si precisa, a notiunii de “fapte specifice” (fapte pe care se fundamenteaza masura confiscarii extinse), definitie care –din pacate- a fost omisa din directiva.

Persista la noi o teama, justificata de experientele trecutului -si indepartat, si apropiat- de consecintele conferirii unor puteri cvasi-discretionare agentilor statului. Chiar daca aceasta se face pentru realizarea unor “scopuri nobile” (in speta, justitia sociala, prin deposedarea de avere a celor necinstiti), exista temerea ca acele puteri nu vor fi exercitate decit intr-o mica masura (doar la inceput, in mod demonstrativ) impotriva celor care chiar merita.

Odata dobindite puterile respective, ele vor putea fi folosite pentru a inchide gura jurnalistilor si, in general, a persoanelor (publice sau nu) incomode. Ca si in cazul arsenalului atomic, nici nu va fi nevoie de folosit efectiv aceste puteri, va fi suficient de dat citeva exemple si apoi fiecare va sti ce-l asteapta daca nu se cuminteste.

Exista, in acest sens, experienta Legii 18/1968 (“legea ilicitului”), care, la inceput, s-a aplicat corect, impotriva unor “imbuibati”. Asa s-au confiscat niste vile nesimtite ridicate prin tara (cred ca prin Moldova), care l-au scandalizat pe ceausescu, prin modul cu adevarat obraznic de afisare a bogatiei. Dar, dupa cativa ani, sistemul a clacat. “Imbuibatii” au invatat, cu timpul, cararile ocolitoare si s-au “descurcat”, dar planul de confiscari a ramas acelasi, iar, pentru realizarea planului, au inceput sa fie cercetati muncitorii si functionarii obisnuiti. Adica, din nou, victime ale mecanismului au devenit tot cei care, la inceput, erau foarte satisfacuti ca, in sfirsit, s-a gasit o cale de a-i pedepsi pe “imbuibati”.

Concluzia este ca n-ar trebui folosita decizia-cadru ca pretext pentru eliminarea din Constitutie a prezumtiei dobandirii licite a averii si, in consecinta, a reintoarcerii la vechea Lege 18/1968, legea ilicitului.

Aceasta decizie poate fi transpusa in legislatia nationala si fara modificarea Constitutiei. Am in vedere si precizarea din Raportul din 2007 al Comisiei CE cu privire la forta deciziilor-cadru: “Deciziile-cadru ale Consiliului sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa privind forma şi mijloacele de realizare. Acestea [deciziile-cadru] nu pot avea efect direct. Comisia nefiind abilitată… să angajeze o procedură privind încălcarea dreptului comunitar împotriva unui stat membru…”.