Am o prietenă care s-a stabilit de ani buni în vestul Europei. Vine rar în România și asta din două motive: după moartea mamei nu i-a mai rămas nimeni din familie aici, iar fiecare vizită se lasă cu incidente incredibile. Pare că tot timpul atrage cele mai neplăcute situații, nimerește cei mai dubioși oameni, e mulsă de bani sub diverse pretexte pentru fiecare mărunțiș pe care trebuie să-l rezolve aici. Ultima ei vizită în țară a fost în noiembrie anul trecut, la câțiva ani de la moartea mamei, când fusese traumatizată tot de niște întâmplări similare: șpagă la spital, șpagă la gropar și la popă. De data asta a venit ca să-i facă o cruce mamei ei. A fost țepuită de un taximetrist, i s-a cerut șpagă la cimitir, a plătit o mie de euro la negru pentru o cruce pe care în final și-a pus amprenta sfânta șmecherie românească.
Câteodată mă gândesc că la baza deciziei de a emigra stă un lanț din ăsta de ghinioane abătute insistent doar asupra unora.
De asta am ales să ilustrez acest text cu noua sculptură amplasată în fața Casei Presei, pe soclul lui Lenin. E o labă de picior cu degete de mână, lipite într-un pistol. Dintr-o anumită poziție piciorul ăsta se vede ca și când ar arăta degetul mijlociu întregii lumi. Cam asta cred că văd mulți emigrați care se mai întorc din când în când pe aici.
Vă las să citiți peripețiile prietenei mele în cele câteva zile petrecute astă toamnă în România. Ea a ales să nu-și dezvăluie identitatea.
***
Zbor cu bună știință spre o comisie foarte exigentă, fără milă cu proștii binevoitori și creduli cu ochi mari, ca mine, cum îmi zice bărbatul meu. Aş rămâne în avion ca să nu mă mai prezint la examenul ăsta, că oricum îl pic mereu, dar nu se poate, e un examen de care nu mă pot fofila. Chestiuni birocratice care mă mai leagă de România, şi la care am doar două opţiuni: o amăgitoare amânare, de care fac uz cât pot de des, şi în cele din urmă opţiunea eliberatoare a uitării, pe care o voi activa, sper, foarte curând, dar pentru totdeauna.
Pe aeroport mă apropii de ofițerul poliției de frontieră și mă străduiesc să nu-mi amintesc prima probă pe care am avut-o de trecut în urmă cu câțiva ani, când am plecat de aici. Când mi-a deschis sertarul biroului și mi-a dat voie să-i așez acolo o hârtie de valoare…
WELCOME to ROMANIA! Mă așteaptă soacra, cimitirul mamei, apoi GOOD BYE ROMANIA!
Mă îndrept cu multe bagaje spre un taxi. E un Cobălcescu sau un Cristaxi, nici nu mai știu exact, oricum nu contează. Rog să mă ducă pe Aleea Râmnicu Vâlcea, în Dristor. Aproape de destinație sunt de-o dată în fața primului examen:
– Unde e, doamnă, strada asta?
– Pe la Dristor…
– Doamnă, acum suntem la Dristor, unde este exact?
E prima probă și simt deja că o pic. Îi sugerez șoferului să folosească o hartă sau un GPS. El întreabă un pieton de pe stradă dacă există Aleea Rm Vâlcea. Ăla zice că strada și aleeea, tot aia.
– Vedeți, asta e strada, căutați dumneavoastră aleea, dacă vreți, trebuie sa fie tot pe aici, că eu n-am timp de joculețe d-astea, am treburi serioase.
Am picat prima probă în mijlocul străzii Rm. Vâlcea, cu bagaje cu tot. Îmi sun soțul, în cealaltă țară, aia adoptivă care nu mă examinează la fiecare pas ca asta natală, ca să-l întreb dacă totuși sunt pe aproape de casa mamei lui. Mă întreabă dacă am notat numărul mașini, ca să fac reclamație. Eu nu voiam decât să găsesc aleea aia și să scap de bagaje, frig și …examene. A veni soacra și m-a cules, aleea era patru străzi mai încolo.
***
Al doilea examen a fost la cimitir la mama. O funcționară de acolo îmi spune că nu pot face cruce pe mormânt decât după ce am făcut succesiunea. Cu succesiunea veniți la noi, vă dăm o hârtie, mergeți la Belu, la administrația cimitirelor să facă actul de concesiune pe numele dumneavoastră, apoi reveniți la noi, se emite autorizația de construcție pe numele dumneavoastră și puteți face crucea.
E simplu, clar, perfect, se face.
***
Merg la notar. Întreaga procedură de succesiune a inclus, în cazul meu, doar mormântul mamei și bunicii mele. Dar probabil exact asta a început să dea de gândit notăriței cu nume de nobil maghiar la care am nimerit eu.
– Cum aidcă, asta e tot? Dar nu aveți alte bunuri de declarat?
– Nu, nimic.
– Hm!
– Cât costă procedura?
– 500
– Euro, lei?
Ea crede că o iau la mișto și începe calvarul. Un fel de SAW fără sânge la vedere…. Examenul e greu. Am dat nșpe declarații în scris și verbale că sunt singurul copil al mamei mele, că mama nu a adoptat alți copii, că nu era căsătorită în momentul decesului, că era divorțată, că nu va veni nimeni să revendice acest loc de veci… Completez toate formularele, răspund la toate întrebările, aduc copii, scriu și scriu. Se analizează documentația și ea propune să ne mai întrunim încă o dată și cu martori de pe vremea mamei, care să confirme toate poveștile de mai su
s.
Și așa, în fața a două doamne, prietene d-ale mamei, care impuneau respect doar prin părul nins și bunăvoința cu care își trăgeau bătrânețile după ele, am reluat o procedură penibilă, dezgropând public morții, călcând în picioare memoria mamei și respectul față de ea.
În fine, cu hârtia în buzunar consider că am luat examenul ăsta și pot să merg din nou la cimitir.
***
Funcționara zice că e perfect și îmi dă o hârtie semnată și parafată. Mergeți la Belu să schimbe actul de concesiune pe numele dumneavoastră și reveniți la noi, peste o săptămână două.
La cimitirul Belu, unde e sediul central al Administrației cimitirelor, se încearcă o glumă. Am la mine un troller, pentru că am de cărat niște lucruri la o prietenă.
– O, ați venit cu geamantanul, ne aduceți ceva buuun?, mă abordează doamna de la ghișeu. Gata, începe examenul! Și eu niciodată nu am replici constructive pentru astfel de abordări. Așa că mă scuz stângaci:
– Nu, nu am am adus nimic, dar dacă doriți ceva dulce, vă pot cumpăra ceva de la cofetărie…
În timp ce-i prezint cererea, doamna se uită la mine, apoi la geamantan. Zice rece: procedura durează cel puțin o săptămână. Bla, bla, inspectorate, primării, drumuri și semnături…, nu am înțeles nimic, dar e categoric o procedură dificilă, complexă. Întreb de taxe de urgenta. Nu există. Dar eu am nevoie poimâine, ca să apuc să dau comanda de cruce la mormântul mamei și să plec înapoi în țara adoptivă…. Doamna de la ghișeu adoptă un chip cu inimă de înger și iese cu mine în curte. Îmi propune un mega-deal contra sumei de 30. Lei, euro? Ce mai contează, iau acest examen cu brio și ajung cu hârtia la doamna de la cimitirul mamei, care mă privește surprinsă. Mă aștepta peste două săptămâni.
***
Dau comanda la firma de cruci de la cimitir. Cât poate fi de greu aici? Cruce din marmură, decorații, felinar, poze, date, texte de regrete și mulțumiri, lacrimi… 4.600. Lei de data asta.
Dau banii, doamna îi ia și-mi zâmbește. Și eu zâmbesc. Deci? În două-trei săptămâni, în funcție de vreme, e totul gata, zice ea. În ordine. Eu îndrăznesc să cer o factură, o chitanță, ceva. A, nu, doamnă, dacă vreți cu facturi, chitanțe, d-astea, trebuie să mai punem 1.000-1.500, știti cum e cu taxele, e greu în România… zice doamna.
– Am dat totuși 4.600 de lei, adică 1000 de euro, fără factură? Mi se împăienjenesc iar ochii. Femeia și bărbatul de lângă ea mă liniștesc:
– Noi așa lucrăm, puteți să aveți încredere, e totul în ordine, o să vedeți ce frumoasă o facem, ați văzut ce frumos lucrăm… O doamne, știu cum e să-ți pierzi părinții, când a murit mama mea ….. Femeia începe să depene amintiri, eu părăsesc terenul de luptă. Nu mă mai țin nervii. Îmi vine să vomit.
EPILOG
În decembrie 2011 crucea mamei e declarată GATA. Am trimis un prieten să facă poze, ca s-o vedem și noi. El s-a cam codit să ni le trimită. Când le-am văzut nu-mi credeam ochilor. Cele nouă rânduri care includeau două poze, două nume, patru date, un text cu 10 cuvinte de mulțumiri și regrete, și numele meu, toate erau pline de greșeli de ortografie, punctuație și de așezare. Lipsite de o estetică elementară, spațiere …
Am sunat-o pe doamna căreia îi murise și ei mama și știa cât de greu e… I-am zis să șteargă tot ce e pe cruce, în afara numelor decedatelor. O să vină soțul meu în ianuarie să vă ajute să scrieți corect.
Luna trecută soțul meu a stat câteva ore în frig ca să-i dicteze omului cu dalta literele de pe crucea mamei. L-a învățat să și măsoare spațiile cu rigla samd. Omul s-a arătat receptiv. Era fericit că i se face cinste cu o mâncare. Era dezamăgit că nu lăsăm spațiu și pentru morții care urmează, că așa se face…
Cine mai vrea să fie îngropat în România?
