Altă întrebare: blat sau trădare?

Valul de amnistii de sărbători sună deja cam ca în bancul cu rabinul și animalele din gospodărie: ~oricât de înghesuită îți stă familia, bagă pe rând toate animalele în casă și abia când vei scoate din ele o să realizezi cât de mult loc ai de fapt~. De data asta, PSD și-a luat spin-doctori buni – a neutralizat furia publică, ajunsă la saturație, prin supra-saturație.

De ajunge lumea să ceară ordonanța 13 înapoi, așa cum îi cerea lui Grindeanu pe vremuri să-i #reziste lui Dragnea. Efectiv, marja de libertate a coaliției de guvernare este (abia acum!) periculos de mare. Orice bazaconie își are șansa ei!

Nu catastrofele vânturate cu criminali în libertate și poliție neputincioasă, nu pentru ei au fost vreodată dedicațiile – tehnic se poate specula orice dar fenomenul este pur politic. Riscul real ar fi să se restaureze sentimentul de impunitate și hazardul moral: ~nu contează ce lege încălcăm azi, că o să o schimbăm tot noi mâine~

Iar asta ar fi un pas uriaș înapoi – până la urmă orice lege se poate schimba de azi pe mâine, în oricare direcție, pe când așteptările societății au nevoie de ani ca să se miște acul chiar și puțin. Iar în societățile divizate ajunge să se mai miște mai greu, deloc sau chiar și înapoi. Ar fi păcat!

România a trecut totuși printr-un proces istoric admirabil în ultimii 25 de ani, când orice fereastră de la parter era echipată cu gratii, când o ușă uitată deschisă însemna că îți va fura din casă butelia de gaze nu vreun hoț profesionist ci unul dintre vecini sau când toți angajații din fabrică aveau rație de „luat acasă” din marfă, mai mare sau mai mică după rang.

Acum ne-a rămas corupția și ne grăbim să scăpăm și de ea – foarte bine! – dar e cazul să acceptăm că e un proces lung și lent, al cărui succes sau eșec îl vor măsura riguros abia copiii și nepoții.

Nu-i nimic excepțional aici, toate societățile trec prin asta, mai din vreme sau mai târziu, mai lin sau mai abrupt. Cazurile unde lucrurile merg bine ca prin minune sunt mai degrabă accidente. Dacă o fi vreo oarecare corelație, poate cea că factorii de putere tinde să fie atât de corupți cât li se permite să fie.

Rentele sunt peste tot o pârghie și/sau un scop al puterii, mesianicii nu prea au vreme de treburi lumești iar când accidental ajung în poziții de răspundere nu se dovedesc mereu prea competenți. Așa că marfa cu care vrând-nevrând lucrăm sunt tot politicienii – ăia hoți, tâmpiți și inutili pe care îi știm. Au grozavul avantaj că pot fi lepădați la nevoie ca scutecele pline, cât timp sunt destule prăvălii deschise pentru reaprovizionare.

„Dar fură!” Da, inevitabil, fură barbar sau dizgrațios sau sofisticat sau neglijabil, dar cam fură.

Furtul barbar este în societățile agrare – fură ajutoare umanitare, materiale de construcție, substanță activă din dezinfectanți, orice.

Furtul dizgrațios e specific societăților industriale – fură procente din contracte, aranjează licitații, își angajează neamurile pe sinecuri.

Furtul sofisticat este în societățile post-industriale, atunci când au contracte umflate cu fel de fel de clienți, când odraslele sau consoartele lucrează în locuri „fără legătură” pe salarii de zece ori cât merită, când îi așteaptă, calde, posturi și contracte bine plătite de îndată ce încetează funcția publică.

Furtul neglijabil este cel de prin Nordul Europei, când mai acceptă câte un bilet de avion sau o vacanță iar când sunt prinși demisionează de rușine. Nu că ăsta ar fi chiar singurul fel de corupție de acolo, dar s-o lăsăm așa, că în cazul ăsta un reper aproape imaculat poate ajuta binișor la moral.

Când este vorba de percepție, fiecare strat social vede drept corupție doar ce îl preocupă nemijlocit.

Primarul de la țară este hoț dacă a furat din ajutoare, dar dacă și-a luat paraîndărăt de 30% la o asfaltare, atunci „ăsta ne-a făcut drum, hoțul dinainte n-a făcut nimic”. La oraș, este corupt pentru că și-a luat paraîndărăt și punct. Corect, perfect!

Necazul e că în România cam aici se opresc exigențele. Are soția medic angajată pe zece salarii de medic la rafinărie? Asta nu e corupție, e vocație! Are șase zero-uri în offshore că a făcut vreun site cu 10 vizitatori? Înaltă calificare, doar n-o să lăsăm să ne plece talentele!

„Orașul” și „satul” se încaieră pe definiția hoțului, sofisticații sunt peste pragul ambilor de interes. Singurul punct de consens este, poate, hoțul prost care ar accepta un bilet de avion cadou: păi de ce nu s-a descurcat să și-l plătească din buzunar cumva?

Problema – de fapt un lucru admirabil în sine – este că România a reușit aproape să ardă surprinzător de repede primele două etape. A contribuit și modernitatea, că sunt la îndemână schemele financiare de ascundere a banilor dar și anticorupția, că oamenii știu de acum de ce să se teamă. Cine mai încasează azi caltaboși cu portbagajul nu are viitor în libertate, darămite în politică. Serios, când a fost ultimul flagrant de mită sănătoasă, populară, cu sacoșa, și la ce nivel?

Refugiul “abuzului în serviciu” a fost o eroare chiar și ca oportunitate – ținta în această etapă de maturitate a mitei ar fi trebuit să fie spălarea de bani, așa cum se întâmplă în economiile avansate în rândul cărora, în mod neverosimil, ne pregtim să intrăm.

Așadar metodele se schimbă, intrăm în rândul țărilor civilizate unde politicienii fură mai cu perdea. Dar, atenție, nu mai puțin ci mai mult! Pe măsură ce crește economia, costul procentual al corupției este în scădere dar prada brută este în creștere, pentru că tortul de împărțit e mai mare. Iar asta începe să se vadă deja – de exemplu la funcționarul plătit după grilă cu salariul mediu care își făcea concediile la Paris cu ce lua în plic iar acum merge în Belize cu ce încasează „firma părinților”, pe consultanță.

Cu noua situație va trebui să ne obișnuim câteva generații de acum încolo, când vor ajunge standardele de viață la nivelul scandinav, cel cu tentații mici. Și între timp e mult de muncă.

În primul rând pentru activiști, dar nu tot timpul cu sloganuri și vuvuzele – mai mult cu treburi migăloase: petiții, sesizări, interpelări. Ca să poți da măsura gravității trebuie să strigi de fiecare dată, cu intensitatea adecvată momentului, nu doar on-and-off după cum îți convine că nu te mai urmărește cine ai vrea.

Apoi pentru „statul paralel” (de ce doar unul?) … sau oricum s-ar mai numi. El există peste tot de la cele mai mari și avansate democrații până la ultima primărie de comună – nu-i vreo conspirație, e ceva de-a dreptul banal: reflexul de apărare al birocrației de carieră față de ciclurile electorale: “Ăștia vin și pleacă, dar noi de aici ieșim la pensie”. Uneori alunecă mai mult sau mai puțin într-o zonă de putere ilegitimă, alteori poate fi – dimpotrivă – o componentă clandestină dar totuși utilă a checks and balances. Ideal dar destul de rar oscilează fin în jurul unui punct de echilibru. Oscilația graduală e mereu preferabilă, când lucrurile se întâmplă prea brusc sau, dimpotrivă, nu la timp, se ajunge la soluții brutale: fie epurări fie lovituri de stat. Ce contează este transparența – să se știe mereu cât mai mult din ce se întâmplă acolo și de ce. Secretele și înțelegerile pe sub masă sau pe lângă lege sunt pericolul care poate duce la tot felul de grozăvii.

Iar în cele din urmă pentru politicieni. Că-i tolerăm sau că-i urâm, nu există rezolvare în afara politicii. Și îi vom avea mereu cam pe cei pe care îi merităm. Nu-i vorba de prezență la vot nici de unde cade ștampila, ăstea sunt doar formalisme speculate de partide ca să-și mobilizeze „numerele”, este despre unde ne direcționăm exigențele.

În societățile abia aterizate în democrație, atenția e îndreptată exclusiv sau mai degrabă către oponent – către cel pe care oricum nu l-ai votat, dar cu efectul pervers că “al tău” beneficiază de clemență sau impunitate. Un soi de tribalism.

Pe măsură ce o democrație se consolidează, exigențele se îndreaptă în primul rând către cel pe care l-ai ales. Când „favoritul” nu face ce a promis, merită aruncat la coșul de scutece folosite, că dacă e reales se nărăvește să facă și mai rău. Iar când „oponentul” se prezintă cu un candidat redutabil, nu contează opinia personală față de el, asta ar trebui să fie o veste bună, nu proastă. E competiție, cine nu supraviețuiește se retrage și lasă locul altuia mai bun.

Asta-i singura cale de „reformare a clasei politice”, alta n-a găsit nimeni iar cine a încercat a nimerit mereu din lac în puț.

Cât despre etapa asta a confruntării dintre „statele paralele”, ea dă de mult semne că se va încheia fie cu un blat răsunător fie cu o trădare usturătoare, în buna tradiție locală și universală.