CCR a decis: Insulta si calomnia inapoi in Codul Penal

1. Codul penal: incriminarea insultei și calomniei

Insulta era incriminată în art. 205 Codul Penal: „Atingerea
adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi
sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, ori
atribuirea unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care,
chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate”. Calomnia în art. 206 C.pen: „Afirmarea
sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate
privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea
persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori
dispreţului public”. În cuprinsul art. 207 din acelaşi cod erau
reglementate cazurile de admisibilitate a probei verităţii pentru aceste
două infracţiuni: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este
admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru
apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba
verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.

2. Parlamentul: abrogarea incriminării

Prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal textele au fost abrogate expres dispozițiile art. 205-207 C.pen.

Argumentele abrogării se regăsesc la pag. 4-5 din Expunerea de motive care a însoțit proiectul de lege și sunt în număr de trei: (1) sub
amenințarea permanentă a unei sancțiuni penale libertatea de exprimare
este afectată în mod semnificativ, căci impune o autocenzură a unei
persoane care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, nu
sancționatorii; (2) chiar dacă se lezează demnitatea unei persoane prin
exercitarea libertății de exprimare, indiferent de prejudiciile cauzate,
aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de
scopul urmărit prin sancționarea unor astfel de fapte; (3) în caz de
exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, persoana lezată are
posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului suferit.

3. CCR: neconstituționalitatea abrogării

Prin Decizia nr.62/2007 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea Codului penal sunt neconstituţionale.

CCR a stabilit că abrogarea art. 205, 206
şi 207 din Codul penal şi dezincriminarea, pe această cale, a
infracţiunilor de insultă şi de calomnie încalcă prevederile art. 1
alin. (3) şi ale art. 21 din Constituţia României, republicată,
referitoare la unele valori garantate în statul de drept şi la
principiul liberului acces la justiţie, corelat cu dreptul la un proces
echitabil şi la un recurs efectiv, astfel cum acestea sunt reglementate
în art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. S-a apreciat că prin abrogarea celor 3 texte
de lege din Codul penal a fost încălcat şi principiul egalităţii în
drepturi prevăzut în art. 16 din Constituţie, contravenindu-se totodată
şi interdicţiei de lezare a demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi a
dreptului la propria imagine ca urmare a exercitării libertăţii de
exprimare, astfel cum această libertate este limitată prin prevederile
art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, republicată.

4. ICCJ: ieșirea din vigoare a incriminării

Potrivit art 147 alin. 1 din Constituție „Dispoziţiile
din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în
acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept”.

Ulterior publicării deciziei nr. 62/2007,
Parlamentul nu și-a îndeplinit obligația. Ca urmare, cu privire la
efectele acestei decizii, în doctrina juridică și practica judiciară au
apărut două curente de opinie:

1. dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal continuă să fie în
   vigoare: aceasta pentru că deciziile CCR sunt obligatorii şi că
   dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 au încetat să mai
   existe din moment ce Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune
   de acord reglementările din acest text de lege, constatat
   neconstituţional, cu prevederile corespunzătoare din Constituţie;
2. dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu mai sunt în
   vigoare: reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie doar pe baza
   deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat
   neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin
   care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanţă şi cu
   principiul legalităţii incriminării consacrat prin Constituţie

ICCJ-Secțiile Unite a tranșat această dispută, admițând un recurs în interesul legii, prin Decizia 8/2010 unde a stabilit că „Normele de incriminare a insultei şi calomniei
cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.
207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile
art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate
neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, nu
sunt în vigoare.”

Argumentul a fost că doar Parlamentul
poate incrimina infracțiuni (art. 2 Cpen) și că nu este admisibil ca
prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare
actul normativ iniţial (art. 64 alin. 3 din Legea nr. 24/2000).

5. CCR: ICCJ a greșit

Ieri, 29 apr. 2013, cu unanimitate de voturi, CCR a constatat că ”dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010 este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei CCCR nr.62/2007”.

Într-adevăr, cred și eu că demersul
instanței supreme de a invalida o decizie a CCR constituie un amestec
nepermis în atribuțiile acesteia. De altfel, noua decizie a CCR este
conformă cu practica ei constantă, asumată prin Deciziile nr.20/2000,
nr.62/2007, nr.783/2009, nr.124/2010, nr.414/2010, nr. 1039/2012. În această din urmă decizie CCR a reţinut în mod expres că, “în
cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare,
acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de
art.147 alin.(1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format
obiectul abrogării continuă să producă efecte, deoarece acesta este un
efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (…), sancţiune
diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text
normativ. În continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate
publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta
considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod
corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o
componentă esenţială a statului de drept.

6. Trei ani de încălcări sistematice ale drepturilor personale

Efectele interpretării date de ICCJ a dus
la apariția în spațiul public a unui limbaj licențios. Insultele și
calomniile comise în public și mai ales prin intermediul presei de către
simpli cetățeni, oameni politici și ziariști au devenit ceva curent. În
absența unor sancțiuni penale, am asistat neputincioși la o lezare
gravă și continuă a personalității umane, demnității, onoarei şi
reputaţiei celor astfel agresaţi. Acest lucru a fost încurajat însă și
de lipsa de fermitate a Consiliului Național al Audiovizualului în
aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea legislației specifice (oricum,
însă, această autoritate nu are și competențe asupra presei scrise), dar
și de durata mare a proceselor civile și cuantumul relativ mic al
despăgubirilor bănești acordate pentru cei ce au apelat totuși la
această cale în vederea reparării daunelor morale.

a. Or, art. 1 alin. 3 din Constituție prevede că demnitatea omului este o valoare supremă și e garantată. Însă,
în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din
Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai
beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
(Dec. CCR nr. 62/2007). Este adevărat, cel vătămat avea și are deschisă
calea unei acțiuni civile pentru obținere de despăgubiri (daune morale).
O asemenea formă de ocrotire juridică nu este însă reglementată
explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială și oricum nu
constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat deoarece
dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu
poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale –
așadar, ceea ce se obține pe cale civilă nu este ocrotirea demnității,
ci repararea prejudiciului suferit.

b. Cu privire la mass-media, art. 30 alin. 8 Constituție stabilește că „Răspunderea
civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al
postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”. Or, delictele de presă ar fi trebuit stabilite fie prin lege specială – dar la noi, după abrogarea Legii nr. 3/1974 s-a refuzat în mod constant adoptarea unei noi legi în acest domeniu,
deși există în alte state, cum ar fi Franţa; fie prin Codul penal – de
unde însă Parlamentul le-a eliminat prin Legea nr. 278/2006. Așadar,
textul constituțional privind necesitatea stabilirii prin lege a
delictelor de presă rămânea inaplicabil.

c. Este adevărat că libertatea de exprimare e consacrată prin art.30 alin 1 din Constitutia Romaniei, art.10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art.19 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

d. Dar libertatea de exprimare nu este un
drept absolut (dec. CCR nr.139/2005). Într-o societate democratică
libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei
persoane (dec. CCR nr.62/2007) – în acest sens, art.57 din Constituţie
prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi
apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu
bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Și libertatea de exprimare are anumite limite: art 30 alin.(6) din Constituție prevede că “Libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară
a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“. Aceste valori
reglementate ca limite ale libertății de exprimare se regăsesc, de
altfel, și în art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și în art.19
paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice.

7. Concluzii:

a. În caz de constatare a
neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale de abrogare, acele
dispoziţii îşi încetează aplicabilitatea, iar prevederile legale
abrogate printr-o dispoziţie constatată neconstituţională continuă să
fie active şi să producă efecte. Prin urmare, nici nu mai trebuie
așteptată publicarea în Monitorul Oficial a motivării deciziei de ieri a
CCR, căci parchetele și instanțele sunt obligate să ia în considerare direct decizia CCR nr. 62/2007 și să ignore decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010.

b. Opinia mea este că faptele ce aduc atingere demnității pot fi încadrate în textul art. 205 sau, după caz, art. 206 C.pen chiar dacă au fost comise anterior zilei de ieri.
Aceasta pentru că din data 12 februarie 2007 când a fost publicată în
M.Of. nr.104/2007 decizia nr. 62 cele două infracțiuni de insultă și
calomnie se regăsesc în Codul Penal. Oricum, problema se pune pentru un
număr restrâns de cauze, căci pentru declanșarea urmăririi penale e
necesar ca victima să depună plângere prealabilă în termen de două luni
de la momentul cunoașterii identității făptuitorului (art. 284 Cpp).

c. Nu există nicio incompatibilitate
între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi
calomniei (dec CCR 298/2003, 62/2007). De altfel, incriminări
asemănătoare celei cuprinse în textele din Codul penal referitoare la
infracţiunile contra demnităţii, unele chiar mai severe, se întâlnesc şi
în legislaţiile altor ţări europene, precum: Franţa, Germania, Italia,
Elveţia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria.

d. Cred că începând de azi presa va
deveni mai responsabilă (iar, în cazul televiziunilor, nu numai
redactorii, ci și invitații lor). Sincer, sper că atacurile personale
vor fi înlocuite de argumente factuale cu privire la cei criticați. Așa
cum fac deja, de o perioadă lungă de timp, mulți jurnaliști corecți și
mulți analiști profesioniști.