Din 1989 şi până astăzi, Educaţia a avut parte de 20 de miniştri şi câteva “reforme” care au zguduit din temelii sistemul, dar au eşuat în a propune o paradigmă care să nu fie infirmată şi aruncată la coş odată cu schimbarea omului din fruntea instituţiei. Personalizarea excesivă a funcţiei este, de altfel, unul dintre cele mai mari păcate ale politicii post-decembriste. Niciun ministru nu a făcut o evaluare drastică de sistem. Fiecare şi-a dorit, însă, să intre în istorie cu câte o reformă. Mai mari, mai mici, toate aceste schimbări, cele mai multe trecute prin procedura asumării sau prin Ordonanţă de Urgenţă, au dat peste cap generaţii de elevi, părinţi şi profesori, priviţi strict statistic. Intenţii bune au fost, pe alocuri. Legea Educaţiei propusă în mandatul lui Daniel Funeriu a fost una dintre iniaţivele consistente, demonstrând însă acelaşi autism societal: a fost aprobată prin asumarea răspunderii în Parlament. Şi a mai fost un păcat: niciuna dintre reforme, chiar şi cele agreate în mare parte de actorii din sistem, nu a fost lăsată să se aşeze, astfel încât să îi poţi măsura eficienţa şi viciile. Dacă schimbi regulile bacalaureatului astăzi, de pildă, nu ai cum să te aştepţi ca, de mâine, geniile să răsară. Rezultatele nu pot fi cuantificate decât pe termen mediu şi lung. Vorbim de generaţii, nu de rezultate individuale. Paradoxul alăturării copiilor magnifici care obţin cele mai bune locuri la olimpiadele internaţionale şi a mediocrităţii majorităţii ar trebui să ne pună serios pe gânduri.
Să facem o trecere în revistă a celor 25 de ani de educaţie, aşa cum ar fi trebuit să o facă şi ministrul Pricopie. Primul care a făcut o timidă încercare, îm guvernul provizoriu Petre Roman, a fost filosoful Mihail Şora. În şase luni, cât a petrecut la minister, nici că putea să lase ceva consistent moştenire. După alegerile din 1990, vreme de un an şi jumătate, la minister s-a instalat Gheorghe Ştefan. Istoria nu îl va reţine, cu siguranţă. A urmat, în guvernul condus de Theodor Stolojan, Mihail Golu, care a zăbovit un an şi o lună. Nimic notabil, nici de astă-dată.
Abia cu guvernul încredinţat lui Nicolae Văcăroiu se pune problema marilor reforme. Încep şi mişcările studenţeşti. Următorul ministru, Liviu Maior, a avut parte de un mandat complet: patru ani la Educaţie, din 1992 până în 1996.
Pleacă Liviu Maior, vine ţărănistul Virgil Petrescu. A fost înlocuit după numai un an, cu Andrei Marga, ministru în trei guverne, până în anul 2000. Este epoca primei mari reforme: examenul de Capacitate. Nu a ţinut mult: doi ani şi nici cei doi egali. Primul examen de Capacitate a avut patru probe: limba şi literatura română, matematică, istorie şi geografie. Cel de-al doilea i-a lăsat pe elevi să opteze între istorie şi geografie. Şi admiterea la liceu s-a modificat în consecinţă: nota de admitere a devenit media dintre nota de la Capacitate şi cea de la examenul de admitere. Marga este cel care introduce manualele alternative şi schimbă modalitatea de notare a elevilor din clasele primare: calificative în loc de note. Bacalaureatul se schimbă şi el: în loc de patru materii de examen, se introduc şapte. Nici anul şcolar nu mai e structurat la fel: cele trei trimestre de până atunci devin două semestre. Rămâne, după Marga, autonomia financiară şi administrativă a universităţilor.
Imediat după plecarea lui Andrei Marga, totul se schimbă. Vine a doua reformă. Sau, mai bine zis, un şir de reforme, fapt care i-a şi dat porecla de Ambramburica Ecaterinei Andronescu. Este cel de-al şaptelea ministru. Dispărea Capacitatea, apare Testarea Naţională şi repartizarea computerizată a elevilor în licee. Mai aduce o reformă: testul grilă la bacalaureat, cu excepţia probei la limba şi literatură. O singură generaţie a beneficiat de experiment. După numai un an, grila dispare ca normă din examenul de bacalaureat. Ecaterina Andronescu nu a prins un ciclu şcolar complet la minister. În 2003 este remaniată şi înlocuită, pentru un an şi jumătate, de social-democratul Alexandru Athanasiu. Nu a avut vreme nici de evaluări, darămite de reforme. Cum nu putea, însă, să lase lucrurile să curgă, Athanasiu a decis să nu se mai organizeze şi o a doua sesiune a testelor naţionale: elevii care nu promovau examenul erau repartizaţi automat în colegii tehnice sau în şcoli de arte şi meserii. Mai mult, a schimbat notarea cu “admis”-“respins” la probele orale de la bacalaureat şi a revenit la sistemul de note.
După Athanasiu, Educaţia intră în cea mai haotică epocă: guvernul Tăriceanu aduce nu mai puţin de patru miniştri în patru ani: Mircea Miclea, Mihail Hardău, Cristian Adomniţei şi Anton Anton. Primul a stat la minister opt luni şi a adus o schimbare de perspectivă: miza a fost reformarea sistemului universitar. Este ministrul care introduce sistemul Bologna: licenţa de trei ani, la care se adaugă masteratul de doi ani. Este mandatul în care se introduc studiile postuniversitare. Nu şi-a dus la capăt proiectele, pentru care avea nevoie de 5% din PIB pentru Educaţie. Cum banii nu au venit, şi-a dat demisia.
Următorii doi ani, la minister se aşază Mihail Hardău. Vin schimbările. Dispar testele naţionale, apar tezele cu subiect unic: la română şi la matematică în clasa a VII-a, la istorie şi geografie în clasa a VIII-a. Admiterea la liceu se făcea în funcţie de media obţinută de elevi. Se modifică şi examenul de licenţă: Senatul fiecărei universităţi urma să opteze între examenul scris şi susţinerea tezei de licenţă.
Din 2007, începe mandatul liberalului Cristian Adomniţei. A intrat în minister, a anunţat schimbări radicale. Nu a apucat să le facă, a stat doar un an. Printre propuneri, notăm învăţământul obligatoriu de la trei ani, ciclu primar de cinci clase (de la clasa pregătitoare), gimnaziu tot de cinci ani şi liceu din clasa a X-a. De unde viziunea acestei reorganizări? Partea bună a lucrurilor este că şcoala a scăpat ca prin minune de încă un cutremur, pentru că cele mai multe dintre idei au rămas doar propuneri. Ministrul Adomniţei a fost demis, după ce şi-a dat votul controversatei legi de majorare cu 50% a salariilor cadrelor didactice. Cel de-al patrulea ministru al guvernului Tăriceanu a fost, am putea spune, inofensiv. Lui Anton Anton nu i se reproşează nicio reformă.
Revine în fruntea ministerului Ecaterina Andronescu. Este singurul şef al Educaţiei care a beneficiat de două mandate. Am zice că e un mare privilegiu şi că doamna Andronescu va duce la capăt marea reformă din primul mandat. Nici pomeneală! E vremea altor inovări: bacalaureat în două etape: prima, în clasa a XII-a, pe post de probe orale şi a doua, trei probe la finalul liceului. Totul capătă proporţii. Se semnează, la Cotroceni, Pactul Naţional pe Educaţie
După nici un an, Ecaterina Andronescu părăseşte ministerul. Până la următorul ministru, avem un interimat de-al lui Emil Boc. Pe 23 decembrie 2009, educaţia ajunge la ministrul Daniel Funeriu. Se petrece cea mai amplă reformare a sistemului:
• Cinci ani de gimnaziu;
• Admitere la liceu pe baza mediei din timpul gimnaziului şi probe de admitere;
• testarea elevilor la începutul anului;
• săptămâna „Şcoala altfel”, cu activităţi de educaţie non-formală;
• micşorarea vacanţei de vară, în beneficiul celei de iarnă;
• doctoratul la zi;
Ministrul Daniel Funeriu a stat trei ani în fruntea Educaţiei. Nici el nu a avut norocul de a prinde un ciclu şcolar complet, astfel încât să îşi valideze reforma.
Urmează o nouă perioadă caracterizată de haos: cinci miniştri la Educaţie, din 2007 până astăzi: Cătălin Baba, pentru trei luni, Ioan Manga, o săptămână, interimarul Liviu Pop, fost sindicalist, pentru două luni, revine Ecaterina Andronescu pentru încă cinci luni şi, din decembrie 2012, actualul ministru Remus Pricopie, venit ca technocrat, intrat ulterior în PSD.
Ultima găselniţă a reformistului Remus Pricopie, un om provenit din sistemul de învăţământ, pune capac şcolii româneşti. Judecate separat, nu toate modificările aduse Legii Funeriu sunt viciate. Tocmai asta e nenorocirea: nici nu mai contează. Procedura pe care a ales-o pentru a bifa galeria miniştrilor de la Educaţie retează din capul locului orice analiză coerentă. La final de an şcolar, Remus Pricopie ne pune în faţa faptului împlinit: Ordonanţa de Urgenţă a fost aprobată de guvern, avem reformă! De-a valma: încă o sesiune de bacalaureat, primarii în Consiliul de Administraţie al şcolii, doctorat la fără frecvenţă, posibilitatea ca rectorii să faulteze şi să se lege de funcţie (găselniţa a fost aceea de a introduce cuvântul “complet” lângă cele două mandate pe care i se permite, prin lege, să le obţină), posibilitatea ca patrimoniul universităţilor private să revină fondatorului, în caz de închidere a unităţii.
Cine să se mai aplece asupra fiecăreia în parte, post-Ordonanţă? Pe cine a întrebat ministrul Educaţiei? Cum, în urma cărui process de evaluare, în urma cărei consultări publice, s-a luat decizia de a avea o a treia sesiune de bacalaureat? Dincolo de lipsa argumentării solide pe fond, asta implică bani publici. Explicaţia, absolut impardonabilă şi de impostură, ne-a livrat-o prim-ministrul Victor Ponta: şcoala, ni se spune de la guvern, nu e făcută pentru cei puternici, ci pentru cei slabi, care au nevoie de ajutor. Cum ar veni, statul e dator fiecăruia cu o diplomă. Fac o paranteză din experienţa personală: unul dintre cursurile pe care le-am urmat la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve, la Institutul Superior de Filosofie, îţi cerea, ca să-l poţi parcurge, noţiuni solide de greacă veche, filosofie antică şi limbă germană. Nu le aveai, nu înţelegeai despre ce este vorba şi, prin urmare, nu făceai faţă. Cum ar spune premierul Ponta, rămâneai slab. Nu eram mai mult de 12 oameni la acel curs (fiind an terminal, iţi selectai curicuula, după ce trecuseşi, în primii doi ani, prin trunchiul comun). În cele mai multe situaţii, este sănătos să îşi confrunţi slăbiciunea. Enciclopediştii autentici, ştim bine, sunt trişti şi însiguraţi.
Mai departe: doctoratul la fără frecvenţă. La prima vedere, pare un lucru firesc şi, aşa cum iarăşi ni se argumentează de la guvern, marile universităţi occidentale aşa fac. Corect! Iată şi nuanţele: oriunde în Europa respectabilă, să ai doctori pe bandă rulantă ar fi o monstruozitate. Doctoratul nu e o diplomă care să îți servească la imagine, acces la funcţii mai bine plătite ori cu alte “facilităţi”, ci muncă de cercetare. Asta e marea virtute a şcolii doctorale: utilitatea ei vine din crearea unui nucleu de cercetare, care te ridică din registrul unei ţări de rang secund. Nu a trecut nicio generaţie de cercetători doctorali, aşadar, care să îşi făcut doctoratul cu rigorile şcolii la zi, încât să poţi evalua dacă e folositor, dacă a crescut calitatea cercetării, dacă nu cumva trebuie dezvoltate programe consistente de burse pentru doctoranzi, în loc de a deschide larg uşile, să încapă toată lumea. Într-o ţară în care tezele de licenţă se tranzacţionează pe internet sau se notează haotic, în sistemul privat, şi în care prim-ministrul însuşi are un verdict de plagiat dat de o comisie universitară, pare o glumă proastă.
Ar trebui să existe o morală, nu-i aşa? Adevărul e că suntem în situaţia tristă şi paradoxală în care ne-ar fi mai bine, un mandat, fără o reformă revoluţionară, cât să cunoaştem şcoala.
