Definiția naționalismului depinde de contextul istoric. Un popor aflat sub dominația unui imperiu și care aspiră la autodeterminare este, inevitabil, „naționalist” în sens emancipator: grecii sub otomani, românii sub austroungari, balticii sub URSS. În asemenea situații, naționalismul este o ideologie de eliberare, un instrument pentru a obține un stat propriu.
Dar odată ce statul există, odată ce suveranitatea este câștigată, naționalismul „liberal” încetează să mai aibă sens. Nu mai ai ce elibera. De aici înainte, definiția devine una singură: naționalismul este aspirația politică de a rezerva suveranitatea teritorială unui singur grup identitar definit etnic, religios sau cultural, nu universal. Nici măcar Israel, un stat contestat de vecini, nu este o excepție. Există cetățeni arabi, egali cu ceilalți. Nici măcar Ucraina. Admirăm Ucraina că își apără identitatea față de ruși, foștii lor asupritori imperiali, care le-o contestă. Îi admirăm mai puțin când reduc clasele în limbile unor minorități, ca a noastră.
Într-un stat suveran, cetățenia – contractul civic între individ și stat – este conceptul care organizează viața politică. Cetățenia îi include pe toți: tătar, rom, maghiar, evreu, indiferent de culoare, religie sau orientare sexuală. Este universalistă. Naționalismul etnic este exclusivist.
De ce naționalismul etnic devine fascism
Umberto Eco arată că fascismul începe acolo unde identitatea colectivă devine instrument de excludere, unde „poporul” este imaginat ca un corp organic, pur, amenințat de „străini”. Naționalismul etnic funcționează exact așa: statul devine proprietatea unui grup, nu un contract între indivizi.
În Doctrine politice. Concepte politice și realități românești (Polirom 1998), volumul editat de mine care a stat douăzeci de ani în programele de licență la ASE și facultăți de științe sociale, devenind obiect de plagiate celebre, am arătat limpede că naționalismul etnic este o doctrină colectivistă, incompatibilă cu statul de drept. Pe atunci înflorea România Mare, cel mai mare partid fascist românesc de după 1990, cu rădăcini în național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu (ideologi de la Vadim Tudor la Ilie Bădescu, profesor și coautor al lui Dan Dungaciu, AUR). În ianuarie 1999, România Mare a chemat minerii la București, publicând o listă de personalități care trebuiau atacate – exact ca în anii legionarilor. Jandarmeria a oprit cu greu această nouă invazie. Maximul României Mari în alegeri a fost atins la prezidențialele din anul 2000, 27%. Cu toate acestea, Ion Iliescu a chemat PRM la guvernare după alegerile din 2000, pentru că PSD nu avea majoritate, iar treptat PRM a fost fagocitat de PSD.
Exemplul iugoslav este clasic: după 1991, naționalismul etnic a produs epurări, războaie, genocid. Milosevici a construit o ideologie colectivistă bazată pe „mândrie națională” și pe ideea că statul aparține sârbilor, nu cetățenilor. Armata sârbă a ucis în Bosnia oameni doar pentru că erau musulmani, deși tot în Iugoslavia trăiseră și ei, vorbeau aceeași limbă. Când statul devine instrumentul unui grup, violența devine inevitabilă.
România, un caz care arată clar de ce naționalismul etnic este fascist
România are propriile dovezi istorice, deși nu le discută cum ar trebui cu noile generații:
- Mișcarea legionară – fascism autohton, violent, mistic, antisemit. Au ucis un fost ministru de finanțe (Virgil Madgearu) doar pentru că negociase un împrumut de la o bancă străină pentru a echilibra finanțele statului.
- Deportarea și decimarea romilor în Transnistria, în timpul celui de la doilea război mondial – politică de stat bazată pe purificare etnică.
- Universitățile – Iașiul! – închise între războaie pentru că studenții antisemiți îi băteau zilnic pe cei evrei, făcând imposibilă ținerea cursurilor.
- Evreii erau în România Mare clasa mijlocie dominantă în multe orașe, integrați, vorbitori de română, contribuabili. Nu erau „străini”. Și, totuși, au fost tratați ca indezirabili: legi rasiale, pogromuri. I-au apărat intelectualii de stânga, familia regală, uneori vecinii – dar nu întreaga țară. Intelectualitatea românească era foarte la dreapta, din păcate.
Ceaușescu a dus mai departe această tradiție colectivistă: „națiunea” era un organism sacru, iar individul trebuia să se supună „interesului național”. Cultul naționalist a justificat controlul total al statului asupra vieții private. Legătura inventată de istoricii lui între Ceaușescu și Burebista, trecând prin Mihai Viteazul, ar părea comică astăzi dacă nu am fi văzut trupele AUR invadând tezaurul dacic de la Muzeul Național anul trecut, vociferând că „unde sunt crucile”. Dacii erau păgâni; tezaurul nu a avut niciodată cruci, nu le-a furat nimeni. Crucile sunt minunate, dar în biserică sau în casă, nu în spațiul civic al statului, deschis oricui. Nici ideile religioase nu au ce căuta în politică. Religiile – sau ateismul – sunt opțiuni private. Statul e secular pentru că e neutru și e obligat să trateze universal pe toată lumea.
Patriotismul nu este „naționalism sănătos”
Patriotismul este atașament față de comunitatea politică, față de cetățeni, față de instituții. Dacă îl numim naționalism civic nu facem decât să semămăm o confuzie lingvistică. Naționalismul după ce națiunea are teritoriul ei este atașamentul față de un grup identitar și dorința ca statul să servească acel grup. E, prin esența ea, etnic și identitar.
A le confunda – cum a făcut recent președintele Nicușor Dan, care nu este naționalist, luptă cu AUR, dar are discursuri scrise de oameni care nu par să aibă nici licență – este periculos. Patriotismul nu are nevoie de etnie și religie. Naționalismul etnic nu poate fi „sănătos”, pentru că exclude, ierarhizează și justifică violența. Istoria României o arată fără echivoc.
Orice proiect care vrea să transforme statul în proprietatea unui grup identitar este, inevitabil, un proiect fascist, nu „sănătos”, nu „patriotic”.
Suntem noi înșine, cu milioanele, risipiți în Italia, Anglia, Spania, Germania. Cum ar fi dacă cei de acolo ar fi naționaliști? Când se întâmplă și dau foc la casele romilor noștri în Anglia, ne îndignăm, pe bună dreptate. Dar în Spania, Italia, Germania avem români aleși primari pe listele celor mai mari partide, chit că nu sunt catolici sau protestanți, și nu erau acolo pe vremea când localnicii se luptau cu sarazinii. Aceste țări au prosperat datorită individualismului: economiștii au dovedit că țările colectiviste și xenofobe nu prosperă. Sunt săracii agresivi ai lumii.
România, ca și vecinii ei, a trăit consecințele atât ale imperialismului, cât și ale naționalismului. Nu avem voie să le repetăm. Și nici motive. Și în 1996, și în 2004, și în 2015, și în 2025 am reușit să construim majorități civice, pro Occident, pentru a alege președinții noștri. Această majoritate e la temelia democrației noastre, iar cine o lasă ca să fugă oportunist după alta, iluzorie, cea care cere socoteală despre crucile dacilor, face o enormă și nepermisă greșeală politică.
P.S.: Unele din textele mele academice despre naționalism, ca ”Votanții lui Milosevic”, sunt la liber pe Google Scholar.
