Curtea Constituţională, aşa cum arată azi, în compozitul constituţional al instituţiilor fundamentale ale statului, este, fără îndoială, o instituţie politică, în sens larg. Judecătorii constituţionali sunt numiţi politic, aceştia au, în marea lor majoritate, un background politic (activitate politică efectivă anterioară sau empatii/simpatii politice), aşa încât evoluţia, în timp, a deciziilor date de Curte reflectă această realitate.
Că într-un viitor design al Constituţiei, această instanţă de contencios constituţional poate fi regândită, fie prin prevederea ca o secţie specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect contenciosul constituţional, cu judecători de la ÎCCJ sau o treime din judecătorii constituţionali să fie propuşi de Adunarea Generală a ÎCCJ şi numiţi de CSM, poate fi un reper pentru dezbaterile publice. E o idee care pluteşte de ceva timp în spaţiul schimbărilor cu adevărat ce ar trebui luate în considerare într-o viitoare dezbatere a modificărilor constituţionale. Dar, acum avem de-a face cu această Curte Constituţională. Şi cu deciziile ei. Motiv pentru care e evident că deciziile CCR trebuie respectate. Că ne place, că nu ne place.
Acum, ajungând la sâmburele discuţiei, faptul că modificările aduse Legii 304/2004 au fost constatate a fi neconstituţionale în câteva chestiuni neesenţiale, adică cele care nu au făcut neapărat obiectul constestaţiilor publice ale CSM, asociaţiilor profesionale majoritarea ale magistraţilor şi ale societăţii civile, nu schimbă sub nicio formă problema de esenţă a afectării independenţei justiţiei, judecătorilor şi procurorilor.
Trebuie spus că Curtea Constituţională a acţionat, în decizia luată, cu „materialul clientului”: proiectul de lege, sesizările făcute de ÎCCJ şi unele grupuri politice. E necesar să aşteptăm motivarea CCR, în special pe respingerea argumentelor privind crearea unei structuri specializate de anchetă la Parchetul General privind magistraţii. Senzaţia mea e că, pe acest „material”, CCR nu s-a a aplecat suficient, dată fiind sărăcia argumentelor. Însă, da, vom analiza cu multă atenţie argumentele cuprinse în motivarea deciziei.
Dar nu despre CCR trebuie să ne îngrijorăm. Până la urmă, CCR este expresia politică a societăţii româneţti, prin modul în care se fac numirile acolo, dar și prin hotărârile pe care această autoritate constituţională le ia.
În afara faptului că avem de consemnat un regres fără precedent în istoria asociativă profesională a magistraţilor, faptul că unele din aceste asociaţii au propus crearea unui organism de anchetă specializat în anchetarea magistraţilor, cu nesocotirea principiilor după care se conduc chiar asociaţiile internaţionale/europene din care fac parte, e de neînţeles cum instituţiile politice, Parlament, Curtea Constituţională, nu ţin cont de avertismentele organismelor europene din care România face parte. În orice caz, legat de acele asociaţii profesionale care au susţinut, propus şi determinat crearea acelui parchet specializat de anchetă a magistraţilor, nu pot să nu spun că e o constantă în estul Europei ca politicienii să se folosească de o minoritate infimă a magistraţilor pentru a impune „dictatura” politică privind justiţia (Turcia, Polonia, Slovacia, Ungaria sunt exemple recente).
Prima instituţie europeană a fost GRECO, dar accentul şi semnalul că instituţiile politice nu acţionează în acord cu ceea ce România şi-a asumat în materia statului de drept aparţine Comisiei Europene. Comunicatul Comisiei Europene a fost la o zi după decizia CCR, ceea ce confirmă teza pe care o susţin, că CCR este, în sens larg, o instituţie politică în ansamblul instituţiilor politice interne din România.
Faptul că a fost refuzată sesizarea Comisiei de la Veneţia de către instituţiile politice e perceput de instituţiile europene ca un semn că aceste instituţii politice au un parcurs dincolo de exigenţele principiilor tratatelor UE. Întrebarea este: îşi permite societatea românească un parcurs care nu e agreat de instituţiile europene din care România face parte?
Există o şansă pe care Comisia Europeană o indică: ca aceste proiecte de legi privind justiţia să fie revăzute. Recursul pe care Comisia îl face este la rapoartele MCV, dar şi la principiile Comisiei de la Veneţia: proiectele de legi privind modificări esenţiale în ce priveşte organizarea judiciară, statutul magistraţilor, activitatea justiţiei (cum ar fi codul penal, de procedură penală, etc.), trebuie să aibă respectul profesiei. Or, pentru asta trebuie o conlucrare/consultare reală a profesiei. În măsura în care, în unanimitate, instanţele şi parchetele consultate de CSM au spus că nu e în regulă înfiinţarea unui parchet special pentru anchetarea magistraţilor, chiar dacă câteva zeci de magistraţi reprezentaţi de una sau două asociaţii profesionale au propus un astfel de parchet, nu îndeplineşte criteriile desemnate de Comisia Europeană şi Comisia de la Veneţia şi asumate de România, prin adoptarea rapoartelor MCV de Consiliul European.
De aceea, decizia CCR nu schimbă mare lucru în ecuaţia complicată a legilor justiţiei. Rămâne ca Parlamentul României, dincolo de patimile politice, să ia în considerare aceste semnale ale instituţiilor europene şi, poate, într-un gest de adevărată şi adâncă respiraţie europeană, să se consulte în mod real cu societatea civilă, profesia magistraţilor. De ce? Pentru că atât Comisia Europeană, în rapoartele MCV, cât şi Comisia de la Veneţia spun că astfel de legi trebuie să aibă încrederea cetăţenilor, dar şi respectul profesiei. Se pare că cele două cerinţe nu sunt îndeplinite…
De ce minoritatea infimă /infamă nu fost demascată de ceilalți magistrați? Încă nu am aflat câți membri are UNJR.
Parchetele militare nu sunt specializate pe profesie? E adevărat că n-au volum de dosare care să le justifice existența.