Să remarcăm un lucru: dacă, din punct de vedere teoretic, distincția între libertăți politice și economice poate fi făcută ușor, în viața reală a omului din societățile periferice, e vorba de o întrepătrundere indisociabilă.
Punctul tare al politicilor privitoare la refugiați este și cel mai slab. Germanii, care au manifestat mai multă inițiativă și au preluat de pe acum cea mai mare parte din povară, au făcut o distincție între refugiații autentici (persecutați politic sau amenințați cu moartea) și cei care caută să-și câștige viața mai ușor.
În primă instanță această triere pare salutară, căci Europa e înclinată (în aparență) să îmbine generozitatea cu un firesc instinct de conservare. Civilizația europeană este produsul unei îndelungate istorii și ar fi greșit să credem că exponenții ei actuali sunt pur și simplu substituibili. Necesitatea ”integrării” de care vorbesc, prudent, politicienii, are la originea ei obiectivul ”tare” al asimilării, combătut însă tot mai asiduu de reprezentanții emigrației și de cercurile stângii umanitare.
Multiculturalismul nu este altceva decât denunțarea acelor politici care îl transformau pe un emigrant/refugiat din răsăritul Europei sau din Orientul Mijlociu în francez, german sau englez. Cioran, Ionesco, Lupasco și alții deveniseră francezi. La altă scară, dar după același model, Raed Arafat a devenit român, ca și Constantin Dobrogeanu Gherea cu un secol înaintea sa. Dar, în ciuda erodării discursului identitar care pretinde conservarea și transmiterea culturii europene fără pierderi și aproximații, instinctul de conservare a impus responsabililor politici actuali o minimă prudență practică. Așa cum precizau miniștrii social-democrați germani, Frank – Walter Steinmeier şi Sigmar Gabriel, emigranții economici, spre deosebire de refugiați, vor trebui ”să se întoarcă în țările lor de origine”.
Disocierea aceasta va constitui prin ea însăși o barieră administrativă importantă. Chiar dacă aplicarea acestei distincții nu va fi ușoară (căci lipsesc criteriile sigure și uneori instrumentele juridice internaționale), ea ar putea contribui la descurajarea fenomenului migraționist.
Să remarcăm însă un lucru: dacă, din punct de vedere teoretic, distincția între libertăți politice și economice poate fi ușor făcută, în viața reală a omului din societățile periferice, e vorba de o întrepătrundere indisociabilă. Omul suferă din motive neclare și nu e capabil să le ierarhizeze. Ce primează? Lipsa exprimării politice sau precaritatea materială? Dar nu sunt ele oare condiționate reciproc în atâtea feluri? Cu excepția cazurilor radicale, în care grupuri etnice sau religioase (creștini tot mai frecvent) sunt amenințate cu exterminarea, toate celelalte situații sunt greu analizabile.
Dar adevărata problemă nu stă în dificultatea discernerii, ci în faptul că Europa însăși pare incapabilă să ierarhizeze în mod satisfăcător motivațiile fundamentale ale emigranților. Este dreptul la educație și la cultură (în sensul vechi european al termenului) mai puțin important decât libertatea votului sau libera expresie a preferințelor sexuale? Cu alte cuvinte poate schema ”drepturilor omului” să opereze o delimitare justă între cei care au drept de azil și cei care nu au?
Sărăcia este prin ea însăși o condiție care îi răpește omului toate drepturile, nu direct, declarativ, ci prin forța unei circumstanțe de nedepășit. O deputată europeană din România se mira, candid, că basarabenii nu manifestă un prea mare entuziasm pentru ridicarea vizelor. Evident, nu înțelegea că ”libera circulație” (cu bilet de avion dus-întors) nu are sens în circumstanțele unor privațiuni mari și că însăși curiozitatea și elanul descoperirii se văd mult atrofiate. Bucuria călătoriei nu se ivește decât de la un anumit nivel în sus, or, câtă vreme acest nivel devine greu sau imposibil de atins în societățile de origine, migrația apare ca unica șansă de emancipare. Prin urmare emigranții, deși nu pot distinge cu limpezime cauzele suferinței lor, înțeleg adesea, în mod instinctiv, că șansa lor de a depăși teroarea propriei biologii și de a se apropia de tipul de om pe care l-a creat Europa occidentală este emigrarea. Iar întrebarea este dacă Europa – în starea în care se găsește astăzi – poate cu adevărat denunța acest obiectiv ca insuficient justificat.
În practica politică și birocratică, diferența dintre solicitanți legitimi și nelegitimi de azil va funcționa probabil cu rezultate pozitive, dacă le privim dinspre o parte, și cu un arbitrariu dureros, din perspectiva cealaltă. Nu ne propunem să combatem aceste restricții (singurele pe care politica europeană le mai poate imagina, fără să pară că se trădează pe sine), dar ar fi bine să înțelegem că ele nu funcționează, cu adevărat, atât timp cât nu sunt recunoscute ca valide în conștiința tuturor oamenilor. Sentimentul unui anumit arbitrar va întreține contestațiile și va alimenta revolta împotriva acestor politici restrictive. Este suficient pentru ca migrația ”ilegală” să continue către o Europă care cultivă, în contul ei, bucuria de trăi acum și aici, în deplină împlinire materială.
Felicitari Horatiu Pepini pentru acest articol…inteligent!
Ar fi bine sa clarificam cateva principii, aparent unanim recunoscute : 1)- Libera circulatie a persoanelor si capitalului este fundamentul UE. Dar trebuie aplicat exclusiv la cei la care se refera, adica la cetatenii UE + cei care provin din statele cu acorduri de reciprocitate cu noi, deci USA, etc.Acest principiu nu se poate aplica nimanui din valul actual de invazie.2)- drepturile omului este un principiu universal valabil, dar aplicabil in interiorul fiecarui stat prin politici concrete , care pot duce la sanctiuni la adresa acelui stat( cum ar merita o serie de state, in frunte cu China ).Dar lipsa acestor drepturi nu poate genera decat refugiati politici, extrem de putini dintre cei care formeaza actualul exod. 3)- Refugiatii din motive de razboi ( sirienii in special ) trebuie a fi primiti, dar numai temporar, in conditii clare de identificare si cu luarea unui angajament scris de intoarcere in tara de origine, la terminarea ostilitatilor, sub sanctiunea unor masuri dure de expulzare, in caz contrar. Concret, chiar cu bilete cumparate sau doar marsaluind, hoardele invadatoare nu pot avea dreptul de a defila cum vor prin Europa( nu lor se aplica principiul liberei circulatii), ci trebuiesc stavilite, inregistrate, incartiruite doar in centre speciale, sub supraveghere si numai temporar.Costurile uniunii vor trebui a fi contabilizate si recuperate in viitor de la criminalii care au produs acest dezastru, respectiv Statul Islamic si Bashar al Assad.