Democrația în universități nu poate fi instituționalizată prin legi și regulamente interne. Oricât de democratice ar fi regulile jocului, dacă ne izbim încă de oameni care conduc universitățiile precum stăpânii de plantație nu vom vedea vreodată un progres real al democrației interne în aceste instituții. Din 2011 avem o lege a educației care, teoretic, a adus îmbunătățiri în ceea ce privește democratizarea spațiului universitar (de ex.: rectorul este ales de întreaga comunitate academică, nu doar de membrii Senatului), însă la 4 ani distanță de la adoptarea legii, cazul criticului de film, Andrei Rus, lector al “Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale” – al cărui contract de muncă ar putea fi desfăcut pe nedrept la propunerea Comisei de Etică pentru că ar fi vehiculat “informaţii neadevărate menite să creeze un curent de opinie defavorabil instituţiei, entităţilor de conducere sau persoanelor aflate în funcţii de conducere” – ne arată că reglementările sunt insuficiente pentru a produce o schimbare reală în universități (mai multe detalii despre caz găsiți aici).
Acum trei în Universitatea Babeș-Bolyai treceam printr-o situație similar (e drept că nu am ajuns până la Comisia de Etică), fostul rector Andrei Marga și a lui dinastie m-au dat afară din Senatul Universității și au lăsat Organizația Studenților din UBB fără sediu în care să își desfășoare activitățile doar pentru că îndrăznisem să criticăm public problemele din universitate. Dacă acum trei ani credeam că ceea ce se întâmplă în universitatea mea este un caz singular, azi îmi dau seama că problema este una sistemică și avem de-a face cu o cultură institutionalizată a reducerii la tăcere a vocilor critice. E vorba de o generație de universitari, cu multe titluri academice, care au ajuns la conducere neînţelegând faptul că universitatea este un spaţiu al dezbaterii şi al gândirii critice, ce înseamnă cultura dialogului şi importanţa dezbaterii publice asupra problemelor din universitate. Așa funcționează majoritatea universităților, folosind practici clientelare, ținându-și oameni aproape printr-un atent control al resurselor, intimidând și încercând să “liniștească” răzvrătiții.
Această dezbaterea ar trebui purtată în termeni de scop și rol al educației superioare. În lucrarea “Student participation in higher education”, Sjur Bergan (2003) afirmă că scopul educaţiei superioare nu se rezumă doar la pregătirea de ocupanţi pentru piaţa forţei de muncă, ci include și oferirea unui set de competenţe generale care să ajute la dezvoltarea personală a studenţilor prin intermediul dezvoltării gândirii critice şi a competenţelor deliberative. Din această perspectivă universităţile publice sunt spaţii de formare a conştiinţei civice, iar participarea studenţilor în procesul de guvernare al universităţilor are ca funcţie inocularea valorilor democratice şi exerciţiul în practicarea acesteia.
Miza cazului lui Andrei Rus este extrem de mare, din punctul meu de vedere, deoarece dacă prin intermediul susținerii publice se va reuși invalidarea deciziei Comisiei de Etică, cazul lui va deveni un exemplu care ar trebui să le dea curaj tuturor cardrelor universitare și studenților de a contesta și reacționa atunci când sunt supuși intimidării sau se comit abuzuri asupra lor.
Cu oameni ca Andrei Rus și nuclee ca cel format în jurul lui, universitățile se pot schimba din interior și pot face un mare înainte spre progres, ajutându-le să evolueze.
Închei cu unul dintre citatele mele preferate referitoare la rolul universității, ca garant al democrației într-o societate: „Dacă universitatea nu îşi va lua în serios, cu rigoare, rolul de gardian al libertăţilor civice mai largi, de examinator al problemelor etice din ce în ce mai complexe, de slujitor şi apărător al practicilor democratice mai profunde, atunci un alt regim, sau ameninţarea altor regimuri, o va face, în locul nostru, în ciuda noastră, şi fără noi“ (Henry A. Giroux).
***
P.S.: Andra Matzal, rezuma perfect, într-o postare pe Facebook, de ce avem nevoie de câte un Andrei Rus în fiecare universitate: “Avem nevoie de câte un Andrei Rus în fiecare universitate, pentru a scoate la lumină mediocritatea şi provincialismul unor oameni cocoţaţi în funcţii de conducere de unde cu greu pot fi daţi jos. Dulapurile tuturor facultăţilor sunt pline de “cadavre” mai mari sau mai mici, a căror persistenţă continuă să educe oameni pe bandă rulantă şi bani mulţi, într-o spirit al fricii şi submisivităţii faţă de maeştri ponosiţi. După zeci de ani în care studenţi şi profesori discută pe la colţuri despre defecţiunile acestor maşinării stricate, e timpul să fim alături de aceşti oameni care au curajul să arate cu degetul mizeria ascunsă dinastic sub covor. Şi, la fel de important, e timpul să batem covoarele din restul “instituţiilor de învăţământ superior”.
Pe tertoriul ţării noastre iobăgia a dăinuit mai mult decât în oricare altă parte a Europei. Specialiştii spun că psihologia de iobag s-a perpetuat în timp, de la o generaţie la alta. Aşa se face că astăzi, populaţia României se împarte în trei categorii de oameni, dintre care două foarte mari şi o minoritate: (1) cei care îşi caută un stăpân pe care să-l slujească (la nevoie, să-l fure); (2) cei care îşi caută slugi care să le facă muncile pe care ei le detestă (şi pe care să le ocrotescă, dacă e cazul); (3) cei care îşi doresc să fie cetăţeni, adică oameni maturi din punct de vedere politic, liberi şi responsabili, cu obligaţii faţă de stat şi cu drepturi pe care le doresc respectate de către acelaşi stat, oameni care se doresc parte a unui contract social dintre guvernanţi şi guvernaţi, contract care să-i facă predictibili şi pe unii, şi pe ceilalţi. Altfel spus, minoriatea este formată din oameni ca noi.
Ponderea mică a cetăţenilor nu este o moştenire a regimului comunist, ci dimpotrivă: ea a supravieţuit în pofida tentativei acestuia de a construi o sferă publică. Din acest punct de vedere, istoricul Daniel Barbu consideră că până la regimul comunist nu ar fi existat o sferă publică în adevăratul sens al cuvântului; el ajunge să spună că eşecul comunismului se explică, la noi, şi prin lipsa de apetenţă a populaţiei pentru participarea la treburile publice: populaţia României “… s-a arătat decisă să refuze obligaţia de a împărţi orice fel de responsabilitate pentru ducerea la bun sfârşit a unui proiect social. Românii au abandonat comunismul nu numai pentru că a fost un proiect global greşit formulat şi aplicat, ci pentru că nu şi-au dorit, în fond, să participe la niciun fel de proiect social” (Republica absentă, 1999).
Si la Universitatea Tehnica sunt probleme… Dau exemple pana maine.