Andrei Macsut

Totuşi, de ce ne interesează cum votează americanii?

Pe la 4 dimineaţa a început: Un sentiment de nelinişte devenit tot mai pronunţat pe măsură ce speranţele celor care încă mizau pe o răsturnare se năruiau cu fiecare vot numărat. Unii aşteptau cu sufletul la gură. Alţii, ca mine, se prefăceau că dorm, încercând să digere această lovitură primită – a doua în decurs de câteva luni şi a patra (după referendumul din Columbia, lovitura de stat din Turcia şi referendumul din Marea Britanie). Totuşi, de ce ne interesează pe cine aleg americanii? De ce au stat românii până noaptea târziu să urmărească nişte alegeri de care ne separă un ocean şi-un continent? De ce pentru noi bucuria unora pare o grea lovitură?

„Bărbaţii şi femeile uitate din această ţară nu vor mai fi uitaţi” spunea preşedintele ales al Statelor Unite, după aflarea rezultatelor. În linii mari, acesta a fost mesajul întregii sale campanii. La fel ca în Marea Britanie sau în Columbia, diferenţa – deloc mare – au făcut-o grupurile care nu se regăsesc în discursul mainstream al niciunui partid şi care susţin puncte de vedere rar articulate în public. Diferenţa, pe scurt, au făcut-o pierzătorii procesului de globalizare, victimele politicilor economice sau ale conflictelor politice din statele lor. Pierzătorii nu sunt un fenomen nou. Începând cu anii 60-70 în occident şi cu anii ‘90 în România, condiţia unui segment important al populaţiei s-a deteriorat, fără vreo vină de-a lor. Mineri, muncitori în industrie, veterani şi mulţi alţii s-au văzut tot mai mult într-un con de umbră pe măsură ce politica socială trecea pe plan secund politicilor economice. Figurând ca statistici mai mult decât altceva, disponibilizaţi pe măsură ce producţia se automatiza, se dădea imigranţilor sau se muta peste ocean şi separaţi de procesele de decizii politice, este de înţeles de ce susţinătorii „Leave” sau votanţii lui Trump simţeau că ţara de fapt nu le mai aparţine. Discuţia aici nu este una ideologică, ci una identitară. În fapt, alegerea lui Trump şi alegerea de a părăsi Uniunea Europeană au fost poate primele momente de sinceritate politică ale acestor grupuri. Cum nota Jeff Guo pentru Washimgton Post: „votanţii albi simt că Visul American pluteşte tot mai departe de ei şi sunt furioşi pentru că cred că minorităţile şi imigranţii se bagă în faţă”. Cu alegerile din România la orizont, încercând să-mi dau seama ce urmează pentru noi şi pentru Europa, întrebarea care mă ţinea treaz mult după ce închisesem ochii era: „Dacă au dreptate?”. Dacă temerile lor despre imigraţie, despre piaţa liberă, despre globalizare şi despre liberalism în general sunt întemeiate, iar noi, cei care îi ridiculizăm şi-i numim inadaptaţi ne înşelăm?

Crescând în Craiova anilor ’90, am văzut de aproape ce înseamnă decăderea unui oraş industrial, ce înseamnă cartiere în care nu ai curajul să intri noaptea şi am prins încă de pe băncile şcolii gustul amar al inegalităţii, văzând cum unii începeau să aibă iar alţii nu. Chiar şi aşa, pe la mijlocul anilor 2000, înainte de a veni la Bucureşti, trăiam cu convingerea că singurul drum posibil era ascendent. Fusesem crescut să vreau mereu să fac mai bine, să nu mă dau bătut, să mă descurc în orice situaţie. Învăţasem să nu mă aştept la ajutor din partea nimănui şi printre cele mai dure amintiri pe care le am sunt cele în care am fost jefuit în drum spre şcoală în plină zi în centrul oraşului fără să intevină nimeni, bătăile primite în curtea şcolii pentru păcatul de a fi gras tot fără să intereseze pe cineva şi haitele de câini care îmi schimbau de multe ori drumul înspre casă. Aşa a copilărit generaţia mea: printre şantiere şi betoane, mizerie şi o corupţie pe care nici nu o conştientizam la vremea aceea. Dar haosul anilor ’90 nu a făurit numai descurcăreţi care se ambiţionează şi mai tare când sunt puşi la pământ, ci şi un nucleu dur de oameni pe care vremurile i-au lăsat să cadă şi nu i-au ajutat să se ridice. În ruinele din Detroit sau Plymouth, la fel ca în Craiova sau zeci de alte foste oraşe industriale din România, SUA sau Marea Britanie, clasa muncitoare – cândva forţa din spatele motorului economic – s-a văzut înlocuită, dezbrăcată de prestigiul avut şi abandonată de către clasa politică. În acest teren fertil au găsit sprijinul candidaţi şi partide anti-sistem precum Farage şi UKIP sau Trump, chiar şi după ce partidul s-a dezis de el. Nu ar fi o surpriză ca delimitarea Partidului Republican chiar să-i fi sporit popularitatea în ziua alegerilor.

Chiar dacă Trump sau Farage sunt iraţionali ca indivizi, grupurile care i-au susţinut au făcut alegeri care lor li se păreau raţionale. De ce ar fi un miner interesat de poluare şi energie regenerabilă dacă mina lui se închide şi-i dispare locul de muncă? De ce ar fi soţia lui interesată că Trump recunoaşte că pipăie şi sărută femei fără voia lor, dacă întreaga gospodărie trăieşte dintr-un singur salariu ameninţat? De ce ar fi un bogat din New Hampshire interesat ca menajera lui mexicană să primească drept legal de şedere? De ce ar fi un şomer din Marea Britanie interesat cât de mult contribuie la creşterea economică un imigrant care munceşte? De ce ar fi o familie cu copii din Teleorman sau Vaslui interesată că se moare în Siria sau că sunt cupluri de acelaşi sex care vor la rândul lor o familie, dacă întreaga gospodărie se susţine din muncă zilieră? Problemele acestea contează poate pentru cei care nu trăiesc cu ameninţarea directă şi imediată că nu vor avea ce pune pe masă de Crăciun. Da, şi Statele Unite şi Marea Britanie au săracii lor, aşa cum şi România îi are pe ai săi şi, cu toate ironiile la adresa lor (că sunt proşti, rasişti şi că nu ştiu ce fac), este de înţeles de ce se simt frustraţi că unele grupuri primesc ajutor şi atenţie politică (imigranţi, minorităţi, refugiaţi, ecologişti etc.) iar ei nu. Soluţia pentru ei nu este mai puţină democraţie ci, din contra, mai multă, tocmai pentru a fi şi ei reprezentați alături de ceilalți. Elitele politice au uitat că există şi albi heterosexuali care se simt dezavantajaţi şi este firesc oarecum că au fost sancţionate pentru asta. Deşi impresia votanţilor că minorităţilor şi imigranţilor le e mai bine poate avea un sâmbure de adevăr, o minte raţională ar întreba „De ce să mă înfurii pe imigranţii care muncesc pe nimic şi nu pe cei care-i angajează?”. Goana după profituri rapide şi creştere economică pentru unii a dus la goană pentru mână de lucru mai ieftină, tehnologie mai bună de producţie, mai mare specializare şi mai mare concentrare a averii în câteva centre urbane. În SUA şi Marea Britanie, la fel ca în România, comunităţile rurale au rămas departe de această dezvoltare. La ei nu se simte creşterea economică aşa cum se simte poate în Londra sau New York, ori în Bucureşti sau Cluj. De aici provine criza de identitate. Cine sunt americanii – noi sau ei? Pentru cine e Visul American? Un vis românesc din păcate nu există. Dacă ar exista, ar fi disponibil numai pentru unii băieţi deştepţi din fruntea unor reţele de partid. Ceilalţi – români, unguri, romi la un loc – ar rămâne săraci şi mai departe.

2016 are toate şansele să rămână un an de referinţă nu pentru mari succese ci pentru începutul unor mari dureri de creştere. Deşi se bucură, adversarii corectitudinii politice trebuie acum să gestioneze societăţile polarizate pe care le-au creat şi nutrit. „Ne vom dubla creşterea şi vom avea cea mai puternică economie din lume” spunea Trump în discursul său. Vocea raţiunii ar întreba „Cum?

„În acelaşi timp, ne vom înţelege bine cu toate ţările care vor să se înţeleagă bine cu noi. Vom avea relaţii grozave. Ne aşteptăm să avem relaţii grozave. Niciun vis nu e prea mare, nicio provocare nu e prea mare. Nimic din ceea ce vrem pentru viitorul nostru nu e de neatins”.

Ce înseamnă aceste lucruri pentru România şi pentru Europa?

Înseamnă că ne putem aştepta la un val de populism şi promisiuni deşarte. Indiferent ce va face Trump ca preşedinte, populiştii din toată lumea au acum un erou la care să se raporteze, un campion al cauzei. În România unele partide îşi anunţau susţinerea de mult doar că la noi populismul nu e ceva nou şi nu este ceva anti-sistem. În 1990, strigarea contra occidentului era că „nu ne vindem ţara”, după care, bucată cu bucată, tocmai asta s-a făcut şi tocmai de cei care strigau cu cea mai mare înverşunare. Conducerea de atunci a ales tot calea banului rapid şi, fără a-i pune cineva pistolul la cap, a vândut ce a putut cui s-a găsit să cumpere. Acum, urmaşii aceloraşi vor să redea România românilor. Acesta este populismul adevărat, care la americani abia acum ajunge. Trump nu are cum să dubleze creşterea economică a SUA decât, poate, prin război şi chiar dacă o dublează nu are nimeni garanţia că de ea se vor bucura cei cărora li se adresa în campanie. Aceste lucruri se vor vedea pe parcurs, dar momentan efectele cele mai devastatoare se văd la nivel de discurs al partidelor extreme din Europa.

A devenit acceptabil, ba chiar motiv de mândrie şi de laudă să susţii pe faţă că unii oameni sunt pur şi simplu superiori altora. Cu toate acestea, adversarii corectitudinii politice nu au dreptate. Orice curent trece prin etape. O idee se naşte, se răspândeşte, se duce la o extremă şi apoi la cealaltă şi, în final, îşi găseşte un echilibru. Un exemplu ar fi naţionalismul, care a apărut în Europa vestică şi s-a răspândit în secolul 19 ca forţă de unificare a statelor (Italia, Germania şi mai apoi România şi altele), pe principiul „o naţiune, un stat”. Astfel a servit naţionalismul la fragmentarea marilor imperii europene şi coloniale. Undeva pe drum, însă, „o naţiune, un stat” a devenit „un stat, o naţiune” iar celelalte grupuri au început să fie excluse. Astfel a apărut extrema de dreapta a naţionalismului (fascismul) şi extrema de stânga (anarhismul), care cerea abolirea cu totul a statelor şi ideii de naţiune.

Populismul nu este foarte diferit, dar extremele sale deja polarizează societatea. În aşteptarea alegerilor din Franţa de anul viitor, apare situaţia că dacă şi acolo câştigă populiştii, putem vedea un referendm de părăsire a Uniunii. În caz de succes, sunt toate şansele ca Uniunea Europeană să se destrame. Pentru Europa ar urma ani grei de recesiune economică, probleme sociale şi, cel mai probabil, violenţe, inclusiv etno-naţionaliste. Pentru România ar fi cel puţin la fel de rău, mai ales dacă milioanele de români din străinătate ar fi nevoiţi să se întoarcă şi să-şi găsească de muncă în ţară. Colapsul ar fi cel puţin la fel de mare ca în 1990, singura întrebare fiind dacă am intra în sfera de influenţă a Rusiei sau a Chinei. Este neclar dacă Europa ar mai putea să fie relevantă la nivel mondial după un asemenea şoc. Poziţia lui Trump pe politică externă lasă de înţeles că este loc de negociere a poziţiei statelor NATO în cadrul alianţei, ceea ce poate însemna orice de la transformarea NATO în afacere pe bani (pe ideea „plăteşte-mă să te apăr”), până la redesenarea graniţelor. Unde se va situa România în acest context rămâne de discutat, nu numai la nivel naţional ci şi european.

Populiştii şi oponenţii corectitudinii politice oferă vizunea unei lumi împărţite în state perfect omogene etnic: nemţi cu nemţi, români cu români, arabi cu arabi, americani cu americani şi aşa mai departe. Problema este că asemenea identităţi se fabrică în timp, nu sunt nişte populaţii istorice clar definite şi izolate, cum şi testele ADN demonstrează că toţi suntem înrudiţi cumva. Cum s-ar trasa deci linia? Cum s-ar face încadrarea şi, mai important, chiar acolo vrem să ne îndreptăm?

Pe parcursul studiilor am avut ocazia să cunosc oameni excepţionali de pe toate continentele mai puţin Antarctica. Diferenţa dintre oameni e dată de mediul în care cresc. Eu, recunosc, am avut noroc să mă nasc într-o familie care trăieşte din muncă intelectuală şi s-a adaptat mai uşor tranziţiei. Pe ai mei părinţi nu i-a afectat direct închiderea fabricilor sau apariţia noilor tehnologii de producţie. Unii dintre colegii mei însă şi-au văzut familia trecând prin chinul disponibilizării, cu toate efectele negative care au urmat: depresie, alcoolism, frustrare, violenţă şi ură. Am avut norocul să merg cu bursă de studii la universităţi occidentale unde nu se dau diplome pentru plagiat şi am avut norocul să beneficiez de ajutor de la ONG-uri internaţionale când programul de burse al Fundaţiei Dinu Patriciu a fost sistat în mijlocul semestrului, lăsând 120 de studenţi cu ochii în soare. Cel mai greu telefon pe care l-am dat vreodată a fost când am sunat acasă să anunţ că sunt mari şanse să abandonez, pentru că nici statul şi nici alte organizaţii din România nu puteau oferi sprijin. Deşi am primit până la urmă un ajutor nerambursabil din partea Fundaţiei Româno-Americane şi din partea fondului absolvenţilor universităţii, care au acoperit o parte a costurilor, tot nu-mi imaginez câte datorii au acumulat ai mei ca să mă susţină până la absolvire. Aceasta a fost experienţa mea cu globalizarea. Norocul pe care l-am avut vreau să fie normalitate pentru toţi românii. Orice familie ar trebui să îşi permită să-şi ţină copiii în şcoală şi în universitate până la ce nivel pot intelectual să ducă. Dezamăgirea mea nu a venit din partea organizaţiilor străine, ci a celor româneşti. Să respingi globalizarea, să respingi corectitudinea politică în totalitate şi să respingi sistemul european (cu toate defectele pe care încă le are) înseamnă să respingi şansa la o normalitate mai bună şi să respingi oportunităţile de teama riscurilor. Americanii „uitaţi” nu au avut la aceste alegeri posibilitatea să iasă din sistem altfel decât printr-un populist. Românii au şansa de a ieşi tocmai prin oportunităţile de care se tem – prin integrare europeană, prin partide noi şi prin organizaţii civice. Da, este de muncă la stabilit detaliile, la găsit fineţuri şi trebuie seriozitate politică, dar pe termen lung merită mai mult decât ne imaginăm. România pe care o vreau nu este cea în care potenţialul oamenilor este risipit pe motive căpătate prin naştere. România pe care o vreau este ţara unde se poate realiza potenţialul oricărui om, indiferent unde, din cine şi cum se naşte.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

22 thoughts on “Totuşi, de ce ne interesează cum votează americanii?

  1. ana

    nu stiu de ce toata lumea o tot tine gaia-matzu cu candidatul anti-sistem. trump e un candidat al sistemului, prin el wall street a ajuns la casa alba, iar multi dintre cei care l-au votat isi vor lua o tzeapa crunta. da crunta rau.

    Reply
    • Andrei

      Multumesc pentru comentariu! Oarecum da, este un candidat al sistemului, dar votantii l-au perceput ca fiind anti-sistem din moment ce venea fara experienta politica si a fost pana la urma renegat chiar de partidul republican. Orice partid este parte a sistemului si la fel orice candidat pentru ca sistemul le permite alegeri. Organizatiile anti-sistem sunt cele care nu participa la alegeri ci vor revolutii sociale sau guvernare directa de exemplu :)

      Reply
  2. taunul77

    Ce fac totusi adeptii corectitudinii politice pentru pierzatorii globalizarii? Au vreo solutie pentru asta? Sau solutiile lor sunt doar pentru imigranti si elgibiti?

    Reply
    • Andrei

      Buna ziua si multumesc pentru comentariu! :) Pierzatorii globalizarii pot fi ajutati sa reintre in sistem. In Europa se merge pe sistemul de Life-Long Learning, prin care inclusiv cei de varsta a doua sau a treia pot participa la cursuri de specializare in folosirea sistemelor IT de exemplu. Teoretic, interesele lor trebuie reprezentate in Parlament de partide mainstream sau dedicate lor. In SUA, sistemul de ajutor social este slab dezvoltat si nu ajuta reintegrarea pe piata muncii, iar partidele mari au cam ignorat acest segment social. Pe termen lung e ceva ce si ei vor trebui sa rezolve.

      Nu e vorba numai de mineri si de energie regenerabila ci si de muncitori din IT (IBM a concediat cateva zeci de mii de oameni in ultimii ani), doar ca cei din urma se reabsorb mult mai usor decat cei al caror camp de munca dispare cu totul. Cei care sustin corectitudinea politica cer reprezentare a intereselor tuturor in mod egal, deci nu vrem nici ca votantii lui Trump sa fie catalogati prosti, rasisti etc. si atat, ci vrem sa fie intelese problemele lor si tratate cu aceeasi atentie cu care se trateaza problemele bancherilor sau ale corporatiilor de exemplu :) Aici este cheia democratiei – sa tii cont de TOATE punctele de vedere cand iei o decizie, deci nu numai al minoritatilor etnice sau sexuale, nu numai al Big Business si nu numai al majoritatii.

      In Romania, cum am explicat si in articol, politicile pentru reducerea saraciei in general se fac pentru oricine intra in categoria de sarac, indiferent de etnie (chiar sunt studii din care se vede ca politicile speciale pentru romi de exemplu sunt vazute nefavorabil de alegatori, deci e mult mai convenabil electoral sa zici de saraci in general – ceea ce e bine zic eu). Problema la noi este ca politicile sunt proaste din multe puncte de vedere sau se fac doar de ochii lumii, fara vreun angajament serios de integrare. Corectitudinea politica nu e dusa la extrem la noi pentru ca nu prea exista, dar eu cel putin depun efortul sa o promovez intr-un fel care nu pune pe nimeni pe plan secund :) Nu rezolvi nimic daca aplici eticheta de „opresor” unei categorii dominante si incerci sa-i rastorni. Scopul e sa ridici pe cei „uitati”, deci pe pierzatorii globalizarii, nu sa-i cobori pe ceilalti

      Reply
  3. munteanu mircea mongolul

    Cel mai grav fenomen a fost agresiunea bancilor (ce apartin neoliberalilor…”democrati”) asupra proprietatilor mici si mijlocii (ferme, afaceri de familie, comert marunt). Nu doar ca a pulverizat clasa de mijloc, dar a si adus marea latifundie in SUA (indepartata prin razboiul de Secesiune). Si a distrus industria alimentara, umplind piata alimentara de gunoaie ce ingrasa si ataca inima si ficatul, otravind populatia saraca.
    In al doilea rand, „corectitudinea politica” a exasperat oamenii. A devenit o noua dictatura. Extrem de periculoasa.
    In al treilea rand, „turbatele” (misandrele) au luptat energic si necontenit pentru exportul corectitudinii politice. Lucru ce a ridica toata planeta impotriva SUA.

    Reply
    • Andrei

      Multumesc pentru comentariu :) De acord cu prima parte, dar nu as numi corectitudine politica ceea ce descrieti in partea a doua ci marxism cultural. Corectitudinea politica inseamna sa oferi tratament egal tuturor. Marxismul cultural inseamna sa intorci pe cei „defavorizati” contra celor „privilegiati”. E o diferenta cruciala intre cele doua :)

      Reply
      • taunul77

        @Andrei: Urmatorul editorial ar trebui sa fie despre corectitudinea politica si despre cum trebuie inteleasa aceasta. Deoarece pentru cei mai multi, corectitudinea politica e ceva ce se stabileste pe la Bruxelles sau in alte cetre de putere neo-liberale si pe care toti ar fi indatorati sa o respecte. Ca daca nu, sunt catalogati drept retrograzi sau extremisti. :D

        Reply
        • Andrei

          Mulţumesc pentru feedback. Chiar am în lucru un material care explică diferenţa dintre corectitudine politică şi marxism social, tocmai pentru că se face desc confuzie între cele două :)

          Reply
  4. laur22

    si dupa diploma ta luata „fara plagiat” unde te-ai angajat ?

    In cat timp itzi vei platai datoriile parintzilor ?

    Si daca tu ai avut burssa Dinu Patriciu care este intzlegerea ta fre cei care n-au avut bursa si acu trebui sa ramburseze datoriai cu dobanda camataraesca pentru tuition

    stii cat costa un tuition (fara cazare si masa) la
    medicina $52,085 /an
    drept $57,615 /an
    electronica $46,400 / an

    acum intelegetzi cat de mare e necazul daca trebuie sa returnezi 3-5 ani de tuition + other fee ?

    5*75.000 = 375.000 USD -> 436.000 USD la 5% dobanda dintr-un salariu de la Starbucks deoarece joburi cotul si piscotul ….. eeeeee?

    http://www.telegraph.co.uk/money/student-money/graduates-could-need-40000-salary—just-to-cover-student-loan-i/

    Graduates could need £40,000 salary – just to cover student loan interest
    Iar asemnea joburi ia-le de unde nu-i
    Acu intzelegi ?

    Si in plus unii oameni vor sa si traisca si chiria-i scumpa taica, nu-i asa ?

    Reply
    • Andrei

      Multumesc pentru comentariu :) Inteleg ce inseamna sa iti atarne datoria de gat, motiv pentru care evit sa acumulez datorii. Acesta a fost si motivul pentru care nu am mers in SUA la studii, pur si simplu nu-mi permiteam cei 40.000 USD pe an. Am mers la UCL in Londra, unde tuition-ul era undeva pe la 6400 euro pe an si am avut noroc sa fiu primit la bursa. Ulterior m-am angajat chiar la SAR dupa o perioada de lucrat in mediul privat pe vanzari si customer support, pentru ca acestea erau job-urile de pe piata la vremea respectiva. Plata datoriilor catre ai mei ar fi durat cativa ani (2-3) dar nu au vrut nici sa auda de asta. Din nou, acesta este noroc pe care vreau sa-l vad devenind normalitate in Romania pentru toti cetatenii :)

      Stiu ce inseamna si imi dau seama cat noroc am avut. Tocmai de aceea empatizez cu cei nereprezentati, pe care globalizarea i-a lasat in urma. Din pacate Trump nu a fost ales pentru platforma lui de reducere a student debt (nici nu cred ca a discutat despre asta) ci pentru pozitia contra imigratiei. Problema aici, cum explic si in articol, este ca angajatorii trebuie luati la rost, nu angajatii :)

      Paradoxul este ca productivitatea creste dar creste si somajul. Productia revine in SUA si in Europa, dar fabricile noi nu mai fac mii de angazari pentru ca mare parte sunt robotizate si le trebuie mult mai putini angajati. Situatia asa va continua, deci nu va imaginati ca se va reveni la munca in fabrici cum era pe vremuri, deci dilema este valabila pentru toti: ce facem cu cei de care nu mai este nevoie in fabrici? Americanii i-au lasat de izbeliste, europenii incearca sa-i reprofileze iar romanii ii tin pe ajutoare de somaj (desi nu-i ajuta sa se dezvolte ci numai sa supravietuiasca) sau ii pensioneaza devreme. Acestea nu sunt solutii si, din nou, ce propun populistii nu sunt solutii. Solutiile reale costa si bani si cariere politice. Pana nu-si asuma cineva aceste riscuri ramanem asa.

      Reply
      • Andrei

        Am uitat sa precizez. Studiile le-am facut prin programul ERASMUS Plus al Uniunii, care a platit bursa integrala pentru anul 2 de studii din Praga. Este un motiv in plus pentru care sustin globalizarea, tocmai pentru ca da o sansa la studii de calitate tinerilor care nu si le-ar permite altfel :)

        Reply
        • laur22

          Cel care a avut in platforma lui „free university” a fost Bennie Sanders.

          Iar modul in care acesta a fost tratat, carotata si fautat de Clinton Machine m-au facut sa cred ca respectina Masina nu merita sa castige alegerile.

          In rest precum am zis (poate nu aici) ca sa crezi in:
          – „onestitatea” unei bugetare de-o viatza care a tocat in campania electorala minim 2 miliarde de doalari bani provenizti in principal de la donatori interesati inclusiv niste monarhii din Orientul mijlociu (oare de ce)
          – ori in „empatia” lui Trump un multimiliardar ajuns bogat din cele mai abjecte speculatzii – speculatziile imobiliare (debasite la abjectei doar de cele fianciare ale prietenilor lui Clinton) ori in „empatia” unui entretainer de televiziune ajuns faimos din cruzima sa si lacrimile adevarate a celor carora le adresa faimosul sau „you’re fired” = acelasi Trump

          trebuie sa itzi lipseasca o doaga

          Si inca ceva nu cred ca „the elected president of the USA Donald J. Trump” sau The Donald cum il alinta nevasta-sa chiar crede in ceea ce spune la TV ….. si stii de ce ?

          El al absolvit cea mai prestigioasa (si mai scumpa) scoala de bussiness bancar din USA Wharton School of Economics.

          Si ma indoiesc ca acolo a invatzat ca „mounting debt by slashing incoms = the way to prosperity”. Iar pana una alta in campania electorala asta a fost „solutzia” lui Trump.
          Ori in la scoala de-a terminat-o si mai apoi in bussinessurile sale el a cam invatzat ca nu-i deloc asa.

          De ce cred oamenii cand li se promite asa ceva …. asta chiar ca ma depaseste dupa cum nu pot sa intelege de ce a fost ales sentor in Minessota prin anii ’90 luptatorul de wresling Jessie Ventura si da respectivul e un om respectabil pe care l-am vazut de cateva ori la David Letterman da doar pentru asta sa-l votezi senator ….. ma rog asa potzi sa votezi sentor si o pisica ori un ficus …..

          Paradoxul cresterii somajului cu odata cu cresterea productivitatzii a fost prim data observat de Keyness pe la 1930 si daca imi aduc bine amine Westul a gasit o solutzie la acest paradox pana prin 1980.
          Pe vremea lui Keyness fabricile nu se robotzizau ci se mecanizau si se introducea production line –ul taylorist si nu computerele da sporurile de productivitate erau chiar mai mari decat cele din present si cu toate astea solutzia s-a gasit, cand s-a dorit.

          Deci solutzii academice exista, ceea ce lipseste este vointza de a le aplica si de a plati “upfront and in full” pretzul politic pe care acestea il solicita si de aceea de pe la Clinton incoace se tot incerca paleative cu bani din viitor pentru scamatorii politicianiste in prezent.

          A, si sa nu uit si eu de aici din Hong Kong n-am de ales si trebuie sa sustzin aidoma lui Cicero globalizarea. Dar ca si capitalismul globalizarea insemna, ori poate insemna o multzime de lucruri diferite pentru o multzime de oameni diferitzi si sa nu uitam vorba lui Cicero cand a fost surprins de furtuna pe mare i-a spus capitanului corabiei sale:
          „navigare necesarum est, vivere non est necesarum”

          Si nu, acu 2 milenii nu se naviga de plaisir SE NAVIGA DOAR PENTRU BUSSINESS adica pentru globalizare.

          Globalizarea exista si E NECESARA de mai bine de 2 milenii, dar poate nu neaparat in forma si cu beneficiarii de acum.

          Da, vorba ta : ” Solutiile reale costa si bani si cariere politice.
          Pana nu-si asuma cineva aceste riscuri ramanem asa.”

          Reply
  5. gebrail

    baaai, daca va spun ca nu ma intereseaza deloc, dar deloc, alegerile din sua si orice tara americana din nord, sud, insule…sunt prea departe de noi…eu tot cu bulgaria, turcia, rusia, ukraina, hungaria scarbia, traiesc…hai, puturosii din grecia..ma mai intereseaza cum voteaza…..

    Reply
    • Andrei

      Multumesc pentru comentariu :)) In mod normal nici pe mine nu m-ar interesa alegerile din alte parti, numai ca de aceasta data apar niste riscuri destul de mari la orizont si nu strica sa avem la nivel oficial niste planuri de contingenta

      Reply
  6. NC

    ”[…]Trump, chiar şi după ce partidul s-a dezis de el. Nu ar fi o surpriză ca delimitarea Partidului Republican chiar să-i fi sporit popularitatea în ziua alegerilor.”
    Chiar mai crede cineva că republicanii ”supărați pe Trump” nu l-au votat? A fost doar o stratagemă ca să atragă voturi dinafara grupului de simpatizanți ai Partidului Republican.

    Reply
    • Andrei

      Mulţumesc pentru comentariu. Membrii de partid supăraţi pe el l-au votat, da, dar puţini chiar îşi imaginau că poate câştiga, dat fiind că toate sondajele dădeau alt câştigător. Nu ştiu dacă aţi văzut poza în care Trump se uita să vadă cum votează soţia lui :))

      Reply
  7. Catalin Toma

    Bun articol, felicitari. Punctele de vedere sunt interesante dar, in final, ceea ce ramane este rezultatul obtinut prin alegeri democratice. Daca in anii 90 Iliescu nu ar fi dat industria pe mana securistilor si daca nu am fi fost condusi timp de 27 de ani de niste dobitoci probabil ca nici nu ati mai fi scris acest articol(poate ma insel).

    Reply
    • Andrei

      Mulţumesc pentru comentariu. Se prea poate să nu-l fi scris dacă nu am fi trecut prin experienţe asemănătoare. Din păcate, acum nu e vorba de persoana votată ci de principiile pe care votanţii credeau că le validează la urne. Indiferent ce face Trump acum, pentru noi se anunţă vremuri grele

      Reply
  8. OvidiuB

    Sincere felicitari pentru articol!

    Cred ca in SUA (si in curand si in alte state) a dat pe dinafara si o frustrare a unei paturi din populatie careia i se repeta de ani in sir de catre „elite”/”metropole”/”presa mainstream” ca globalizarea e buna si ca, oricum, e inevitabila. De fapt, mai generic decat atat, elitele au inceput sa impuna axiomatic niste teorii, fara sa se mai chinuiasca sa le explice si oamenilor medii. Mai rau, au respins discutia cu aroganta, subintelegandu-se ca cine nu e de acord cu axiomele elitelor e fie prost, fie retrograd.

    Peste tot in lume, e momentul ca o discutie sincera chiar sa inceapa: cum e cu globalizarea? E benefica? Daca da, pentru cine? Beneficiile ei sunt repartizate egal sau inegal? Care e sansa pentru cei care au de pierdut din globalizare? Are omenirea (in crestere, demografic) perspective de dezvoltare in paralel cu automatizarea si robotizarea? Cum?

    Sunt intrebari legitime la care elitele nu au oferit raspunsuri, ci doar au proclamat raspunsuri si i-au etichetat dispretuitori pe cei care nu au fost de acord. Asta a starnit nu doar furia oamenilor, ci si convingerea ca de fapt elitele sunt singurele care au de castigat din globalizare, iar presa nu face decat sa promoveze un discurs care serveste la randul lui beneficiarilor globalizarii.

    Fie ipotezele astea sunt reale si atunci furia oamenilor e perfect justificata (actiune – reactiune), fie nu sunt, caz in care elitele au obligatia sa coboare in strada si sa ofere explicatii. Pe intelesul oamenilor!

    Reply
    • Andrei

      Apreciez comentariul :) Discuţii despre globalizare s-au purtat în deceniile trecute şi se cam credea că lumea în general acceptă că e benefică. Cel puţin cei cu acces la mijloacele de comunicare şi cei activi pe internet au această părere în proporţie destul de mare. Însă, aceştia sunt tocmai cei care au înţeles cum să profite de oportunităţile oferite. Votanţii rurali nu ştiu cum sau poate nici nu pot. E greu pentru cineva din Indiana sau Ohio, departe de centrele comerciale şi fără abilităţi căutate pe piaţă să se adapteze. La fel ca la noi după ’90, toţi se aşteptau să fie mai bine fără mare efort din partea lor şi, cât timp cei nemulţumiţi erau puţini, politicienilor le convenea să-i ignore.

      Acum cei nemulţumiţi au ieşit la vot. Cei mai mulţi suporteri ai lui Trump sunt fie susţinători de tradiţie ai republianilor (pe principiul că şi o maimuţă e preferabilă unui democrat), fie rasişti, fie creduli (de exemplu cei cărora li s-a spus pe faţă că Hillary le-ar lua toate armele – nici nu s-a pus problema). Aceştia mereu au votat cu republicanii. Cei de care vorbesc în articol sunt cei care au înclinat balanţa.

      Pe termen mediu, da, trebuie discutat serios ce facem cu locurile de muncă. Nu se poate ca în România să ai spor natural negativ ŞI rată mare de şomaj în rândul tinerilor simultan. Păcat că asmenea argumente nu ţin şi pentru populişti

      Reply
      • OvidiuB

        Si eu va multumesc pentru raspuns. Evident ca nu vorbeam despre electoratul captiv, cel care ar vota un republican indiferent de contracandidat (Hillary Clinton neoferind oricum prea multe motive sa fie votata de republicani…si nici macar de democrati, din cate s-a vazut). Ma refeream la acel segment intermediar, care isi schimba votul de la o alegere la alta in functie de cine sunt cu adevarat candidatii, dar si la oameni care poate nu au mai votat anterior si acum au simtit nevoia sa iasa la vot.

        Discursul despre globalizare este viciat daca elitele (care, evident, trebuie sa vorbeasca, pentruc a inteleg mai bine fenomenele) nu asculta si perspectiva cealalta si nu o adreseaza. Nu poti sa repeti in fata unei multimi flamande ca „traim intr-o societate care nu lasa pe nimeni sa moara de foame”. Adica poti, dar la un moment dat multimea va izbucni. Iar cand multimea devine mare, asta se simte si la vot.

        Dincolo de enuntarea, la nivel agregat, a principiului „globalizarea este benefica”, cred ca elitele din tari ca America trebuie sa explice: 1) de ce globalizarea este benefica pentru tarile dezvoltate, in conditiile in care e un fapt ca produce un export de locuri de munca si 2) daca e benefica, cum se distribuie beneficiile (au de castigat cei care pierd locurile de munca? Daca da, cum? Daca nu, cine? Si ce pot ei sa faca?).

        Discutia trebuie purtata si in Romania, dar adaptata la situatia noastra specifica, intrucat Romania in acest moment este un beneficiar net in domeniul locurilor de munca (pe care le-a castigat tocmai pe seama tarilor mai dezvoltate), dar posibil ca pierde pe alte paliere.

        Elitele trebuie sa invete care e realitatea si apoi sa o explice tuturor, pe intelesul fiecaruia.

        Reply
      • geo

        Cred ca politica de control a vanzarilor de arme individuale a democratilor le-a adus multe voturi republicanilor. Am citit ca în anul 2015 în 41% din gospodăriile americane există cel puțin o armă. Deși articole recente arătau ce puțini bani au cheltuit republicanii comparativ cu democrații în campanie inclin să cred că producătorii de arme au pompat bani pe ascuns în campania roșcovanului.
        O să vedem cum va rezista administrația Trump după ce un descreierat iși descarcă arma în mulțime, sau la școală.
        Putin, chinezii și britanicii vor avea surprize crezând că vulpoiul Trump va fi conciliant cu ei. Măcar UE se așteaptă la ce e mai rău dinspre el. Nu cred că republicanii vor renunța la principiile lor democratice de dragul piețelor din Rusia, China și Iran.

        Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *