Legea tinerilor (nr. 350/2006) are o mulțime de prevederi care ar trebui să determine autoritățile publice centrale și locale să adopte măsuri care să vină în ajutorul tinerilor. Centrul pentru Politici Educaționale, Consiliul Tineretului din România și Societatea Academică din România au publicat în 2015 un raport intitulat „Diagnoză privind utilizarea și alocarea fondurilor destinate tinerilor”, prin care se urmărea modul în care erau puse în practică două obligații legale simple ale consiliilor județene și primăriilor reședință de județ – constituirea, la nivelul autorităților publice locale menționate, a fondului destinat activităților de tineret și constituirea de consilii consultative formate din organizații neguvernamentale de tineret alături de care să fie decis modul de alocare a acestora. Iată concluzia principală: „Doar 68 dintre autoritățile publice locale contactate [n.r. 88 în total] au răspuns solicitărilor de informații de interes public, dintre care doar 21 au constituit un fond destinat tinerilor. Mai mult, 66 din cele 68 respondente nu au constituit la nivelul structurii interne consilii consultative pentru gestionarea fondurilor destinate tineretului [n.r. – una răspunsese greșit, deci sunt de fapt 65, nu 66], precum prevede Legea Tinerilor nr. 350/2006.”. Raportul este disponibil aici.
La ce întrebări răspunde Legea Tinerilor (cea aflată – încă – în vigoare)?
Legea Tinerilor nr. 350/2006 a fost adoptată pentru a da o anumită claritate și greutate politicilor pentru tineret în preocupările autorităților publice centrale și locale, precum și pentru a asigura includerea organizațiilor neguvernamentale de și pentru tineret în elaborarea și implementarea acestor politici.
Printre cele mai importante întrebări la care legea răspunde – mai bine sau mai rău:
Cine sunt tinerii?
Tinerii, conform legii actuale, sunt „cetățeni cu vârsta cuprinsă între 14 și 35 de ani” – Art. 2., alin (2), lit. a). Doar cei cu vârsta menționată pot beneficia de prevederile legii. O școală de vară pentru elevi finanțată de o primărie în baza legii tinerilor nu va putea include și persoane de 13 ani, de exemplu. Se produce astfel o limitare forțată, nenaturală, a grupurilor țintă ale unor inițiative.
Cine face politicile pentru tineret? Cum?
La nivel central, legea prevede existența Autorității Naționale pentru Tineret (Art. 5), autoritate care nu mai există (și nici n-ar fi trebuit prevăzută ca atare în lege, dar asta discutăm în editorialele viitoare, când vorbim de modificările propuse) și care ar trebui să elaboreze „politicile publice guvernamentale în domeniul tineretului” și să coordoneze aplicarea acestora. Ar mai trebui să există, conform legii actuale, „Consiliul interministerial pentru educație, cultură, cercetare, tineret, sport și minorități” (Art. 6) care nu există nici el de facto și care, prin nume, are și un rol neclar – se ocupă doar de problemele tinerilor în aceste domenii? Nu știm. Mai mult, nu apar prea multe detalii despre cum trebuie să fie făcută politica asta publică și Guvernul (prin Autoritatea Națională pentru Tineret sau succesorii săi, în prezent Ministerul Tineretului și Sportului) pot să folosească acest cadru pentru a elabora cu adevărat politici pentru tineret sau pot să taie frunze la câini. Într-o scrisoare deschisă pe care i-am adresat-o Prim-ministrului Dacian Cioloș în toamna anului trecut îi atrăgeam atenția că până acum acest minister „a fost mai degrabă un Minister al sportului, taberelor și concursurilor de proiecte pentru studenți și tineri”. Funcția de politici publice a fost îndeplinită deficitar. Legea spune că „politicile publice în domeniul tineretului au la bază următoarele principii generale: a) elaborarea şi promovarea unor strategii globale şi integrate şi fundamentarea acestora în baza rezultatelor cercetărilor sociale actuale; (…)” (Art. 4, lit. a)), dar nu spune ce formă au, cât de des sunt actualizate, cum sunt monitorizate sau alte detalii de acest gen. În mod normal, astfel de detalii nu ar trebui prevăzute în lege. În practică, însă, această neclaritate a însemnat că mult timp n-am avut o strategie națională pentru tineret și, după ce în 2015 a fost în sfârșit adoptată una (Strategia națională în domeniul politicii de tineret 2015 – 2020), acesteia îi lipsesc planurile operaționale (și implicit indicatori specifici, bugete, instituții responsabile și mecanisme de monitorizare). E ca și cum avem o hartă a drumurilor pe care vrem să le construim / reparăm, dar fără proiectele efective, bani de execuție a lucrărilor, termene limită, responsabili și metode de monitorizare).
La nivel local, legea instituie obligația autorităților locale de a consulta organizațiile de tineret și tinerii în toate deciziile (Art. 10).
Atât autoritatea centrală cât și cea locală trebuie să finanțeze activități de tineret (Art. 27 și 28) – observați o obligație mai explicită – și mai prevede „înfiinţarea de consilii consultative constituite din organizaţiile neguvernamentale de şi pentru tineret de pe lângă fiecare autoritate sau instituţie publică centrală ori locală care gestionează fonduri destinate tineretului” (Art. 4, lit. e)). Trebuie așadar să se dea bani, nu știm câți și ce ar trebui să acopere, minimal, iar cine dă bani trebuie să facă un consiliu consultativ pe care să îl întrebe ce părere are despre cum ar trebui cheltuiți acești bani.
Ce facilități le asigură statul tinerilor?
Politicile pentru tineret trebuie legate de programele și facilitățile oferite tinerilor. Legea vorbește despre susținerea inițiativelor antreprenoriale ale tinerilor (mergând până la scutiri de taxe și subvenții pentru înființarea de întreprinderi sau realizarea de investiții), acces gratuit la fondul de carte și la sursele de informare administrate de bibliotecile publice, gratuitate privind taxele de admitere și școlarizare în învățământul superior pentru tinerii proveniți din centre de plasament sau „familii cu posibilități materiale reduse”. Tot legea obligă (teoretic) statul să asigure accesul tinerilor la servicii de consiliere privind alegerea carierei, planificare familială, măsuri pentru recalificare și reconversie profesională, pentru integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități, sprijin (credite sau alte forme de sprijin) pentru construcția sau achiziția de locuințe și programe menite să reducă expunerea la diferite riscuri (programe pentru prevenirea consumului de droguri și reintegrarea consumatorilor, pentru reintegrarea tinerilor delincvenți, programe de educație pentru sănătate, asistență medicală gratuită tinerilor aflați la studii, etc).
Dat fiind că legea nu prevede responsabili, bugete și sancțiuni, dar și din lipsa normelor de aplicare, prevederile care se aplică sunt mai degrabă rezultat al acțiunilor demarate oarecum paralel de alte ministere (educației, muncii, economiei, agriculturii) decât al tineretului și respectiv al includerii unor prevederi similare în alte legi. Asistența medicală gratuită pentru elevi și studenți e prevăzută în Legea Educației Naționale (Art. 83, Art. 205), condițiile favorabile de creditare în vederea achiziționării de locuințe (Prima Casă) sunt prevăzute într-o lege specială, programele de susținere a antreprenoriatului în rândul tinerilor, a tinerilor fermieri și altele sunt realizate fără prea mare legătură cu Ministerul Tineretului și Sportului de către alte ministere. Multe prevederi rămân neaplicate (accesul la programe de educație pentru sănătate, acces gratuit la fondul de carte și la sursele de informare administrate de bibliotecile publice, accesul la servicii de consiliere privind alegerea carierei și multe altele).
Ce sunt organizațiile de și pentru tineret? Cum se raportează autoritățile publice centrale și locale la ele? O relevanță aparte o are și modul în care sunt văzute și tratate organizațiile de și pentru tineret și consultarea lor. Despre asta, însă, dar și despre procesul și propunerile de modificare a legii, în articolele următoare.
***
