România a trăit în ultimele două luni un experiment instituțional involuntar, datorită Guvernului demis cu puteri limitate: nu a mai legiferat prin ordonanțe de urgență și, ce să vezi, statul nu s-a prăbușit. Administrația a continuat să funcționeze, salariile și pensiile s-au plătit, piețele nu au intrat în panică, ba chiar acțiunile companiilor au ajuns la maxime istorice, iar Parlamentul a fost forțat să își reamintească faptul că legiferarea este, în primul rând, atribuția lui.
Așadar, se poate și fără ordonanțe de urgență!
OUG-ul a fost gândit ca o excepție pentru situații extraordinare, nu ca instrumentul uzual prin care ministerele își repară întârzierile, ocolesc dezbaterea parlamentară sau introduc reforme cu impact major peste noapte. Constituția spune limpede că Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în “situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”, cu obligația de a motiva urgența în textul actului. Tot Constituția prevede că un Guvern al cărui mandat a încetat îndeplinește doar actele necesare administrării treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Guvern. Din această limitare a rezultat, în practică, o pauză de la legiferarea prin OUG care atinge în curând borna de două luni.
Inflația de OUG-uri: când urgența devine metodă de guvernare
În 2026, România ajunsese deja la OUG nr. 39 în 5 mai. Asta înseamnă aproximativ 39 de ordonanțe de urgență în puțin peste patru luni, adică o medie de aproape 9-10 OUG-uri pe lună.
Ritmul nu este accidental. În 2025, ultimul act identificat în serie a fost OUG nr. 92 din 30 decembrie 2025, ceea ce înseamnă o medie anuală de circa 7,7 OUG-uri pe lună, potrivit datelor de la Consiliul Legislativ. În 2024, seria a ajuns cel puțin la OUG nr. 153/2024, publicată în Monitorul Oficial la final de decembrie, adică peste 12 OUG-uri pe lună.
Pe baza ritmului din primele luni ale lui 2026, pauza de aproape două luni fără OUG-uri poate fi tradusă astfel: România a fost “salvată” de aproximativ 17-20 de ordonanțe de urgență. Dacă folosim media de 9-10 OUG-uri pe lună, două luni fără acest instrument înseamnă aproape 20 de acte normative cu forță de lege care nu au mai fost adoptate peste noapte, fără procedură parlamentară obișnuită, fără dezbatere reală și fără un calendar predictibil pentru cetățeni, firme și administrație.
Aceasta este poate cea mai importantă lecție a perioadei: multe dintre urgențe nu erau, de fapt, urgențe, ci scurtături instituționale.
Excesul de OUG-uri este, de fapt, o problemă de separație a puterilor
Ordonanța de urgență are o problemă democratică structurală: produce efecte înainte ca Parlamentul să o aprobe sau să o respingă. Ea mută centrul de greutate al legiferării dinspre Parlament spre Guvern și transformă controlul parlamentar într-o etapă ulterioară, adesea tardivă.
În teorie, Parlamentul poate corecta, respinge sau modifica o OUG. În practică, multe ordonanțe produc deja efecte juridice, administrative și bugetare până când aleșii ajung să le discute. Unele modifică alte OUG-uri. Altele repară acte normative adoptate tot prin OUG. Se creează astfel o legislație stratificată, instabilă, în care cetățeanul, firma, primarul, funcționarul sau judecătorul trebuie să urmărească nu o lege clară, ci un șir continuu de intervenții de urgență.
Când Guvernul legiferează constant prin ordonanțe de urgență, Parlamentul se dezobișnuiește să fie legiuitor. Ministerele se dezobișnuiesc să scrie proiecte de lege. Dezbaterea publică devine un decor.
De aceea, propunerea de limitare constituțională drastică a OUG-urilor, eventual doar pentru perioada stării de urgență, merită pusă pusă în discuție. Nu pentru că Guvernul nu ar trebui să aibă instrumente de reacție rapidă, ci pentru că România a ajuns să confunde reacția rapidă cu guvernarea normală.
Parlamentul trebuie să își ia puterea înapoi
Ordonanțele simple, adoptate în baza unei legi de abilitare, pot rămâne un instrument legitim. Parlamentul poate abilita Guvernul să reglementeze punctual, pe domenii clar stabilite și pe perioade limitate. Diferența este esențială: în cazul ordonanțelor simple, Parlamentul decide ex-ante ce delegă. În cazul OUG-urilor, Guvernul își ia singur puterea de a legifera imediat, invocând urgența.
Ultimele două luni au arătat și altceva: dacă Guvernul nu poate emite OUG-uri, presiunea se mută acolo unde trebuia să fie de la început, adică în Parlament, care trebuie să reînvețe să legifereze. Să lucreze mai repede când este nevoie, dar prin proceduri parlamentare. Să folosească procedura de urgență pentru proiecte de lege, nu să accepte ca orice dificultate administrativă să fie transformată în OUG. Să cheme miniștrii la explicații. Să corecteze proiectele prost scrise. Să consulte societatea civilă, mediul de afaceri, administrația locală și experții înainte ca norma să producă efecte. Un Parlament care nu legiferează devine decorativ. Un Guvern care legiferează permanent prin OUG devine prea puternic.
Piața pare să fi suportat bine pauza de OUG-uri
În perioada în care România nu a avut un Guvern cu puteri legislative depline, bursa românească a continuat să fie pe verde. Indicele BET a atins un nou record istoric în 19 iunie 2026, la 30.887 de puncte. La final de iune, indicele BET este în jurul a 31.860 de puncte și a crescut cu aproximativ 4,46% în ultima lună. BVB afișa pe 29 iunie 2026 indicele BET-TR la peste 76.700 de puncte, cu o capitalizare a indicelui de peste 132 miliarde lei. (Bursa de Valori București)
Sigur că bursa nu crește doar pentru că Guvernul nu emite OUG-uri, dar predictibilitatea legislativă este ceva ce mediul economică cu siguranță preferă. Piețele reacționează la dobânzi, profituri, dividende, fiscalitate, context regional, lichiditate, așteptări politice și decizii externe.
Nu cumva o parte din această relativă liniște economică vine și din faptul că, timp de două luni, cadrul normativ nu a mai fost ciuntit săptămânal prin ordonanțe de urgență?
O țară în care regulile se schimbă brusc devine mai riscantă. O țară în care Guvernul poate modifica fiscalitatea, administrația, regimul investițiilor sau cheltuielile publice prin OUG, uneori de pe o zi pe alta, transmite că legea este negociabilă și temporară. În schimb, o perioadă fără OUG-uri poate funcționa ca un semnal de predictibilitate: nu neapărat de bună guvernare, dar măcar de absență a șocurilor normative.
Încheiem cu o întrebare. Dacă România a putut funcționa două luni fără ordonanțe de urgență, de ce ar trebui să accepte revenirea la ritmul de 10 OUG-uri pe lună ca și cum aceasta ar fi normalitatea?
Plus: nu cumva stabilitatea cadrului normativ, chiar accidentală, chiar temporară, este unul dintre motivele pentru care bursa românească a rămas pe verde, iar cursul valutar nu a intrat într-o spirală de depreciere, în ciuda crizei politice?
