România, țara muncii ieftine. Încotro? ce este de făcut?

Mai întâi, a fost băgată cota unică de impozitare, că au zis că-i mai simplu așa și putem colecta mai mult, contrar logicii, a bunului simț și a practicilor din toate statele dezvoltate.

Apoi, au creat facilități peste facilități pentru investitori, asigurând că oricine bagă bani în România, pleacă cu profitul mare fără să riște nimic, statul fiind cel care va plăti în caz de eșec.

Apoi, au menținut cât au putut de mult salariul minim la nivelul ce mai scăzut. N-au mai calculat costul unui trai decent, n-au mai discutat. Salariul minim era crescut din pix, iar pixul declanșa alarma la patronate și oprea constant orice discuție sau amenințare cu o mărire substanțială.

Profitând de criza economică globală, au distrus legea dialogului social și au îngreunat sindicalizarea și negocierea colectivă la nivel de sector și la nivel național.

Incapabili să colecteze sumele datorate de angajatori, au mutat toate obligațiile fiscale pe lucrători, distrugând și așa firavul sector de lucrători independenți și umfând artificial salariul brut și povara fiscală a lucrătorului.

Iar acum suntem martorii unei noi etape: disperați să nu-și pericliteze profiturile, arată spre stat că impozitează prea mult munca și cer scăderea taxelor pe muncă. În paralel, dau vina și pe lucrători, că n-ar mai vrea să muncească, că n-ar fi productivi, că n-ar fi disciplinați. Și cer muncitori eficienți și disciplinați, de peste mări și țări. Doar să-i lăsăm să-i aducă și să nu-i deranjăm să-i întrebăm de sănătate pe cei pe care și iau pe bătătura lor.

Ce vreau să zic: tot crește și crește strigătul pentru reducerea taxării muncii dinspre investitori și apărătorii lor. Da, e corect, povara fiscală e prea mare pe angajați. Da, taxa unică ridică foarte mult și nedrept nivelul contribuțiilor și al impozitului pentru salariile mai mici. Dar dacă tăiem pur și simplu taxele, punem costul pe stat, care chiar nu va mai avea de unde să colecteze bani. România va rămâne un paradis al muncii ieftine pentru investitori, dar se va transforma într-un deșert și-n iad pentru lucrători și toți cei care locuim și trăim aici. Investitorii nu mai au ce altceva să ceară să le fie tăiat, că avem deja printre cele mai mici și puține taxe.

Soluția reală și justă?
– impozitare progresivă a tuturor veniturilor, averilor și tranzacțiilor de capital; așa scazi taxele pe muncă, dar colectezi mai mult de la cei care au acumulat și acumulează exagerat;
– facilitarea negocierii colective – lucrătorii își știu cel mai bine problemele și trebuie să poată sta la masă cu angajatorii, să negocieze de pe picior egal, așa cum și investiția de fapt este egală: riscul financiar al patronului nu este mai presus decât efortul colectiv depus de cei care muncesc efectiv;
– stoparea investițiilor exploatative, în care statul e dădacă pentru investitorii răsfățați și abuzivi; în schimb, orice investiție în România trebuie să fie responsabilă: să respecte angajatorii, mediul, comunitățile locale și nevoile lor. Asta înseamnă reglementare, taxare, colectare și puterea de a inspecta și sancționa atunci când sunt abuzuri.
– investiții serioase din partea statului: statul să fie un actor economic puternic, să își dezvolte capacitatea de a concura și să își protejeze cetățenii și interesele lor, nu ale celor puțini, cum face acum.

Nu-i ușor, dar trebuie în primul rând curaj. Oamenii care au trecut și trec prin asta au curaj, după cum se vede în comentariile unor tentative de manipulare jalnice, cum e cazul acestei postări de la Consiliul Investitorilor Străini. Politicul stă însă foarte prost la acest capitol.

Așa nu mai merge, iar continuarea agresivă a modelului economic actual – „România, țara muncii ieftine” – nu va face decât să agraveze situația și să distrugă statul și societatea din România până la punctul la care nu vom mai avea o țară despre care să vorbim, ci un deșert din care nu mai ai ce să scoți, chiar dacă pe hârtie e un paradis al exploatării.