Spiritul de compromis

Cu excepția unei verbozități de festivitate școlară, viitoarea șefă a Cabinetului nu a reușit să ofere nimic altceva cunoașterii publice.

Propunerea PSD a făcut sarcina președintelui Iohannis și mai dificilă. Și așa dorința sa de a urgenta procedura a sporit nemulțumirea opozanților PSD, care au văzut în această criză o bună ocazie de a impune un guvern propriu în dauna majorității. Cea mai bună expresie a sentimentului politic al opoziției a dat-o poate Traian Băsescu când i-a cerut președintelui Iohannis ”să joace”. Dar se pare că tocmai asta respinge președintele Iohannis , ”jocul”, gustul riscului, lupta cu deznodământ neclar, dar poate mai ales costurile unei asemenea lupte. Delegația japoneză, de exemplu, nu a găsit la București interlocutorii la care se aștepta și, de obicei, în situații similare intențiile sunt puse în stand by până când sunt abandonate, dacă așteptarea se prelungește. Adevărul este că nu avem o imagine clară a acestor riscuri, dar președintele le-a invocat cu insistență în cursul declarației de marți.

Sarcina președintelui a devenit însă mai grea, deoarece candidata PSD, Viorica Dăncilă, pe lângă că nu are nicio experiență executivă la nivel înalt, face figura unei persoane care a deprins câteva stereotipuri de limbaj cu care ”se descurcă” în toate împrejurările. Pare tipul de om care avansează în viață impetuos cu câteva clișee și scheme de gândire validate de gândirea comună, dar care nu pot sta în locul unei gândiri reale. Cu toate că PSD se laudă cu experiența europeană a Vioricăi Dăncilă, ea nu a reușit să iasă din rândul masei indistincte a deputaților care nu fac niciodată altceva decât să se supună majorităților cu un soi de voluptate a conformității. Ce-i drept deputații din România, cu doar câteva excepții, fac în linii mari parte din aceeași categorie.

Poate nu e întâmplător că noua candidată a PSD a fost emanația spiritului colectiv al PSD. Unii se îndoiesc, bănuind că tot Liviu Dragnea va fi reușit să o impună, dar este foarte posibil ca Viorica Dăncilă să fi fost cu adevărat preferata majorității sau mai exact cea mai bună candidată a majorității, tocmai în virtutea faptului că exprimă foarte bine această tipologie a noului sosit în politica românească, care mizează pe toate clișeele conformității.

Am auzit cu destulă insistență începând din după-amiaza de marți că una dintre calitățile ei ar fi că este femeie. Unii malițioși au pretins că este singura ei calitate. E însă o calitate ”paritară” generică, care nu are nimic de a face cu înzestrările ei personale, singurele care vor cântări cu adevărat. Iar dacă faptul de a avea un prim-ministru femeie va fi cea mai importantă trăsătură ”europeană” a României, atunci ne găsim fără speranță la ”fundul grămezii”, cum spunea cândva un istoric american. De fapt a numi o femeie în virtutea faptului că este femeie este cel mai puternic clișeu ”european” actual.

În sfârșit nu e deloc sigur că această vacuitate conformistă a discursului nu ascunde opțiuni politice mai personale și mai bine definite, dar e cert că pe acestea încă nu le cunoaștem bine. Cel mai probabil însă candidata PSD va căuta să se înscrie în voința grupului din care face parte. Și chiar dacă nu va reuși pe de-a-ntregul, dacă noile circumstanțe i-ar impune concesii, pare asigurat faptul că va exprima cel puțin stilistica PSD pe de-a-ntregul.

Dificultatea stă în faptul că nu putem discuta despre problemele grave și marile opțiuni care stau în fața guvernului, pentru că deputata europeană nu are antecedente demne de reținut în politica românească. Cu excepția unei verbozități de festivitate școlară, viitoarea șefă a Cabinetului nu a reușit să ofere nimic altceva cunoașterii publice. Într-o anumită măsură ea este în afara criticii, pentru că nu avem încă reperele necesare. Asta explică și discursul oarecum derutat al presei care, dacă nu i-a găsit vreun antecedent de natură penală, patinează pe suprafețe.

În ciuda tuturor acestor lucruri, este de presupus că decisiv va fi spiritul de compromis, așa cum s-a manifestat el de fiecare dată. Și în cazul Grindeanu (după episodul Shhaideh) și în cazul Tudose, președintele a lăsat impresia că acceptă un compromis necesar stabilității politice.