Liviu Antonesei

Opt săptămâni în balon (Jurnal din celulă și ogradă)

Despre cum am fost luați vreme de opt săptămîni în balon de o putere ineptă cu accese autoritare aproape asasine, iar unii dintre noi, bătrînii, am fost luați chiar de două ori în balon, și despre cum poate să devină auto-izolarea, ba chiar și carantina obligatorie un fel de artă frumoasă. Asta dacă în preferi pe des Esseints lui Oblomov. Se înțelege că mă refer la personaje, romanele sînt splendide amîndouă…

De fapt cam nouă săptămîni vor fi mîine, vineri, 15 mai, pentru că lunile calendaristice au mai mult de patru săptămîni fiecare! În balon? Sigur că în balon, pentru că în balon ne-au luat bravele noastre autorități. Pe toți cetățenii, dar cu o atenție specială pentru noi, bătrînii. Mă gîndesc că de nouă săptămîni n-am văzut centrul orașului meu, pentru că nu am lipsit niciodată atît de mult de acasă. Cea mai lungă absență a fost de cinci săptămîni și cîteva zile, în toamna anului 1990 cînd, beneficiind de o bursă acordată de Dna Anette Laborey de la Asociația pentru Întrajutorare Intelectuală Europeană, am văzut ce n-a văzut Parisul, adică Parisul mult visat! Se putea întîmpla asta cu doi sau trei ani mai înainte? Teoretic se putea, cam de atîta vreme mi se acordase bursa. Dar practic? Păi, puteți vedea autoritățile comuniste din România acordîndu-mi un pașaport? Eu nu, din experiență. Pentru Bienalele de Poezie de la Liege, am primit șase sau șapte invitații la rînd! În naivitatea mea, prima oară am încercat să solicit un pașaport, după care m-am vindecat de naivitate.

Nu doar că nu mi s-a întîmplat vreodată să nu văd atît de multă vreme centrul orașului meu, dar vreme de vreo 15 ani, din 1962, cînd părinții s-au mutat la Iași de la dispensarul lor rural, ca să avem noi, soră-mea și cu mine, școli mai bune, și pînă la cutremurul din 1977, am locuit în centru, deci l-am văzut zilnic și non-stop. Dar și după cutremur, schimbînd multe locuințe în orașul meu, dacă nu zilnic, de vreo cinci ori pe săptămînă treceam prin centru. Chiar dacă centrul nu mai era cel de dinainte, atît de mult au demolat profitînd de sinistru. Între altele cam toate micro-cartierele evreiești, cum era și cel central, unde se afla casa în care locuiam cu părinții, o foarte robustă casă evreiască, care trecuse prin cutremur cu cîteva crăpături în tencuială. Nu că Iliescu și complicii săi ar fi fost antisemiți, dar erau îndrăgostiți de blocurile socialiste care, acum, au umplut centrul orașului.

Este interesant că îmi revin aceste amintiri acum, în vreme ce ascult Stay Styx-ed to the Blues, recent apărutul album al lui Vali SirBlues Răcilă, vechiul meu prieten și coleg de facultate. E desigur interesant, dar cît se poate de explicabil. Pînă cînd am devenit prieteni, nu ascultasem decît înregistrări cu blues, deci discuri, benzi, casete. Primele bluesuri live le-am ascultat interpretate de el, înaintea Crăciunului din 1972, în acea robustă casă evreiască în care locuiam. Am avut o ezitare, m-am gîndit dacă nu cumva prima audiție a avut loc în apartamentul mătușii sale, unde ne adăposteam cîțiva colegi în sesiuni. Nu, sesiunile cădeau mai tîrziu, spre sfîrșitul lui ianuarie. Nu mai știu cine era prezent în acel moment, dar sigur nu eram numai noi doi, casa noastră era deschisă, iar camera mea la dispoziția tuturor prietenilor. Chiar dacă nu eram acasă, ei putea intra, asculta muzică, puteau bea cafea sau vreo vodcă. Uneori, plecau înainte de a reveni eu, cîteodată îmi lăsau cîte un semn. Cum se putea întîmpla ca eu să dorm și să-și vadă de treaba lor. Sau în timp ce petreceam de-o vreme să-mi amintesc de ceva, să le spun la revedere și să dispar unde îmi amintisem că trebuie să merg. Da, ascult minunatele blues-uri cîntate de Vali și îmi aduc aminte…

În principiu, de mîine ar înceta acest al doilea arest la domiciliu. La orice oră aș dori, aș putea să ies din casă și să mă duc să revăd centrul urbei, mai ales că de vreo doisprezece ani a căpătat o semnificație suplimentară pentru mine. Dar nu o voi face, nu mîine, mi s-ar părea că răspund pavlovian la o favoare pe care mi-o fac bandiții ăștia. Îmi voi prelungi cu de la mine putere arestul la domiciliu și voi ieși sîmbătă, cînd decid eu, ei au decis destul vreme de nouă săptămîni în locul meu! Așa am vrut să procedez și în decembrie 1989, să ies din casă pe 23. Dar n-a fost chip. Pe 22, la vreo oră după helicopterizarea Bibiului, m-am trezit sub geam cu regretatul meu prieten Dorin Spineanu, înconjurat de o echipă de revoluționari de strînsură, care urlau: „Antonesei la palat!”. Îmi venea să intru în pămînt de rușine, așa că le-am spus s-o ia înainte spre sediul județenei de partid, că voi veni și eu. Dar nu era doar rușinea, privind la TV, mi se părea că înregistrez lucruri ciudate. Sloganurile erau centrate pe Ceaușescu, ăla cu Ole, ole, și pe evitarea violenței. Revoluție fără violență? Cert este că după vreo oră am ieșit și eu din casă, iar lucrurile ciudate aveau să se tot înmulțească. Dar despre asta altădată…

Autoizolarea ca artă frumoasă

Acum cîteva zile, am citit în „The Paris Review” un minunat articol dedicat de Samuel Rutter cărții În răspăr de Huysmans, care mi-a fermecat o bună parte din tinerețe și pentru descoperirea căreia, înainte de a fi tradusă și în românește, îi voi rămîne veșnic dator regretatului Luca Pițu. Nu este o cronică a cărții sau un eseu liber care pleacă de la aceasta, ci o reconstituire, un ghid al conduitei dandy-ului care se situează în auto-izolare, titlul este de altfel foarte clar = A Dandy’s Guide to Decadent Self-IsolationPentru eventualii alți iubitori ai romanului lui Huysmans pun linkul aici:

Dar articolul nu m-a interesat numai datorită faptului că îmi place în continuare enorm romanul lui Huysmans, ci și pentru că mi-a relevat ceva despre comportamentul meu încă de la începutul arestului la domiciliu. Probabil fără să conștientizez asta, m-am comportat în spiritul unui fel de dicton – habar n-am dacă există – care mi-a spus că respectul începe cu respectul de sine. Și am încercat să mă comport ca atare. De bună seamă nu ca un dandy, nu am vreo înclinație personală în această privință, iar idolul meu n-a fost niciodată Brummell, nici măcar des Esseints, ultimul îmi place ca personaj-altfel. Am scris deja, poate de vreo două ori, despre ameliorarea consumului curent – alimente, băuturi, produse de tabac etc -, dar au fost și alte îmbunătățiri, de la dușul în fiecare dimineață la schimbarea frecventă a hainelor și pe cale de consecință dezvoltarea unei mici pasiuni pentru spălat și aerisit. În fiecare dimineață, după duș, am lepădat pijamalele – ceea ce nu mi se întîmpla prea des înainte, dacă nu urma să ies din casă -, dacă nu cu haine de stradă, atunci cu un trening negru de bumbac. Mi-am pieptănat și legat părul la spate, mi-am aranjat periodic barba, chiar dacă nu am avut parte de vizite decît de două ori pe săptămînă ale aceleiași persoane, care mă cunoaște foarte bine. Am folosit deodorantul și o apă ușoară de colonie mereu, chiar dacă singurul care se putea bucura de asta – fără să fiu sigur că se bucura! – era Marco Polo, tovarășul meu de celulă. De ce am făcut asta aproape fără să-mi dau seama. Pentru respectul acela de sine, desigur, dar și pentru că, în asemenea împrejurări, este foarte ușor s-o iei la vale, să te scapi din mînă. Poate vi-l amintiți pe Oblomov și lungul său șir de renunțări, începînd cu cea de a mai ieși din casă. Inversul perfect al lui des Esseints. Viața celui dintîi tot sărăcește, al celui de-al doilea devine tot mai bogată. Amîndoi în auto-izolare voluntară. Îmi amintesc că numai de două ori înainte am mai procedat astfel – în primul arest la domiciliu și în timpul grevei foamei din iarna lui 1990 împotriva cenzurii tipografice, deși aceea n-a durat decît nouă zile… Nu știu dacă alți „bătrîni” au procedat la el, dar cred că i-ar fi ajutat să procedeze similar, ar fi trecut mai ușor prin umilința la care au fost supuși…

Liviu Antonesei blog

 


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *