Romania Curată

Mihai Goțiu: ”Cazul Roșia Montană a generat o revoluție culturală în România” (INTERVIU pentru presa bulgară)

Când jurnalistul bulgar Vladimir Mitev m-a contactat la sfârșitul lunii iulie pentru interviul de mai jos, lucra la revista TEMA Magazine, voce cunoscută în presa de la sud de Dunăre, având ca model cunoscuta revistă TIME. Nu am apucat să răspund la timp la întrebări, iar apoi am aflat că TEMA Magazine a fost închisă, semn că problemele presei bulgare sunt aceleași cu ale celei din România. Vladimir Mitev a insistat însă și, în cele din urmă, interviul a fost realizat și publicat de agenția bulgară de știri BGNES (aici) și, în limba română, pe blogul jurnalistului, intitulat, sugestiv, Podul Prieteniei – un blog despre duo-ul România-Bulgaria (aici), care tratează atât subiecte din România, cât și din Bulgaria. S-ar putea să greșesc, dar nu știu să existe o inițiativă similară și la noi, o situație care ar trebui să ne dea de gândit.

În interviu am vorbit despre Declarația de la Cluj, Roșia Montană, societatea civilă, implicarea serviciilor secrete în tranziția autohtonă și modul în care toate acestea vor influența dezvoltarea socială în România în următorii ani. Intertitlurile îmi aparțin (Mihai Goțiu).

***

”Declarația de la Cluj e un manifest și un program pe termen lung”

Vladimir Mitev: Domnule Goțiu, sunteți unul dintre autorii Declaratiei din Cluj, care a subliniat cererile societății civice către clasa politică din România. Ce se regăsește pe ordinea de zi a României din Declarația din Cluj și pe cea a societății civice românești?

Mihai Goțiu: Declarația de la Cluj reprezintă, practic, un proiect de țară. După cum s-a subliniat și în Piața Unirii din Cluj, pe 14 noiembrie 2014, când a fost citită, autorii ei nu s-au iluzionat că cererile societății civile vor fi îndeplinite dacă Klaus Iohannis va ieși președinte (cum, de altfel, s-a și întâmplat). Asta pentru că, pe de o parte, puterile președintelui sunt limitate, acesta neavând, de unul singur, competențele legale de a le îndeplini, iar pe de altă parte, societatea civilă nu mai era (și nu mai este) într-atât de naivă încât să nu vadă că și în grupul susținătorilor politici ai lui Klaus Iohannis se află numeroase persoane care sunt responsabile de situația în care a ajuns România. De aceea, Declarația de la Cluj trebuie văzută, în primul rând, ca un manifest al societății civile, un program ideatic, care rezumă obiectivele minimale prin care România poate deveni o democrație reală. Sunt obiective pe care manifestanții și le-au asumat în piață și pentru care s-au arătat dispuși să lupte în următorii ani, fiind însă conștienți de faptul că schimbarea nu va veni de la sine, nu va veni peste noapte și nu va veni fără a avea de înfruntat opoziția dură a actualei clase politice și a serviciilor secrete care o mențin la putere.

Răspunsul liderilor politici actuali nu a fost unul expres. Nici Klaus Iohannis, și cu atât mai puțin Victor Ponta nu și-au asumat în mod oficial Declarația de la Cluj. În cazul lui Victor Ponta, chiar și dacă și-ar fi asumat-o, ar fi fost lipsit de credibilitate – asta pentru că în februarie 2012, după protestele de stradă majore declanșate de încercarea de modificare brutală a Legii Sănătății, Victor Ponta (pe atunci în opoziție) și-a asumat Carta Albă a Bunei Guvernări, un document elaborat, de asemenea, de societatea civilă. După venirea la putere, în mai 2012, și până în noiembrie 2014, Guvernele Ponta nu au îndeplinit integral niciunul din cele 35 de puncte ale Cartei Albe: 9 puncte au fost realizate parțial, iar 26 au fost ignorate complet (vezi aici) . Așadar, chiar și dacă și-ar fi asumat Declarația de la Cluj, Victor Ponta nu ar mai fi avut credibilitatea necesară că va pune în practică solicitările. Parțial, Klaus Iohannis a susținut în discursul public o parte a revendicărilor din Declarație, dar alianța politică care l-a susținut în alegerile electorale au sprijinit minimal în Parlament cererile civice. Legea alegerilor electorale și Legea finanțării partidelor politice, adoptate între timp de Parlament, reprezintă un eșec major din acest punct de vedere, iar acest eșec se datorează și faptului că într-un moment în care presiunea civică pentru schimbări radicale era foarte mare, opoziția parlamentară (PNL) a făcut, practic, blat, cu puterea parlamentară (PSD). Chiar dacă acum partidele politice se pot înființa relativ ușor (cu doar trei membri), s-au menținut pragurile electorale inhibatorii de 5%. Una din revendicările civice majore – alegerea primarilor din două tururi de scrutin (dacă un candidat nu obține din primul tur o majoritate de 50% plus 1 din numărul alegătorilor) – a fost ignorată, fapt care menține actualul sistem feudal, prin care primarii își pot asigura mandate pe viață. Lipsa unor modificări substanțiale în Legea finanțării partidelor politice, menține în viață una dintre principalele cauze ale corupției sistemice din România.

Cu toate acestea, Declarația de la Cluj și răsturnarea spectaculoasă a rezultatelor alegerilor prezidențiale în turul al II-lea a generat și urmări pozitive. Decidenții politici au devenit mult mai atenți la protestele civice din ultimele luni. Acțiuni aparent minore, cum ar fi cele legate de salvarea unor parcuri din Iași, Arad, București sau alte orașe din țară, au fost încununate de succes, primarii și consiliile locale renunțând la proiectele lor distructive. Cu doar câțiva ani în urmă, asemenea proteste erau ignorate complet. În cazul protestelor din mai 2015 legate de salvarea pădurilor, atât Guvernul, cât și Parlamentul au făcut mai mulți pași înapoi, au înființat comisii de control și chiar s-au luat unele măsuri pentru stoparea furturilor masive de lemne. Chiar dacă problema e departe de a fi rezolvată, modul în care puterea a reacționat este substanțial diferit de reacțiile avute în cazul protestelor pentru Roșia Montană (când a fost nevoie de ani buni de rezistență și luni de proteste în stradă pentru o reacție din partea Puterii) sau în cazul protestelor împotriva fracturării hidraulice a gazelor de șist (când protestatarii de la Pungești au fost bătuți crunt de forțele de ordine). În multe alte cazuri în care este necesară consultarea publică pentru elaborarea unor legi și/sau ale unor politici publice au fost chemați reprezentanți reali ai societății civile. Rămâne de văzut dacă vor și ține cont de obiecțiile și soluțiile propuse de societatea civilă, dar faptul că, măcar de formă, politicienii vor să transmită mesajul că se consultă cu societatea civilă e un prim pas în lupta pentru îndeplinirea revendicărilor din Declarația de la Cluj.

Vladimir Mitev: Explicați mai mult această schimbare.

Mihai Goțiu: Toamna lui 2014 a venit să confirme schimbarea mentalităților în societatea românească, a discursului cultural dominant și a modului în care este privită implicarea civică. În România trăim o situație paradoxală: instituții autoritariste și fără un control democratic real, precum Armata, Biserica Ortodoxă sau Serviciile de informații se bucură, în mod constant, în sondajele de opinie, de încrederea cetățenilor. În același timp, instituții care țin de esența democrației, precum presa, Parlamentul sau organizațiile neguvernamentale și mișcările civice sunt creditate cu un grad scăzut de încredere. În cazul presei și al Parlamentului această încredere scăzută este, în cea mai mare măsură, justificată. Nu același lucru se poate spune și despre implicarea civică, care a fost victima unui îndelungat proces de demonizare și marginalizare. Raportul Freedom House ”Nations in Transit 2015” (aici) arată că România se menține în grupul țărilor cu democrații semi-consolidate tocmai datorită societății civile, unde a obținut cel mai bun scor dintre toți indicatorii (aici). Așadar, există o disproporție majoră între modul în care societatea civilă este percepută de majoritatea cetățenilor din România și modul în care este evaluată de experți internaționali. După tot ce s-a întâmplat în ultimii ani, de la protestele pentru Roșia Montană și până la cele din toamna trecută, se poate observa o îmbunătățire a acestei percepții și la nivel intern. Încet, încet, vocile și revendicările reale ale societății civile devin din ce în ce mai vizibile, ies din underground și dobândesc încredere tot mai mare din partea cetățenilor. Suntem încă departe de o situație ideală, dar trendul este unul ascendent la modul vizibil. În acest sens îmi permit să invoc experiența portalului România Curată, pe care îl coordonez din primăvara anului trecut și care e cel mai vizibil site al societății civile din România. Când l-am preluat, avea în jur de 30-40.000 de cititori unici per lună. Între timp, media ultimului an a ajuns la aproximativ 200.000 de cititori unici per lună, cu maxime în momente critice de 600.000 de cititori unici/ lună (noiembrie 2014 – în timpul alegerilor prezidențiale) sau 400.000 de cititori unici/lună (mai 2015 – protestele pentru păduri). E o medie care trece cu mult peste alte portaluri din România destinate dezbaterilor de idei și publicului educat și activ, portaluri mai vechi, cu mai multe resurse și/sau mult mai bine promovate.

””Armele” cu care a fost învinsă teribila coaliție a cianurilor (acționarii miliardari – politicieni corupți – presă cumpărată) țin de domeniul cultural”

Vladimir Mitev: Și în această vară la Roșia Montană s-a desfășurat cel mai mare festival de activism civic, FânFest. Ați fost acolo. Ce teme au fost în focusul festivalului?

Mihai Goțiu: În primul rând temele generale legate de Roșia Montană, dar, de această dată, direcționate într-o măsură mai mare pe modul în care localitatea se poate dezvolta alternativ (pe baza turismului, agriculturii, prelucrării lemnului), și nu pe oprirea proiectului minier, ca în anii precedenți. De asemenea, în cadrul Forumului Social de Activism s-au atins teme de interes major ca – păduri, gaze de șist și fracturarea hidraulică, profesionalizarea intervențiilor și luptei civice, dezvoltarea rețelelor naționale și internaționale de activism (forumul fiind unul internațional), TTIP etc.

Vladimir Mitev: Pe site-ul festivalului FânFest este scris: “Totul a pornit de la lupta împotriva celei mai mari mine de aur la suprafață din Europa și s-a transformat în una dintre cele mai importante mișcări sociale și de mediu din Estul Europei”. Unde a ajuns această mișcare în prezent și ce influență are asupra societății româmești și a politicii românești?

Mihai Goțiu: Din punctul meu de vedere, rezistența din cazul Roșia Montană reprezintă una dintre cele mai importante mișcări culturale din Europa (în ansamblul ei, nu doar din Europa de Est). ”Armele” cu care a reușit să înfrângă teribila coaliție a cianurilor (acționarii miliardari – politicieni corupți – presă cumpărată) sunt toate din domeniul cultural, fie că vorbim de cultură în sens restrâns (de artă) – cum e muzica, filmul, artele grafice, literatura -, fie în sens larg – studii, conferințe, simpozioane de urbanism, arheologie, arhitectură, economie, sociologie, drept, mediu etc. Am documentat și prezentat în peste 13 ani de când urmăresc subiectul sute de asemenea evenimente pentru a-mi permite să afirm că în cazul Roșia Montană s-a produs o revoluție culturală în deplinul sens al cuvântului. Așa se face că schimbările produse în societatea românească de cazul Roșia Montană se manifestă pe diferite niveluri. În primul rând, este vorba de crearea unui precedent, de obținerea unei victorii majore de către societatea civilă într-un caz în care, în urmă cu peste 10 ani, aproape nimeni nu-i acorda vreo șansă. Un astfel de caz nu are cum să nu inspire și să nu dea încredere cetățenilor pentru a se implica și în alte cauze. Mai apoi, modalitățile de luptă folosite în cazul Roșia Montană reprezintă deja know-how pentru orice altă luptă civică. Am văzut grupuri de acțiune locale care recunosc expres că au căpătat încredere în forțele proprii. Căutând informații, pe Facebook, despre oameni implicați în ultimii ani în diferite alte cauze descopăr, aroape invariabil, fotografii cu ei în tricouri cu frunza Roșiei Montane, de la protestele pentru Roșia Montană ori de la alte ediții FânFest. Protestele din iarna lui 2012, care au dus la căderea Guvernului de atunci, au început la Cluj, cu oameni care aveau deja ”experiență” în campania pentru Roșia Montană. Tineri care au organizat primele marșuri din toamna lui 2014 au mărturisit că au fost inspirați din bătălia pentru Roșia Montană și exemplele pot continua. În același timp, Roșia Montană a devenit studiu de caz nu doar la universitățile din România, ci și din alte țări europene, fie că e vorba de abordări din perspectivă de mediu, economice, sociale, culturale etc. Dincolo de relatările din presa internațională legate de ”Toamna românească”, despre Roșia Montană există deja numeroase lucrări de licență, masterat și chiar doctorat, în țară și străinătate. Campania Salvați Roșia Montană, dar și grupurile din diaspora care au luptat pentru Roșia Montană sunt conectate cu grupuri civice din alte țări euopene.

Vladimir Mitev: Sunteți autorul cărții Afacerea Roșia Montană (publicată în 2013), descrisă ca fiind “cartea unei generații”. De fapt ce a provocat zeci de mii de români să iasă pe străzi să protesteze? Au protestat împotriva tehnologiei cu cianuri, adică din cauza ecologiei, au fost împotriva cedării resurselor naționale unor investitori străini pentru bani puțini sau au demonstrat împotriva afacerilor secrete și murdare ale puterii?

Mihai Goțiu: Cauzele care i-au mobilizat pe opozanții proiectului minier de la Roșia Montană sunt cât se poate de diverse, atât în privința celor care s-au implicat de la început, cât și a celor care s-au adăugat pe parcurs. Motivul localnicilor proprietari din Roșia Montană, care urmau să fie strămutați, e evident. Lor li s-au alăturat, inițial, profesioniști din diferite domenii: arheologi și arhitecți din cauza amenințării la adresa patrimoniului, economiști din cauza schemei perdante pentru statul român a proiectului, sociologi și antropologi revoltați de ingineriile primitive ale strămutării, jurnaliști degustați de modul în care compania cumpăra presa și, evident, activiști de mediu și de drepturile omului, speriați de impactul asupra mediului și asupra comunității locale. Nu în cele din urmă, corupția din jurul proiectului nu avea cum să nu irite orice cetățean. E greu de stabilit care a fost cel mai ”popular” motiv care a dus la mobilizarea din toamna lui 2013, în condițiile în care fiecare motiv în parte ar fi fost suficient pentru a declanșa revolta generală.

”Dosarele pe care DNA le-a scos la suprafață în ultimul an confirmă că Afacerea Roșia Montană nu a fost o excepție, ci regula”

Vladimir Mitev: Cazul Roșia Montană pare a fi oglinda tranziției românești, cum se vede și în cartea dumneavoastră, care urmărește dezvoltarea afacerii din anii `90 până în 2013. Ce imagine a tranziției romanești se vede în această oglindă?

Mihai Goțiu: Cred că cea mai ilustrativă imagine pe care o oferă Afacerea Roșia Montană este cea a unui stat captiv unor grupuri de interese restrânse, a unei mafii transpartinice mână în mână cu foști securiști, aventurieri și miliardari de pe Wall Street. Afacerea Roșia Montană nu ar fi avut cum să se întindă pe atâția ani dacă fiecare instituție a statului, de la cele locale la cele centrale nu ar fi fost penetrate de astfel de interese corupte. Că vorbim de consiliu local sau primarul din Roșia Montană, de consiliul județean Alba, de ministere (Mediu și Cultură), de procurori, de servicii de informații sau de agenții guvernamentale, fiecare în parte ar fi avut puterea să oprească mizeria. O captură a statului de asemenea proporții, care nu a suferit nicio fisură în ciuda schimbărilor de putere politică, nu avea cum să fie un caz singular, ci doar un caz reprezentativ. Dosarele pe care DNA le scoate la suprafață în ultimul an, vin să confirme faptul că Roșia Montană nu a fost o excepție, ci regula. Unul dintre ”părinții” afacerii, Ovidiu Tender, a spus la un moment dat că ”proiectul de la Roșia Montană va porni atunci când se va stabili cine câștigă”. Asta pentru că în paralel cu lupta opoziției civice a existat și o luptă subterană pentru cine urma să-și împartă marile beneficii ale proiectului și nu era vorba despre cetățeni sau statul român. Acest lucru este un alt aspect al tranziției românești, care arată că lupta pentru putere nu s-a dat pentru a ajunge să pui în practică diferite ideologii sau viziuni de dezvoltare ale unei societăți și ale unui stat, ci doar pentru a avea acces cât mai în față la împărțirea ciolanului.

Vladimir Mitev: Care este situația actuală a proiectului Roșia Montană? Este posibil să reînvie în viitor?

Mihai Goțiu: Oficial, proiectul actual este mort. O recunoaște chiar compania care a început procedurile internaționale de arbitraj. Acest lucru arată că și-au luat gândul de la exploatarea aurului și doresc să câștige ”pe mâna arbitrului”. Nu poți primi și despăgubiri de 4 miliarde de dolari, și să faci și exploatarea. Șansele companiei de a câștiga arbitrajul sunt minime, iar acest lucru ar fi posibil doar în cazul în care Guvernul României nu s-ar apăra corect la arbitraj. Aurul va rămâne însă la Roșia Montană și acest lucru, mai mult ca sigur, va atrage, la un moment dat, și alți miliardari care să-și încerce norocul. Prețul extrem de scăzut al aurului la bursele internaționale (sub prețul de extracție) face ca acest pericol să nu fie iminent, dar pe termen mediu și lung ar putea să reapară. Există un mod prin care Roșia Montană poate fi însă salvată definitiv: dezvoltarea ei alternativă, bazată pe agricultură, turism, prelucrarea finită a lemnului. Când majoritatea oamenilor din zonă nu vor mai fi dependenți de promisiunile unei companii, șansele oricărui alt proiect vor fi minime. Asta e o provocare la fel de mare pentru societatea civilă românească: să ofere în cazul Roșia Montană și un model de dezvoltare durabilă.

”Ce nu se înțelege în societatea românească e că nu există un control democratic real asupra serviciilor de informații”

Vladimir Mitev: În cartea dumneavoastră arătați că părintele proiectului Roșia Montană – notoriul emigrant român ăi miliardarul Frank Timiș – a avut probleme cu legea în Australia din cauza posesiei de droguri și că el cel mai probabil a fost recrutat de la serviciile secrete românești. În Bulgaria mulți oameni cred că Securitatea Statului bulgară a făcut tranziția noastră. În ce măsura tranziția din România a fost dirijată de la serviciile de informații?

Mihai Goțiu: Întreaga afacere Roșia Montană a fost controlată de oameni racolați de fosta securitate. Omul din spatele grupului care a pus mâna pe Roșia Montană (și pe alte afaceri) a fost Ioan Talpeș, fost securist ajuns șef al SIE (Serviciul de Informații Externe) în anii 90. SRI (Serviciul Român de Informații) a acordat și el protecție afacerii, George Maior, fost șef al SRI până anul trecut fiind unul dintre primii ei lobbyști politici (înainte de a ajunge șef la SRI, când era senator de Alba). De la un capăt la altul, tranziția românească a fost controlată de fosta securitate și serviciile de informații, iar așa-zisele reforme nu au fost altceva decât lupte pentru putere în cadrul acestor grupuri.

Vladimir Mitev: Mulți analiști și politicieni – de exemplu fostul președinte Traian Băsescu – spun că astăzi munca procurorilor de la DNA este ghidată de la ofițeri din serviciul de informații intern, SRI. Dacă e adevărat, cum să ne explicăm că rezultatul muncii DNA face ca afaceriști afiliați cu Securitatea, ca Dan Voiculescu și Sorin Ovidiu Vântu, intră în pușcărie? De ce unii spioni îi bagă pe alții în pușcărie? Ce nu se înțelege bine legat de lupta împotriva corupției în România și rolul serviciile secrete românești în ea?

Mihai Goțiu: După cum am arătat și mai sus, și în cadrul serviciilor de informații există lupte pentru putere. În ultimele luni aceste lupte sunt extrem de dure, de aici și căderea unor politicieni și oameni de afaceri care până mai ieri erau intangibili. Asta nu diminuează cu nimic din meritele procurorilor DNA, care au profitat și profită de aceste lupte pentru a duce multe dosare la capăt. Marea problemă a DNA este însă că depinde, din punct de vedere tehnic, al infrastructurii, de serviciile de informații. Iar ceea ce nu se înțelege în privința rolului serviciilor secrete românești e faptul că nu există un control democratic al acestora. Teoretic, există o comisie a Parlamentului care are scop controlul activității serviciilor de informații. Practic însă, numirea membrilor acestor comisii e controlată de… servicii. În cea mai mare parte sunt oameni vulnerabili, cu ”diferite schelete în dulap”, astfel că acest control rămâne doar pe hârtie. Revolta civică din toamna anului trecut a dat peste cap calculele serviciilor, iar Klaus Iohannis a ajuns președinte dând peste cap planurile lor. Dar în cadrul Administrației Prezidențiale există o luptă acerbă a serviciilor de a-și recăpăta pozițiile de control și, din păcate, în mare parte au și reușit. Am mai scris mai sus că, în mod paradoxal, cetățenii români au încredere foarte mare în instituții asupra cărora nu se exercită un control democratic real, printre care se numără și serviciile de informații. Acest lucru face să nu existe presiunea publică necesară care să forțeze modernizarea și reformarea lor reală. Mai e nevoie, zic eu, de cel puțin o generație (una a trecut) pentru a schimba această mentalitate. Pentru explicarea acestui paradox am o teorie proprie: fosta securitate nu a fost chiar într-atât de detestată la nivelul mentalului colectiv în perioada comunistă precum se pretinde în mediile intelectuale. În realitate, mitul Securității patriotice (cea care ar fi luptat, în secret, și cu rușii, și cu americanii, pentru ”binele poporului român”) era destul de răspândit. Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe, înființate după evenimentele de la Târgu Mureș, din 1990 (evenimente cu puternic caracter naționalist), au moștenit acest mit. Mai mult, chiar acest mit a fost folosit în mod expres după episodul Târgu Mureș pentru a justica înființarea SRI și SIE pe infrastructura și cu cadrele fostei Securități!

”Principalul avantaj al Clujului este viața comunitară”

Vladimir Mitev: Pregătiți o carte despre activitatea societății civice în Cluj, care e percepută ca purtătoare de steag în toată România și chiar pentru românii din străinătate. Cum să ne explicăm că orașul Cluj este lider în organizarea de demonstrații în țară, iar în timpul alegerilor prezidențiale din 2014 a preluat chiar funcțiile capitalei București în mișcarea de protest?

Mihai Goțiu: E un paradox. Timp de 12 ani (1992-2004), Clujul a avut un primar naționalist, Gheorghe Funar. Spațiul public a fost acaparat de simboluri naționaliste – statui, plăcuțe, monumente, steagul tricolor replicat pe băncuțe și coșuri de gunoi -, dar a stagnat din punct de vedere economic și social. Acest lucru a dus la activarea societății civile încă de la sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000, lupta fiind concentrată pe recuperarea spațiului public. Prima campanie de afișe sociale MindBomb (cu mii de afișe lipite într-o singură noapte pe străzile orașului) și bătălia pentru Piața Unirii (pe care Funar, sub pretextul unui șantier arheologic, a transformat-o într-o groapă de gunoi, pentru că aici se află Biserica Catolică și statuia lui Matei Corvin – simboluri maghiare) au fost cele care au dat tonul implicării civice. Tot în Cluj s-a format și cel mai important grup civic care a coordonat Campania Salvați Roșia Montană, cele două grupuri coalizându-se încă din 2004. De asemenea, operatorii culturali independenți au avut un rol esențial în aducerea în dezbatare publică și în promovarea unor idei și valori alternative discursului cultural dominant în România în ultimul sfert de veac. La aceasta se adaugă caracterul universitar al orașului și proporția foarte mare de studenți raportat la numărul de locuitori (unul din patru locuitori ai orașului e student), ceea reprezintă o resursă umană extraordinară, din cadrul căreia au fost selectate vârfurile. În timp ce în restul țării mișcările studențești intraseră pe un trend descendent după Piața Universității (1990), în timpul grevelor studențești din 1995, care au durat aproape o lună și au dus la schimbarea Legii Educației, Clujul scotea în stradă 20-25.000 de studenți dintr-un total de aproximativ 30.000 câți avea atunci centrul universitar. Așadar au existat trei elemente majore care au dus Clujul în situația actuală: 1) bătălia pentru spațiul public, născută ca reacție la administrația naționalistă Funar, combinată cu lupta pentru Roșia Montană; 2) operatorii culturali independenți extrem de activi; 3) resursa umană asigurată de centrul universitar care a atras vârfurile inteligenței din Transilvania, dar și din alte zone ale țării.

Vladimir Mitev: Cum comentați dezvoltarea orașului?

Mihai Goțiu: Dacă mă raportez la cum arăta Clujul la începutul anilor 2000 – un oraș închis, cu o viață socială la limita supraviețuirii, cu traume inter-etnice majore – schimbările și modul în care s-a dezvoltat orașul e absolut extraordinar. Evident, universitățile reprezintă, și din punct de vedere economic, un factor de dezvoltare esențial, la fel cum reprezintă și industria IT, care a generat un grup înstărit din punct de vedere economic (în comparație cu alte profesii și ocupații din România), care susține, la rândul lui, și alte domenii. Cu toate acestea, Clujul nu este cel mai bogat oraș din România. Există cel puțin alte două orașe, pe lângă București, Timișoara și Constanța, care au bugete mai mari. Calitatea vieții sau calitatea locuirii într-un oraș nu ține însă doar de aspectul economic, ci și de o mulțime de alți factori din care Clujul stă cel mai bine la viața comunitară. Să ne înțelegem: nu înseamnă că la Cluj au ajuns câinii să umble cu covrigi în coadă, că e un oraș ideal, ci doar că și-a revenit spectaculos după o perioadă cenușie și că se mișcă pe o direcție bună. Mult mai bine decât alte orașe din România. Din anumite puncte de vedere seamănă cu Viena, a cărei viață socială am avut ocazia să o studiez în cadrul unei burse anul trecut. Nici Viena nu este cel mai bogat oraș (sau metropolă) din lume, dar, în mod constant, în clasamentele legate de calitatea vieții și locuirii, apare pe prima poziție. E greu de spus în ce măsură acest lucru se datorează actualului primar, Emil Boc. Principalul lui merit e că de multe ori, în special în primul mandat, înainte de a fi premier, și-a însușit o parte importantă a criticilor oneste din societatea civilă și a preluat ideile susținute de societatea civilă. După întoarcerea de la București l-am văzut însă mai puțin deschis din acest punct de vedere și adeptul unei atitudini, zic eu, perdante, de genul ”știu eu mai bine ce e bine”. Această atitudine ar putea crea destule probleme nu doar pentru cariera lui politică, cât mai ales pentru oraș. Un oraș care a reușit să-și schimbe destinul în ultimul deceniu tocmai datorită activismului lui civic (incluzînd aici și cultura independentă) și a faptului că administrația locală a avut curajul să preia și să suțină ideile și argumentele societății civice.

Vladimir Mitev: Cum ați descrie situația actuală a societății civice din România? Ce urmează după Declarația de la Cluj?

Mihai Goțiu: Societatea civică din România se află într-un punct de cotitură. Vine după 3-4 ani în care a obținut niște succese neașteptate, în fruntea listei aflându-se cazul Roșia Montană, și în care a reușit să influențeze căderea unor guverne (Guvernele Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, 2012), ruperea unei coaliții de guvernare (USL, la sfârșitul lui 2013, începutul lui 2014) și schimbarea rezultatului anticipat la alegerile prezidențiale (toamna lui 2014). Toate acestea au generat și o stare de încredere, dar, în același timp, și așteptări uriașe din partea cetățenilor. Printre altele, se așteaptă și generarea unei mișcări politice care să schimbe România. Acest lucru pune, la ora actuală, o presiune uriașă pe societatea civilă, care, din punctul meu de vedere, încă nu este pregătită să ofere și o mișcare politică. Numărul membrilor ONG-urilor și grupurilor informale active este foarte mic, pentru a nu mai vorbi de resursele financiare extrem de restrânse. În ciuda succeselor amintite, acești oameni reușesc să facă față cu greu problemelor și cauzelor pe care și le-au asumat în momentul în care au devenit activi și e greu de crezut că ar putea să-și asume și responsabilități noi. Și nici nu e ăsta rostul societății civile (nici în România și nici în alte țări) de a forma noi partide politice. Societatea civilă poate susține asemenea formațiuni dacă apar și își asumă programe compatibile cu revendicările civice, în același timp însă trebuie să rămână principalul critic și factor de presiune pentru respectarea programului asumat. Faptul că anul viitor, care va aduce atât alegeri locale cât și parlamentare, va trece fără schimbări majore în viața politică ar putea fi perceput (la nivelul opiniei publice) ca un eșec al societății civile, generând și un posibil recul al acesteia. Pe termen lung însă, cred că societatea civilă românească va deveni din ce în ce mai puternică. Încă din toamna lui 2011 (anul cel mai critic pentru Roșia Montană, când proiectul minier a fost la un foarte, foarte mic pas de a primi undă verde) am observat o profesionalizare a societății civile. Vara aceasta, la ediția a X-a a FânFest, de la Roșia Montană, dar și la o întâlnire de la Predeal organizată de România Curată și Societatea Academică din România, am văzut că această tendință de profesionalizare se accentuează. Se dezvoltă rețele de comunicare și de colaborare la nivel național și internațional, se dezvoltă instrumente de mobilizare online și instrumente de monitorizare și de presiune pe autorități, se distribuie know-how-ul dobândit în ultimii ani, crește gradul de încredere între actorii activi din societatea civilă. Toate acestea sunt semne bune care arată că îndeplinirea revendicărilor din Declarația de la Cluj sunt pe drumul cel bun. Dar asta doar dacă va exista și răbdarea necesară. Pentru că nu e vorba de o luptă de câțiva ani. Avem, zic eu, o masă critică de schimbare în România, dar asta nu echivalează cu schimbarea. Varianta optimistă e că masa critică va deveni masă majoritară într-o generație, dar nici asta nu se va întâmpla de la sine, ci doar dacă energiile actuale vor fi bine dozate și nu se vor pierde pe drum.

Vladimir Mitev: În ce măsură românii și bulgarii se confruntă astăzi cu aceleași probleme sociale? Credeți că este loc pentru colaborarea între popoarele și societățile civice din cele două țări în lupta pentru soluții la problemele lor?

Mihai Goțiu: Din păcate cunosc doar într-o măsură superficială problemele sociale ale Bulgariei. Parcursul oarecum comun în integrarea europeană și faptul că la foarte mulți indicatori (de la cei economici, la cei legați de corupție, educație, sănătate etc.) România și Bulgaria ”concurează” pentru ultimele două poziții în clasamentele UE mă fac să cred că și problemele sociale s-ar putea să coincidă în mare măsură. Așadar este foarte mult spațiu pentru acțiuni comune și colaborări, chiar dacă, la ora actuală, asemenea colaborări se reduc mai mult la relații personale. Știu că a existat o bună colaborare în problema interzicerii cianurilor în mineritul din UE și că a existat un început de colaborare în privința problemei gazelor de șist. Probabil că asemenea colaborări se vor intensifica în timp, pe măsură ce se vor identifica probleme punctuale comune. Nu știu câtă experiență are societatea civilă bulgară ”de la firul ierbii”, dar cea din România este relativ tânără. Pe măsura maturizării ei cred că va crește și gradul de colaborare cu membrii societății civile din țările vecine.

Vladimir Mitev: Ce viitor așteaptă România din punct de vedere al dezvoltării sociale? Ce veți face după 10 ani? Intentionați să continuați cu activitatea ecologistă și cu investigațiile jurnalistice?

Mihai Goțiu: În câteva din răspunsurile de mai sus am arătat că discursul cultural dominant în România se schimbă și evoluează către un discurs mai social decât cel din ultimele două decenii. Acest lucru ar trebui să influențeze și dezvoltarea socială. Dar chiar dacă sunt optimist din acest punct de vedere, e un optimism moderat, anticipând că schimbările reale mai au nevoie de încă o generație pentru a le vedea efectele. Din punct de vedere personal, există o diferență între ceea ce îmi doresc și necesitate. La începutul anilor 90, mi-am dorit să fiu jurnalist sportiv și cultural, ceea ce am și fost ani buni. Dar, fără să-mi fi propus asta, am ajuns să fac investigație pentru că atât sportul, cât și cultura sunt pe chipul societății în care trăim. La Roșia Montană am ajuns cu gândul să scriu o carte de ficțiune, un roman, dar documentarea mi-a transformat cartea în una de investigație, pentru că era imposibil să ignor ceea ce aflasem. În același proces de documentare am început să înțeleg problematica mediului, la fel cum scriind și documentând bătălia pentru spațiul public al Clujului am început să înțeleg și domeniul ăsta. În continuare sper că, la un moment dat, mă voi întoarce la poezie și la ficțiune. Dar asta ar însemna că măcar o parte a problemelor din societatea românească s-ar fi rezolvat sau, cel puțin, că vor fi mult mai mulți jurnaliști implicați în aceste domenii, astfel încât să îmi permit să stau pe margine.

***

Sursa: BGNES (în limba bulgară) ; blogul Podul prieteniei (în limba română)


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *