Cine-i CLOȘCA cu puii de AUR?

Nu scorurile sunt surpriza acestor alegeri – ele schimbă poate dinamica de putere în fiecare partid, dar configurația guvernării rămâne cea așteptată: trei partide mari care ar trebui să se alieze în formule de câte două. Cum se vor combina exact, urmează să vedem.

Alianța pentru Unirea Românilor în Parlament este însă un șoc de proporții. Nu doar pentru că au trecut pragul, nu numai pentru că au luat un scor chiar confortabil ci mai ales pentru că au făcut-o fără ca majoritatea votanților să știe de ei.

În condițiile ăstea, urmează câteva luni de șoc și mai mare. Cu notorietatea proaspăt-câștigată și pe valul victoriei, probabil că vom vedea cum, în sondajele din ianuarie-februarie, partidul se va duce spre 20% sau chiar peste și va părea un pretendent la guvernarea de peste patru ani.

Voturi va lua de peste tot – cam jumătate de la USR (!) și câte un sfert de la PSD și PNL. Motivul pentru care va lua în principal de la USR este același pentru care a făcut-o și până acum: cele două partide au în comun mesajul radical-populist, bazat pe emoție, și faptul că sunt „noi” în politică. Diferențele doctrinare îi interesează în realitate pe destul de puțini, chiar dacă sunt cei mai vizibili și dau impresia de consens.

Este foarte bine că au intrat în Parlament! Nu prezența lor acolo este periculoasă, dimpotrivă, era periculos dacă curentul de opinie care i-a propulsat acolo rămânea nereprezentat. Situația ar fi degenerat în tensiune negestionabilă și chiar violență.

Sunt infiltrați de „servicii” (un nume ușor naiv și conspiraționist pentru brokerii autohtoni de putere care au legături și prin serviciile secrete)? Foarte probabil, iar dacă nu sunt vor fi în scurt timp. Dacă există deja un control suficient sau dacă urmează să fie încercat vreun puci prin care să fie preluat, asta e o întrebare importantă la care eu unul nu am acum vreun răspuns.

Și desigur apare întrebarea dacă a existat sprijinul discret necesar pentru a produce așa o surpriză. Intuiția mea este că există. Dar nu neapărat de la „suspecții de serviciu”.

„Serviciile” nu erau în stare să o facă, nu de capul lor în orice caz, sunt mult prea incompetenți.

„Biserica” este o teză care pare să aibă sens, dar care nu rezistă în fața faptelor. Cele mai puține voturi le-au luat de la categoria peste 60 de ani, adică fix cei care se duc la biserică și ar fi fost primii expuși la „ce zice popa”.

„Rușii” sunt sperietoarea eternă, care în cazul ăsta n-o să facă pe termen lung decât să-i ajute. Discursul de până acum al liderilor cunoscuți a fost preponderent anti-rusesc. Asta nu înseamnă că nu-i posibilă strategia de tip maskirovka, a lupului în haină de oaie, doar că… dacă ar fi s-o aplicăm și să judecăm și în report cu faptele, ar trebui să ne uităm în primul rând la unii care de exemplu au intervenit în favoarea oligarhilor care fac pe la noi afaceri cu aluminiu sau au în familie contracte cu Gazprom etc. Să spui că e agent rus unul care a făcut marșuri pentru unirea cu Moldova, fără dovezi, e deocamdată… neconvingător. Iar apoi o să-l ajute să reziste mai ușor și la acuzații întemeiate.

Și totuși, cine, ce fel de sprijin? Faptele arată așa: au avut nevoie de bani, dar nu neapărat de foarte mulți, nimic de nerezolvat. Au avut nevoie de resurse, care se pot găsi în muncă voluntară motivată ideologic și de entuziasm. Au avut însă nevoie și de know-how, de talent ieșit din comun în știința politică și a comunicării, care este mult mai greu de găsit – în nici un caz prin partea asta de lume.

O consultanță nu neapărat prohibitiv de scumpă! Întrebarea cea mai mare în acest caz este cine a făcut „lipeala” între așteptările locale, organizația politică și instrumentele care să o ajute să performeze – cine este deci „cloșca” cu puii de aur.

Care au fost instrumentele? După mine, fără să am dovezi sau informații și fără să fie neapărat vorba fix de aceste persoane – modul de operare mă duce cu gândul la determinarea social-politică a lui Steve Bannon (printre altele, de la defuncta Cambridge Analytica) sau la arsenalul psiho-tehnologic al lui Peter Thiel (Palantir), care au contribuit decisiv la surpriza Trump din 2016.

Ei sau alții de calibrul lor, plus alți câțiva consultanți talentați familiarizați cu specificul local.

Nici nu e cazul să stăm liniștiți că vor dispărea așa cum au apărut. AUR nu este în nici un caz PPDD; partidul lui Dan Diaconescu era făcut în bășcălie și a atras câțiva terchea-berchea cu ambiții de ascensiune socială care efectiv și-au plătit locurile când exista deja certitudinea că partidul trece pragul. Sigur că au fugit care-încotro la prima ocazie. AUR n-o avea nici el capacitate administrativă, cum n-are nici USR, dar sunt cel puțin la fel de bine închegați doctrinar.

Nu este nici PRM, care nu prea știa finețurile comunicării politice contemporane. Azi e destul de ușor pentru oricine să știe ce are voie să spună în spațiul public și ce nu, indiferent de ce crede de fapt. Pe bună dreptate, lumea caută și găsește enormitățile spuse de membrii cunoscuți ai AUR pe vremea când nu aveau expunere politică. Doar că ele se vor consuma repede, la fel cum s-au consumat la toate celelalte partide.

Un singur exemplu – controversatul domn Andrușceac (găsiți aici cam ce a zis și făcut), care va fi aproape sigur deputat AUR de Bacău, a fost fondator al USR și a sărit în noua barcă de bună-voie, în această vară, alături de cel puțin alți patru colegi. La începutul anului, Andrușceac a fost la un pas de a fi propus candidat la primăria sectorului 4 din partea USR.

Să nu subestimăm capacitatea românilor de a tolera, la o adică, chiar și isteriile – vezi cazul Caramitru – mecanismele de protecție există, dar intervin abia când cineva se apropie periculos de 50%, cum a fost cazul la infamul tur II din anul 2000, până atunci baletul pe pervazul ferestrei de acceptabilitate face posibilă cam orice oscilație.

În mod normal, AUR, la fel ca USR, are un bazin electoral între 10 și 20% (fără ca împreună să poată depăși 30%, deci când crește unul scade celălalt). Ca să depășească acest scor, nu mai poate fi meritul lor ci doar vina celorlalți. Ceea ce întotdeauna este un risc, dar și o presiune bine-venită. Iată, voi restul partidelor nu mai puteți face tot ce vă taie capul în ideea că aveți electorat captiv, pentru că îi urăște pe adversarii voștri mult prea tare. Are cine lua voturile, ăștia sau alții de care încă n-ați auzit.

(AUR de exemplu a colectat cea mai mare a electoratului „muiepsd” (din care hipsterimea urbană e totuși doar o minoritate) și o să-i ia cam pe toți acum că au auzit de el – după principiul unde dai și unde crapă.)

Partidele au încercat să se protejeze de așa „surprize” cu pragul electoral. Numai că, iată, poți oricând să aterizezi de partea greșită a pragului. Primul care a văzut asta pe pielea lui a fost PNȚCD iar acum Băsescu, Tăriceanu și Ponta, altă dată mari susținători ai concentrării politice. Pragul le dă putere în plus partidelor parlamentare existente, dar tocmai de-aia când cineva reușește totuși să-l treacă impactul este uriaș pentru că, nu-i așa, devine la rândul său partid parlamentar existent.

Dacă vrem să nu ne mai surprindă astfel de situații și să nu mai aibă așa consecințe cutremurătoare, pragul ar trebui să fie mai jos, nu mai sus. La 1-2-3%, vor fi și intrările mai multe, și ieșirile mai dese, și reprezentarea politică mai bună, și participarea la vot mai mare. Da, majoritățile ar fi mai greu de făcut și mai volatile, dar exact asta înseamnă democrație până la urmă.

Vor mai fi partide apărute din nimic, asta este pe cale să devină regula jocului odată cu comunicarea instantă, rețelele sociale și profilele psiho-sociale tot mai minuțioase. Iar durata de viață a unui partid va fi foarte probabil mult mai scurtă față de ce eram obișnuiți. La situația asta este cazul să ne adaptăm cumva, că orice încercare de rezistență nu face decât să agraveze consecințele.