Alina Mungiu-Pippidi

Altfel, despre excepția germană

În ziua de Paște catolic (sau protestant), duminică, 12 aprilie, Institutul Robert Koch, patronul absolut al epidemiologiei germane a anunțat că pînă în ziua anterioară 117,658 cazuri de COVID-19 și 2,544 de morți i-au fost electronic raportate. Institutul a fost statornic în sistemul său de raportare, mereu în urmă cu o zi sau mai mult față de monitorizarea celor de la Johns Hopkins, dar cu onestitate în categoriile statistice și un fel de a trata populația ca pe niște adulți, demne de respect. Astfel, RKI raportează prevalența (cazuri diagnosticate la suta de mii de locuitori, 242 în medie) și incidența (cazuri noi la 100,000), cea mai mare fiind în Bavaria (241), Baden-Wuerttemberg (213), Saarland (204) și Hamburg (199). Numărul de morți e raportat în cifră absolută, dar și ca procent din cazurile totale, mortalitatea – a trecut de 2 la sută, e 2,2 mai exact, duse sunt timpurile cînd era 0.6% și invidia lumii. În Berlin sunt peste 4000 de cazuri, cu circa o sută de cazuri noi de la o zi la alta la acest sfîrșit de săptămînă și 46 de morți. Lor li se adaugă 37 în Brandenburg – un medic german care lucra în Anglia s-a întors să moară în apartamentul său din Potsdam, cu ultimul Ryan Air de la Londra, netestat și îmbolnăvind o mulțime de oameni. Presiunea e enormă pe Angela Merkel să ridice restricțiile, măcar parțial. În Turingia (unde sunt Weimar și Erfurt, pe lîngă multe castele și votanți cu dreapta și stînga extremă), nu sunt cazuri aproape deloc și nu a murit aproape nimeni. În schimb, toate firmele de servicii dau faliment, dacă nu au dat deja. Bavaria, prima și cea mai greu atinsă, rezistă acestei frivolități, vrea să mai țină lumea în case. O decizie la mijloc e greu de luat.

Primăvara a venit tîrziu, ca în fiecare an, dar aprilie a fost glorios, cu soare și magnolii, cu vînd din sud. În Berlinul de aproape patru milioane de oameni cu satele din Brandenburg cele mai apropiate, sute de mii de oameni au ieșit din casă deja, pe lîngă bicicliști, femei cu cărucioare, bărbați cu căței, călăreți cu căști, cupluri sau bătrîni cu plase de piață, care au rămas afară mai tot timpul. Joi am fotografiat un cuplu de vârsta a doua în caiac pe Spree. Sîmbătă am numărat zeci de turci bătrîni fumînd narghilele cu prietenii, pe țărmul răului, mai sus de mine, unde au înflorit merii japonezi și, cînd am ieșit la plimbarea de seară, i-am bodogănit că au scuipat semințe pe jos. O degajare extraordinară a cuprins pe toată lumea, numai în cozile de Ajun de afară de la supermarket se simțea frustrarea. De ce stau oamenii la coadă? Stațiile de benzină, mereu deschise, au devenit ele însele mici magazine de cartier, vînzînd de la morcovi la hîrtie igienică.

Deși e devreme pentru orice fel de concluzii, cei de la Reuters, BBC și Frank Fukuyama le-au tras deja pe ale lor. Se vorbește foarte mult despre miracolul german (și prea puțin despre Coreea și Taiwan). Prin contrast, Der Spiegel e foarte critic cu guvernul, iar neliniștea se ridică din colțuri neprevăzute: faimoasele teste în care Germania a excelat se termină, nu mai sunt reactivi, nu mai sunt enzime, ba chiar și kiturile de plastic sunt pe sfîrșite și totul venea din America, de unde nu mai așteptăm nimic bun după ce Trump ar fi confiscat de pe aeroportul din Bangkok două sute de mii de măști destinate polițiștilor din Berlin, care au dus și duc greul fără niciun fel de echipament de protecție. Teama cea mare în oraș nu e de boală -sunt sub două sute de persoane internate în terapie intensivă și sute de paturi libere, deși periodic auzim ambulanțele alergînd la Charité-Wirchow- ci de consecințele economice ale epidemiei. Nerăbdarea, enormă, e să ne întoarcem la treabă. Pentru cine s-a oprit, că în tot acest timp instalatorii de ferestre și obiecte sanitare, poștașii și mai ales DHL-ul au muncit de au rupt. Nu am văzut niciodată atîtea pachete trimise și primite. Magazinele de hardware, gen Bauhaus, au fost deschise tot timpul și în weekendurile mele de plimbare în Brandenburg am văzut sute de mașini în parcările lor. Universitățile, printre primele închise, au ținut cursuri online respectînd orarele întocmai. Peste noapte am devenit profesioniști în Teams, Zoom și Clicknet. Eu am ținut seminar cu Brazilia, Mexic, Ecuador, Georgia, Australia, SUA, și Italia simultan – și ne-am auzit perfect. Ne-am și văzut, am schimbat grafice și păreri. Internetul a rezistat. Grație comisarului Breton, care a cerut Netflix și Youtube să mai scadă rezoluția, ca să încăpem toți care lucrăm de acasă.

Din interiorul miracolului german, o relatare subiectivă și o analiză ceva mai obiectivă.

Mergînd la aeroport să aștept pe cineva în primele zile din februarie, cînd aveam un fel de gripă fără febră la care mă sufocam cînd rîdeam, am fost dată jos din autobuzul în care de abia mă urcasem. Mai exact, am sărit jos cînd am văzut că autobuzul nu pleca și șoferul încerca să ne spună ceva. Era acoperit, și ca voce și ca viziune, de o grămadă de oameni – busul TXL, de la Alexanderplatz la Tegel e mereu ocupat, și cu instinct de persoană trăită în zone de conflict și regimuri neprietenoase, în medii unde se întîmplă lucruri rele, am înțeles că era ceva în neregulă și am coborît, deși mă grăbeam, făcînd cinci pași înapoi ca să examinez situația așteptînd busul următor. Din poziția mea observatoare, am asistat la coborîrea treptată a celorlalți – nemții au coborît cînd s-au prins că asta voia șoferul, iar străinii după ce au parlamentat inutil cu el. Cînd toată lumea s-a dat jos, șoferul s-a apropiat de un om care părea că doarme sprijinit pe bara din față, cu un rucsac mare în spate. Cînd l-a atins, omul s-a înclinat periculos, ca în filme. Șoferul a sunat atunci pe celular și a închis ușile, cu noi toți privind ca la teatru pe omul cu rucsac care nu cădea numai pentru că era așezat pe scaunul de la geam cu bara în față, dar care era inconștient sau mort.

A fost ultima mea călătorie cu vreun autobuz. La aeroport am închiriat cea mai mică mașină găsită liberă- un Fiat 500 decapotabil, pe care l-am prelungit apoi săptămînă cu săptămînă, pe măsură ce știrile deveneau mai ciudate, prin telefon, și convingîndu-i pe cei care mi-l închiriaseră să accepte un contract electronic. În același interval am zburat pentru 24 de ore la Bruxelles fără mască și am ținut o conferință la vreo sută de persoane la Secretariatul general al Comisiei Europene, cu o voce departe de forma normală, deși pe livestream suna ok. Am băut doi litri de ceai ca să pot ajunge la capătul a două ore. Era înainte de 15 februarie.

De abia la 1 martie, o săptămînă după ce primele cazuri erau diagnosticate în Italia și în Bavaria, am încercat să fac rost de mască atunci cînd am fost la un control la spital, pentru că aveam de zburat undeva și am văzut că nici în spital, în afară de chirurgie, nici în întregul oraș nu erau măști. Deloc. Peste două săptămîni, cînd s-a discutat în Senatul Berlinului și s-au împărțit toate măștile la cabinetele medicale din oraș a ajuns una de cabinet. Vorbim de măști de unică folosință. Am cules o rețetă banală de la o clinică vizavi de universitatea mea pe 15 martie, nici recepționistele, nici doctorul nu aveau mască și mi-au spus că erau și plănuiau să rămînă deschiși.

Germania nu era pregătită pentru ce urma să vină. Analizele de la BBC și Reuters greșesc aici. Nici măcar atitudinea nu era cea justă.

Mai norocoși decît cei din Frankfurt sau Munchen, care merg toți la schi toată iarna, în Berlin nu am fost asaltați de cazuri de la început. Atîtea cîte au fost însă au depășit logistic imediat sistemul de testare. Numărul de teste, de altfel necunoscut din cauza federalismului și dualității sistemului medical (public și privat), a fost mare comparativ cu alte țări europene. RKI a transmis repede imperativul testării, inspirîndu-se din Coreea. Dar chiar sute de mii de teste pe săptămînă nu ajung la o țară de 80 de milioane, dintre care multe milioane fuseseră la schi în Italia sau Tirolul austriac. S-a stat la coadă ore, cu alți oameni suspecți, pentru teste, săptămîni întregi, în condiții de transmitere ideală. Au fost și au rămas puține centre oficiale de testare, deși cine a fost mai întreprinzător sau a avut asigurare medicală privată a avut alternative, că teste erau, medicii de familie au putut face dacă au vrut sau unele clinici private. Accesul nu a fost egal. Cine nu cunoștea pe nimeni și dădea telefon primea indicația să stea acasă și să nu vină la spital. Asistentul meu de cercetare a avut ghinionul să meargă la un interviu cu o persoană din Frankfurt diagnosticată pozitiv și să fie autocarantinat din primele zile. La vîrsta și sănătatea lui, nici nu s-a pus problema să îl primească vreun spital la teste. A stat două săptămâni fără să iasă și m-a sprijinit exemplar în eforturile mele cu tehnologia, deși nu e relaxant să aștepți în casă să vezi dacă ai luat sau nu coronavirus, chiar dacă ai 30 de ani și arăți ca Siegfried. Nimeni nu e invulnerabil, mai ales psihic.

Nu am făcut nicio coadă la vreun test, evenimentele mele dubioase, inclusiv pierderea gustului și niște analize ciudate care arătau o inflamație ascunsă, fiind cu șase săptămîni în urmă, cînd Europa nu auzise de coronavus și făcînd lungi plimbări prin pădurile care îmbracă marginea orașului în vreme ce lumea se patologiza din zi în zi. Am trecut prin satul meu favorit, la nord de Berlin, dar am plecat repede, pentru că era ca la gară, marea mlaștină uscată de secetă era colindată în toate direcțiile de cai, cîini și cărucioare. Ambii mei asistenți au făcut autocarantină, din cauze de drumuri la Milano și un contact cu ghinion la universitate, care însă nu a îmbolăvit pe nimeni și nu a dezvoltat simptome. Într-o dimineață la șase am văzut o vulpe ieșind din curtea mea, cu o frumoasă coadă stufoasă. În altă zi m-am întors din plimbare după ce am dat peste doi mistreți negri, deși și ei au cotit regulamentar înapoi de unde veniseră. Niște vecini indieni ne-au adus de Paștele catolic mîncare indiană, în dar. După ce am fost la birou să iau un cablu Ethernet la opt dimineața, că Wifi-ul oscila periculos, am dus mașina, cu capota trasă pe spate, înapoi la aeroport după șase săptămîni. O folosisem doar de două ori în ultima săptămînă, coform regulilor și am revenit pe jos, pe marginea canalului, pe cărare, în oraș, deranjînd un cocor. Aeroportul era gol – au trecut în acea zi prin el 25 de oameni.

Anunț de livestream pentru slujba de înviere

Cum se explică miracolul german, după o asemenea relatare care ar fi putut avea loc oriunde în Europa? Vor apărea după criză mii de articole, dar deocamdată doar cîteva sugestii.

Angela Merkel a fost informată bine de la început, despre o rată de mortalitate însă de nivel coreean- unu la sută, cum au spus cei de la OMS. Nu a existat ca atare nicio intenție să fie închisă economia, că nu era cost-eficient, decizie luată însă după degradarea italiană și o rată de mortalitate aparent de peste zece la sută, sub presiunea știrilor. Măști, în mod bizar, nu s-au putut face de către marea industrie, textilele fiind demult relocate prin Bangladesh sau China, la fel antibioticele, în schimb paturi utilate în terapie intensivă s-au construit imediat, pe ce era deja o mare superioritate germană de paturi în terapia intensivă pe cap de locuitor în Europa. Diferențele față de țările lovite de austeritatea de după 2008, ca Spania sau Italia, erau de cinci-șase ori, de la land la land, uneori de zece (față de Bergamo, unde spitalul a fost dat peste cap imediat). BMW și alte companii similare au anunțat rapid că fac ventilatoare, dar la drept vorbind nu s-a ajuns la ventilatoarele lor. Germania a fost la fel de vulnerabilă la întreruperea lanțurilor de aprovizionare globale ca oricare altă țară europeană. Totul pare să fi venit din China, măștile, ca și medicamentele. Șeful de la Mercedes, intervievat de BBC, a recunoscut că China comunistă devenise principala țară de desfacere pentru mașinile sale. Pe timp de pandemie însă mai ușor se lipsesc chinezii de Mercedesuri, oricît de scumpe, decît europenii de măști ieftine – globalizarea nu va mai fi ca înainte după asta.

Primul avantaj german, deci, a fost un sistem de sănătate în general mult mai vast, cu mult mai multe resurse și deși fragmentat structural, integrat pe verticală de RKI, așa cum trebuie să fie un sistem de sănătate- ierahic la epidemii, bazat pe subsidiaritate în rest. Peste asta, planificarea rapidă cu execuție eficientă a mii de paturi noi în terapie intensivă. Vorbim de o țară cu excedent bugetar și comercial, care are deci aceste avantaje în fiecare zi față de vulnerabila Europă mediteraneană, și care refuză în continuare să își asume datoriile acesteia printr-o dobîndă comună la un coronabond. Țările din sud numesc asta egoism german, germanii o văd ca pe merit- ei au acceptat salarii și pensii mici, ani lungi de muncă, esența reformei lui Schröder, lucruri care nu se pot impune în Franța sau Italia, unde diferite grupuri își exercită dreptul de veto la asemenea reforme. Discuția e complexă, iar  adevărul la mijloc, dar just e să spunem că diferența dintre capacitățile sistemelor de sănătate dintre Germania și Spania sau Italia putea fi dinainte prezumată. Germania nu a avut nevoie să taie paturi de ATI la criza din 2008, deși sistemul de asigurări publice nu e prosper. În Germania e la putere tot cine era în 2008, în Italia sau Spania politicienii care au implementat austeritatea, ca Rajoy sau Monti, au fost demult eliminați de votanți. Adevărul e la mijloc privind cauzele, dar avantajul Germaniei e vechi și foarte mare și datorează ceva UE – ar fi mai mic dacă zona euro nu ar exista.

Al doilea avantaj a fost capacitatea de a lua decizii pe baza de dovezi științifice, pe care după 20 de ani de eforturi am disperat să o mai văd vreodată la noi (am pus-o în legi, dar la ce bun, legile nu se aplică în România de către guvern în primul rînd). Acesta a devenit un avantaj strategic prin învățarea rapidă. S-a văzut de exemplu în Bavaria la căutarea sistematică a contactelor. Dar asta nu s-a comparat cu Coreea, avînd destule găuri. A ajutat disciplina, autoizolarea oricui știa că a avut un contact sau a călătorit într-o zonă periculoasă, dar și norocul: doctorul Drosten, principalul comunicator în timpul epidemiei, a spus sincer că a ajutat că primii bolnavi au fost schiorii, oameni în formă, care s-au vindecat, iar boala a ajuns mai tîrziu în cămine de bătrîni sau spitale.

Asta am văzut și la lockdown, care la Berlin a fost foarte moderat datorită coaliției de stînga din Senat. Închiderea a fost făcută folosind la maximum știința despre resursele orașului și obiceiurile oamenilor. Am fost singurii care ne-am păstrat deschise tutungeriile și librăriile. Șefii industriei de ziare i-au pus pe doctori să spună imperativ că hîrtia de ziar nu transmite virusul. Ziarele au fost oricum eroice- pe banii lor, au făcut selecție de știri relevante în engleză, pentru turiști. O săptămînă a fost obligatoriu să umbli cu actele la tine, dar cum în Germania asta e văzut -corect- ca prea autoritar, s-a renunțat repede. Cum săptămîni întregi aveam mașină, am avut acte, dar ca pieton, niciodată. Nu am văzut poliția să oprească bicicliști sau să ridice lumea de pe bănci, ca în Anglia. Lumea stătea, de altfel, la capetele băncilor. O vecină de a mea, care stă la parter înalt, a stat cu picioarele în exterior pe parcursul unei vizite (o persoană-legal) a unei vecine care își pusese scaunul sub fereastră, pe trotuar, respectînd distanța regulamentară de doi metri. Cele 300 de echipaje, cu mulți polițiști în concediu, infectați fiindcă nu au avut măști, au făcut față din două motive. Unu, a fost disciplină și ce numesc eu constrîngeri normative – oamenii au impus regulile altor oameni, i-au interpelat sau denunțat pe cei care nu respectau regulile. Nu a fost nevoie de poliție. Al doilea, polițiștii au fost flexibili și inteligenți, nu au intrat în zonele turcești unde se trăiește ca la Istanbul, au transmis semnale prin liderii comunității și au fost rezonabili, nu aveai cum să arestezi toate bandele de tineri turci care beau bere în față la micile drogherii deschise permanent. Vreo zece zile nu s-au stabilit valorile la amenzi deloc. Cînd s-a făcut presiune politică, s-au introdus amenzi de la zece la o sută de euro și s-au dat doar cîteva sute în total. Grija a fost nu să se rupă facturi, ci să se obțină rezultate, lumea să nu stea grupată. Dacă la asta ajută să îi lași pe oameni să iasă afară, au fost lăsați să iasă afară. Nu a fost interzis, de exemplu, să te duci cu mașina la pădure și să te plimbi la zece kilometri de casă, deși erau interzise călătoriile nenecesare. Pe cărările de lîngă rîul Havel, care au sute de kilometri în jurul orașului, eram mulți – dar, spațiul fiind generos, doi pietoni, ca noi, erau ajunși odată la cinci minute din urmă de o bicicletă. Cam asta era densitatea. Supermagazinele au pus plexiglas din ziua unu de izolare și au desenat pe jos cu bandă izolatoare spațiile dintre clienți. La mine au dat drumul la coșuri din lanț și le-au dezinfectat după fiecare client. Cozile s-au mutat afară și au fost destul de inutile, că sectorul privat s-a orientat superb. Cînd a fost să-mi iau Schweppes Zero de la marele lanț de magazin de băuturi am descoperit un maldăr de hîrtie igienică la mijloc pe podea. Cînd era prea multă lume să iei dezinfectante cu clor de la drogherie arabii din cartier au adus dezinfectante pe lîngă votcă, bere și ce mai vînd ei de obicei. Ceva mai scump, dar ce contează cîteva săptămîni? Spălătoriile au rămas deschise. Numai compania de transport locală, privatizată dar cu prețul plafonat de autoritățile politice, nu a avut resurse coreene, nu a dezinfectat niciun metrou sau S-bahn. Lecții de luat despre privatizarea monopolurilor naturale! La autobuze, în mod inteligent, au izolat complet cabina șoferului și au blocat ușa din față. Numărul de călători s-a prăbușit așa de tare, încît și riscul a scăzut. Dar a rămas risc. Orașul însă e oricum mai mult pe bicicletă, deci pentru mulți oameni nu a fost o problemă.

Pe scurt, al treilea important avantaj german se vede din superioritatea a ce numesc eu guvernanță, iar alții academici încredere, adică acel contract social între guvernanți și guvernați care permite flexibilitatea, cîtă vreme fiecare parte așteaptă de la cealaltă să își respecte cuvîntul și să facă ce poate într-o situație dată. Asta permite cooperarea impresionantă pe care am văzut-o între stat și sectorul privat, pe de o parte, între cetățeni și autorități, pe de alta. Frank Fukuyama, cu care am un vechi dialog în contradictoriu (el pe de o parte, Bo Rothstein și cu mine de cealaltă), crede că esența bunei guvernări e capacitatea și că asta s-a văzut în Asia sau  Germania. Dar capacitatea e o rezultantă: un guvern care nu se poate baza pe cooperare sau încredere nu poate să livreze capacitate nici cînd vrea sau plătește un mare preț (militarizarea, vezi Orientul Mijlociu sau România). Cel chinez a livrat capacitate, cu prețul sacrificării unor drepturi umane. Asta nu a fost cazul în Germania, Coreea sau Taiwan, unde problemele de acțiune colectivă sunt rezolvate prin cooperarea benevolă dintre stat și societate. Cele două republici asiatice au dat dovadă, cert, de mai multă capacitate ca Germania – statul clar e mai puternic acolo, din cauza colectivismului din societate, dar și contractul social a funcționat. Per total, e același model.

Pe tot parcusul crizei, încrederea în dna Merkel a crescut și mărturisesc că am stat cu respirația tăiată cît a durat carantina ei și m-am bucurat ca la o rudă cînd bănuielile nu s-au adeverit. Cei mai mulți cetățeni au crezut și cred că guvernul acționează pentru binele lor, pe baza celor mai bune sfaturi științifice, iar interesul comun e clar- să repornim economia cît mai repede, că de aici vin majoritatea banilor UE și motorul zonei euro. Lumea spune în sondaje că ar accepta și restricții mai grave dacă guvernul ar decide în acest sens, dar guvernul nu o face, că asta ar crește costurile de implementare.

Chinezii de la spălătoriile din cartierul meu, lîngă Tiergarten, s-au pus deja pe făcut măști, lavabile, după ce s-a auzit că se vor ridica restricțiile, dar se va cere o mască textilă în supermarket. Sâmbăta de Paște se vindeau cu cinci euro bucata, ți le scotea din pungă un băiat cu mîna goală, în vreme ce bunicul lui, alături, fără mască, le făcea la mașina manuală de cusut din bumbac negru. I-am vizitat în scop de documentare, că la colecția mea de eșarfe lavabile nu am nevoie de mască textilă. La anul pe vremea asta am și așteptări rezonabile să ajung fără coadă la un test antigen să văd dacă am avut coronavirus și am scăpat cu Claritin în șase săptămîni. Lumea riscă însă să fie un loc foarte diferit pînă atunci, dar tare mă tem că aceste diferențe de fond vor dăinui și pot avea consecințe negative asupra Europei unite. Dar să vedem. Niciodată nu învață oamenii mai mult -văd din experiența mea în luna din urmă- ca la o încercare grea. Să învățăm, deci.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

15 thoughts on “Altfel, despre excepția germană

  1. Dumitru

    Intrebare pentru AMP: traind in Franta, ma lasa perplex diferenta intre evolutiile epidemiei in cele doua tari. Germania raporteaza 3000 de morti, Franta 14000. Sistemele de sanatate par amandoua bine dezvoltate. Singura diferenta masiva pare a fi depistarea sistematica – facuta in Germania, nefacuta in Franta. Oare asta sa fie singura diferenta ? S-a vorbit mult de tratamentele experimentale (cloroquine), au fost utilizate in Germania ?

    Si de unde a avut Germania atatea teste ? In Franta eu suspecteza ca multe masuri au fost luate din capuza lipsei de resurse (masti, teste, medicamente) si mai putin din cauza vreunei stiinte. Cel putin asa arata discutia privind mastile care la inceput erau considerate (de purtatorul de cuvant al guvernului) inutile, apoi utile…

    Ar mai fi lucruri de spus si in ce priveste reformele economice, care in Germania par mai conservatoare in spirit, in timp ce Franta devine din ce in ce mai (neo-)liberala, ceea ce are consecinte similare celor din Romania comunista (ipocrizie si raportare falsa).

    Reply
    • Catalin

      In Franta cred ca este si o problema de abordare, posibil generata si de lipsa resurselor. Interesant este exemplul „rebelilor” din Marsilia care au folosit o strategie de testare sistematica+tratament (logica, de altfel). Tratamentul lor nu este inca validat de studii clinice randomizate dar schema pare sa dea rezultate(nu ca automedicatie ci sub supraveghere si control medical), cel putin la ei. In alte zone din Franta, probabil neavand access la resursele de testare de la Marsilia foarte multe cazuri au fost diagnosticate tardiv, caz in care optiunile terapeutice sunt limitate/inexistente. Germania este o cu totul alta poveste, cred ca au inteles mai repede decat altii una din regulile de baza (pentru a trata trebuie sa pui un diagnostic) plus celelalte atribute specifice: disciplina, atentia la detalii.

      Reply
    • Andrei

      Diferentele depind si de varsta medie-47 de ani in Germania, 62 in Franta, 63 in Italia- a bolnavilor. Desi mortalitatea in Lombardia este de 18%, supravietuirea pe grupe de varsta este mult superioara Chinei la pacientii sub 70 de ani. Depinde insa in primul rand de modul de raportare, daca nu se considera virusul oportunist ( adica ajuta la moartea celor cu multe patologii care la un moment dat ar fi murit din cauza lor) ci doar ca si cauza directa de moarte in sanatosi, modul in care raporteaza Germania, supravietuirea pe grupe de varste similare Germaniei este din nou superioara in Lombardia, care nu a avut morti sub 30 de ani ( ca toata Italia) si nu a avut morti sanatosi sub 40 de ani, fiind la 0,2% sub 55 de ani. In Lombardia au lipsit nu numai mastile, 19 milioane fiind blocate dupa ce au fost platite in Franta, Germania, Romania, ci si reactivii pentru teste, pentru care altii au dat bani mai multi si concurenta neloiala nu a fost doar de 200000 de masti cumparate de americani la scara avionului ci in interiorul UE, care era teoretic partenere, nu concurent. Italia a aratat, dupa dezinformarea Chinei, dimensiunile reale ale fenomenului ( si OMS continua sa fie pe langa, mortalitatea luand in considerare datele din tarile care raporteaza complet este de 30-40 de ori cea a gripei din 2009). In Italia continua numaratoarea paralele, au mai gasit 1800 de decese in casele de batrani ( la o numaratoare partiala, numai in nord, unde au fost cei mai afectati), cu simptome, dar netestati, se incearca sa se vada mortalitatea generala, ca indicator si mai real, pentru ca acele jumatate de infarcte care nu au mai putiut fi internate fata de anii anteriori sunt datorate indirect virusului, care a blocat spitalele. La noi salile de operatii sunt blocate pentru a folosi ventilatoarele pentru pacientii covid. Astfel au vazut ca mortalitatea fata de media anilor precedenti merge de la 87% in plus la Milano, care de fapt a rezistat pana acum, la 195% la Brescia, unde a fost cel mai rau. Italia insa s-a si simtit complet parasita de Europa. Germania a avut indiscutabil rolul de lider, acceptat. Italia stia ca lipsa sa majora este combaterea evaziunii fiscale, care i-ar fi adus cel putin alte 70 de miliarde anual. Inmultit cu 20, anii in care o politica fiscala europeana a favorizat Germania si a dus la saracirea unor alte tari mai bine pozitionate acum 20 de ani, ar fi dus la totata absenta a datoriei publice. Posibil sa fi fost o concesie facuta mafiei, pentru a evita asasinatele anilor 80-90. In Sicilia m-am simiti ca in Romania, PCR ( pile cunostiinte relatii) si nu as fi vrut sa imi cresc copii. Situatia total diferita fata de nord. Ca si datorie privata situatia este exact invers, Italia are 40%, in timp ce Germania este ca si Italia la datoria publica. Astfel ca o iesire a Italiei, sau mai mult, a tarilor latine din sudul Europei (semnale puternice fiind lansate pana si de portughezi) peste jumatate din populatia UE vor bloca automat si Germania, ramasa fara cea mai importanta piata de desfacere. A imprima bani nu e greu, si surse politice au sugerat ca asa cum au fost imprimate acum bonurile de ajutor ale primariilor de 5-10-20 de euro se poate reimprima moneda proprie, cu care, ca si Anglia sau Japonia, se poate infrunta mai bine criza prin devalorizarea. Italia e autosuficienta, un eventual bloc din sudul Europei nu va avea nevoie de mult timp pentru stabilizare, din calculele facute de majoritatea economistilor mult mai putin decat continuarea sub politica Germaniei. Movimento 5 stele a castigat alegerile cu un discurs antieuropean. Lega este asa prin definitie. Forta Italia, proeuropeana, a scazut puternic, PD este sub 20%. Insa in ultima vreme pana si vechii proeuropeni au devenit eurosceptici si, incercand sa am un discurs echilibrat, nu mai vad nici un coleg proeuropean, si vorbim de umanisti prin definitie intre medici. Si aici nu e vorba de faptul ca in Italia virusul a venit din Germania, de care nu am fost avizati, ci de lipsa de solidaritate cand aveam nevoie de mastile si ventilatoarele deja platite. Nu se cere plata datoriilor, ci ajutor in obtinerea unui imprumut unde dobanzile sa nu fie de camatar. Imprumut pe care l-ar fi platit Italia, care a pus la bataie si parte din patrimoniul istoric si cultural ( peste 60% din cel mondial). Intr-adevar Germania a fot nepregatita. A fost atat de concentrata doar pe sine insasi, ceea ce a fost admis in timp de pace, incat a pierdut o parte importanta din Europa, practic a pierdut Europa.

      Reply
      • Dumitru

        Foarte interesant – deci Germania subraporteaza masiv ? Aveti o sursa pentru asta ? In rest, sunt de acord ca Germania e pe cale sa distruga UE.

        Reply
  2. Dumitru

    Era sa uit – cifrele de mortalitate COVID din Germania includ casele de batrani ? In Franta ele sunt incluse, iar presa spune uneori ca in alte tari nu sunt. In orice caz, diferenta e enorma, insa raportul e diferit.

    Reply
  3. AlinaMP

    @ Dumitru: Contractul social e foarte diferit in cele doua tari. Nu am vazut niciodata pe nimeni sa sara bara de la metrou in Germania- nici nu prea sunt bare la metrou, iar la Paris e frecvent. Nici urma de clorochina, dar da, depistarea sistematica s-a facut mai mult ca in Franta. Casele de batrini, deocamdata vreo trei numai, sunt incluse, altfel am fi la mortalitate 0.5 la suta. Se aude ca vor mai fi cateva. Ideea frantuzeasca de a le raporta separat e o smecherie statistica- nu stiu pe cine pacalesc ei.
    Germania conduce in Europa la numar de vindecari, urmata de Spania. In terapie intensiva s-au vindecat vreo cinci la suta din total- restul, acasa. Daca te uiti cati au murit din procentul celor din terapie intensiva, situatia se schimba- e mult mai rea, dar incomparabila cu Franta, Italia sau Spania. Deci sectiile mari cu personal si resurse destule ajuta- cum e si firesc, ca si interventia foarte devreme, ca daca se ajunge la ventilator mai scapa doar jumatate in cel mai fericit caz.

    Reply
    • Dumitru

      @AMP: Merci pentru raspuns.

      Saritul gardurilor la metrou e un sport specific in mare parte unor minoritati etnice/culturale. Care pun probleme si in Germania, asa cum si articolul Dvs. o arata (e.g. tinerii turci care stau la cafenea). Poate exista in Germania o cultura a ascultarii liderilor (care in Franta e mult mai redusa), insa iarasi, nu cred ca asta e sursa imbolnavirii (consemnele guvernamentale au fost foarte scrupulos respectate de o mare majoritate a populatiei, din momentul in care au fost impuse). De exemplu, focarul-gigant care a declansat epidemia (o adunare de cateva mii de evanghelisti la granita cu Germania) a aparut inainte ca guvernul sa miste.

      Nici cu raportarea nu am probleme fundamentale – cifrele sunt defalcate, dar exista, si includ toate casele de batrani (unde mortalitatea e aproape egala cu cea a mortilor de la spital). Nu inteleg afirmatia „Casele de batrini, deocamdata vreo trei numai”. Asta inseamna ca au fost cazuri de COVID numai in 3 case de batrani in toata Germania ?! Ar fi incredibil !

      Pentru mine diferentele vin intr-adevar din :
      1. Pregatire – stocurile de masti, de exemplu, fusesera date la topit in numele economiei acum vreo 2 ani.
      2. Incercarea clasei politice de a ascunde punctul (1) prezentand ca alegeri rationale unele alegeri care erau contrare bunului simt. De aceea, pentru ca nu erau masti, guvernul a spus ca nu sunt necesare, inainte de a spune ca de fapt sunt…
      3. In cele din urma, serviciile de informatii n-au fost in stare sa evalueze pericolul…

      Urmarea va fi grava, pentru toata Europa. Iar reactia (pachetul de 500 de miliarde) mi se pare o gluma, riscul fiind o crestere rapida a discursului eurofob. Aspectul poate mai pozitiv este ca pana si Italia s-a lamurit cum e cu „drumul matasii”.

      Reply
    • Andrei

      Mortalitatea cu sindrom de distress raùespirator este de 30-60% in timp de pace. Se pare si ca l-am interpretat gresit si ca ar fi un edem pulmonar determinat de o hipoxiemie, deci ar trebui sa-l tratam ca si o boala de altitudine, poate e asa, nu pare sa faca mare diferenta. De la ventilator se merge in fizioterapie, nu reusesc sa stea in picioare, asa desatureaza. Hidroxiclorochina ar putea ajuta la preventie mai mult decat la tratament, dar aceste rezultate au venit la noi pe fondul cresterii dispozitivelor de protectie si a dezinfectantelor care au inceput sa fie produse de intreprinederi italiene si nu mai lipsesc la cei care infrunta direct boala, ceilalti, care au oricum un risc de 1000 de ori mai mare in spitale primesc o masca pe saptamana sau deloc, si evident cad ca mustele. Oricum diferenta o face modul de raportare, nu numai varsta si distantarea sociala a batranilor. Si raportarea numarului de vindecari e ciudata. Adica am inceput primii si suntem ultimii? Inclusiv la cei care au avut boli paucisimptomatice, testati la incpeut, tampoanele erau inca pozitive si la peste o luna de la debutul bolii. Asa ca nu sunt vindecati si pot sa transimta, probabil boala. Prezenta virusului nu se termina cu terminarea simptomelor, asa ca nu e considerat vindecat aici.

      Reply
  4. marius

    ar fi execelent daca Germania nu ar face bravada pentru ca resentimentele anti germane vor escalada in proportie geometrica dupa aceasta pandemie. Majoritatea tarilor facute praf social-financiar-economic si un club minor in frunte cu Germania care joaca de bucurie!!!

    Reply
  5. Sonia Gaiță

    Miracolul german?

    Teste per 1 milion locuitori: Germania – 15730; România – 3493.
    Nr. de cazurI la 1 milion de locuitori: România – 345; Germania – 1552.
    Decese per 1 milion locuitori: România: 17; Germania: 38.

    Reply
  6. nae girimea

    Ziceti referitor la Germania : cooperarea benevolă dintre stat și societate . La noi administratia se comporta cu ostilitate fata de cetatean , ca reprezentanta a unei puteri de ocupatie . Ceea ce de fapt si e , “sparanghelia “ a dovedit-o. Nu mai vorbim de cocosarea cu amenzi ( uriase ) ceea ce iar ne aduce aminte de ocupatia germana a tarii in Primul Razboi Mondial .

    Reply
  7. Laura G

    Surprisingly, eu sunt mai degraba de acord cu Fukuyama (nu se intampla des). Capacitatea este, dupa parerea mea, intrinseca – ea nu are mare legatura cu increderea. Putem spune, poate, ca increderea (dar si aici trebuie sa fim foarte nuantanti – este vorba de incredere sau de capacitatea de conformanta ?) este o componenta a capacitatii, laolalta cu, stiu eu, productia de otel sau mobilitatea fortei de munca (super simplificat vorbind).

    Pana si analiza bazata strict pe capacitate este destul de discutabila, pentru ca capacitatea e relativa si nelineara. Nu exista metrici bune pentru capacitate. Si exista paradoxul Rusia, care are o capacitate de stat foarte ridicata pe anumite domenii, si foarte foarte proasta pe altele. Sa spunem ca e undeva la mijloc nu ajuta in nici o analiza.

    Dar astea fiind spuse, cred ca e mai important ca statele, inclusiv Romania, sa isi intareasca capacitatea, iar increderea vine/sau nu, mai tarziu.

    Reply
  8. CMC

    Cel putin la noi, treaba cu co-morbiditatea ar indica faptul ce cei mai multi mor nu pentru ca au ajuns la spital cu coronavirus ci pentru ca au plecat dupa o vizita la spital infectati cu coronavirus (sau in orice caz acolo l-au dobandit). Exemple ca acolo sunt focare: dializati, personal medical.
    Medicii care fug sa nu fie tratati in spital stiu ce stiu…
    In al doilea rand, pneumonia ca si cauza de deces la cei imobilizati la pat e destul de cunoscuta si ma cam indoiesc de faptul ca personalul medical se strofoca prea mult cu ajustarea pozitiei internatilor intubati.

    Reply
  9. Daniela Nicolescu

    Astept cu nerabdareo analiza a situatiei din Romania. Pana atunci, ma declar placut surprinsa si recunoscatoare romanilor (cel putin celor din Bucurestiul de obicei haotic) ca au respectat in marea lor majoritate restrictiile, ca s-au straduit, ca nu au fost mari acte de indisciplina, ca serviciile de salubritate si-au facut treaba, ca oamenii de serviciu angajati ai blocurilor au venit sa scoata gunoiul, ca am gasit alimente, ca personalul de la magazine nu a dezertat. Le multumesc tuturor!
    In ceea ce priveste increderea in autoritati (de stat sau spitalicesti), ea lipseste -in ceea ce ma priveste, cu desavarsire!. Dintr-o intuitie bazata pe experiente anterioare, m-am temut de la inceput mai mult de autoritatile spitalicesti decat de virus.Ma tem de politisti care in marea lor majoritate sunt imprevizibili-daca ii prinzi intr-o zi proasta, te rup cu amenzi sau alte manifestari abuzive,neprofesioniste. Autoritatile centrale au luat decizia care se impunea in conditiile in care capacitaea (paturi TI, personal medical, echipamente, medicamente) lipseau. Singurul plan de combatere a pandemiei deja elaborat de DSU, era pe hartie! Inafara de autoizolare (bazata pe aceptarea fiecaruia dintre noi) nu aveau alta solutie operationala. Dupa 15 Mai, ar face bine ca macar sa asigure cu personal de control (politie, personal de paza, etc) respectarea acelor masuri care vor ramane in vigoare (masti, distantare, etc) in spatiul public. De la anuntarea datei 15 MAi, am observat deja semne care indica ca multi vor confunda relaxarea cu delasarea. Rolul efectiv al armatei imi este neclar! nu cred in capacitatea lor de a contribui in combaterea pandemiei. Ar fi putut face alte lucruri si nu stiu sa le fi facut . Asa cum nustiu cum NATO-cu asa zisa lor capacitate de reactie rapida a facut ceva. Jenant!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *