Iranul se situează astăzi, alături de Coreea de Nord și Cuba, printre cele mai puțin transparente state din lume. Este un hibrid politic atipic: o teocrație care organizează alegeri, dar în care puterea reală este exercitată de actori nealeși, plasați deasupra legii.
Problema centrală nu este doar represiunea, ci și fragmentarea. Iranul dispune de o clasă mijlocie numeroasă și educată, de o cultură națională puternică și de un pluralism social profund, însă ceea ce ar putea deveni o societate civilă funcțională este divizat în tabere reciproc neîncrezătoare. Istoria recentă nu este încurajatoare: Algeria, Tunisia și Egiptul au eșuat după prăbușirea regimurilor autoritare. Iordania și Marocul, cu toate imperfecțiunile lor, au avut rezultate mai bune.
Un caz istoric merită reanalizat: Spania. După Franco, monarhia constituțională a oferit continuitate instituțională, reconciliere politică și un cadru în interiorul căruia democrația a putut evolua. Cercetările din economia politică (de exemplu, Persson & Tabellini) arată, de asemenea, că designul constituțional are o importanță crucială – monarhiile constituționale tind să performeze mai bine decât republicile prezidențiale în controlul corupției și în stabilizarea tranzițiilor politice.
De ce? Pentru că monarhiile elimină din competiția politică una dintre funcțiile cele mai predispuse la corupție: președinția. Un suveran nepolitic poate acționa ca arbitru deasupra facțiunilor, poate reduce logica “câștigătorul ia totul” și poate proteja independența justiției. Atunci când monarhii transformă privilegiul în serviciu public, așa cum se întâmplă în Danemarca sau Țările de Jos, nivelul de încredere al cetățenilor în instituții tinde să crească, nu să scadă.
sursa datelor: Transparency Index
Iranul este un caz neobișnuit printre dictaturile post-ideologice: păstrează încă o figură monarhică și o memorie instituțională a monarhiei. Aceasta nu este o formă de nostalgie. Este un potențial instrument de tranziție. Monarhia constituțională nu ar garanta democrația, dar nici revoluțiile sau alegerile nu oferă asemenea garanții. Adevărata problemă este cum pot fi reduse mizele puterii, neutralizată dominația ideologică și creat spațiul necesar pentru emergența pluralismului.
Pentru Iran, monarhia constituțională ar putea merita o dezbatere serioasă. Nu ca o întoarcere la trecut, ci ca o cale pragmatică de ieșire din autocrație.
Ar fi trebuit totusi mentionat ca ultimul Sah al Iranului a fost el insusi un dictator sinistru, cel putin in a doua parte a mandatului – un dictator atat de opresiv, incat o buna parte din poporul iranian a preferat revolutia fundamentalista in locul sau. Ar fi absurd sa ne imaginam ca fiul unui astfel de monarh ar putea fi un garant al constitutionalitatii intr-un Iran care ar scapa de teocratie.
Iran are cele mai mari rezerve de gaz din lume. Pentru SUA (un alt mare producator de gaz) e bine sa fie cat mai instabila aceasta tara. Sa reduca din concurenta. Daca nu era razboi civil acolo, Trump deja arunca bombe peste ei. Sa aduca libertate. Sau sa protejeze criminalii de izraelieni de ei.
In venezuela e alta treaba, ca acolo maduro a furat de la companii americane (Vedeti aticolul lui Robert Rapier).
Stiti foarte bine ca razboaiele de acum sunt razboaie facute sa bloceze tarile producatoare de energie, sa cumparam la “pretul pietei” de la SUA. Sa le finantam deficitul.
similar Ceusescu.
vezi sondajul daca a fost Ceusescu patriot sau nu de pe Cotidianul
oare de ce 435 la 125 cred ca Ceausescu a fost patriot ?
sa fie doar observation bias ori e ceva mai mult aici ?