Suntem în 2026. Ai spune să lumea, conform predicțiilor din secolul XX, ar trebui să se preocupe doar de roboți, de spațiu și de extinderea vieții umane. Omenirea a supraviețuit unui virus nou, s-a creat tehnologie pentru vaccinuri anti cancer, oamenii bogați au deja navete spațiale, și cu toate acestea ne-am întors la dilema fundamentală a secolelor mai vechi: dacă problemele pot fi rezolvate sau nu fără violență. După războiul de la frontiera de Est a Europei dintre Rusia și Ucraina (sprijinită pe față de Occident) un conflict extins în Orientul Mijlociu opune Occidentul Iranului. Două fronturi, așadar, într-un conflict deja mondial, care implică trei continente.
Cum am ajuns aici și ce putem (și dacă) alege din aceste opțiuni fundamentale, pacea sau războiul? E tema cărții Război sau pace (Polirom, 2026) care adună experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Săptămânal, Alina Mungiu-Pippidi va răspunde la o întrebare, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții, într-un demers inițiat de Liternet.ro. (România Curată)
În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România (și contestat de biserică), Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.
A început războiul civilizațiilor? România e parte?
Atacat simultan de Israel și de Statele Unite, sâmbăta trecută, Iranul a răspuns lovind zece țări din regiune și amenințând Europa cu acte teroriste. Marea Britanie, care a permis SUA să folosească baza aeriană din Cipru – unul dintre ultimele vestigii ale imperiului britanic în Mediterana – și Franța, a cărei bază din regiune a fost atacată deși nu participase la coaliția anti-iraniană, s-au trezit astfel implicate direct în conflict. După o ezitare semnificativă, și președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a alăturat obiectivelor anunțate de Donald Trump privind schimbarea regimului de la Teheran.
În cazul României, poziționarea împotriva Iranului nu este nouă. În 2010, pe vremea președintelui Traian Băsescu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a decis găzduirea scutului antirachetă de la Deveselu, prezentat ca o protecție pentru Europa împotriva unei eventuale amenințări iraniene – deși, la acel moment, o asemenea amenințare nu fusese confirmată. Astfel, România s-a aliniat încă de acum cincisprezece ani împotriva Iranului, deși relațiile dintre cele două state fuseseră tradițional bune, inclusiv în perioada lui Nicolae Ceaușescu.
Pentru unii comentatori, faptul că Iranul este singurul stat major din lume condus de clerici musulmani readuce în discuție ideea unui conflict civilizațional. Originea tensiunilor actuale pare să confirme această interpretare: relațiile dintre Iran și Israel s-au deteriorat radical după revoluția islamică ce a răsturnat monarhia iraniană. Iranul a fost, de altfel, una dintre puținele țări musulmane care au criticat Declarația drepturilor omului adoptată de ONU după al Doilea Război Mondial, susținând că documentul reflectă prea mult valorile individualiste occidentale.
La rândul său, și Israelul este condus astăzi de o coaliție în care se regăsesc grupări religioase radicale. De partea islamistă, conflictul este prezentat adesea ca un „război al civilizațiilor” împotriva Occidentului și a aliaților săi, considerați corupți moral. Teoria potrivit căreia, după sfârșitul marilor confruntări ideologice, conflictele vor deveni civilizaționale – adică bazate pe valori și identități – aparține politologului Samuel P. Huntington și a devenit celebră prin cartea sa, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, tradusă în limba română, aici.
Totuși, există numeroase argumente împotriva ideii că actualul conflict ar fi unul civilizațional. Multe dintre statele arabe implicate, în special cele din Golf, sunt musulmane, aliați sau clienți strategici ai Statelor Unite. Sunt monarhii patrimoniale conduse de șeici, unde separația dintre bugetul statului și averea personală a conducătorului este adesea difuză. Qatarul este un exemplu tipic: un stat mic, extrem de bogat, care își cumpără influența internațională, dar finanțează și un canal de televiziune ce critică frecvent Occidentul și mobilizează opinia publică arabă în favoarea Palestinei și contra Israelului.
Paradoxal, Statele Unite – care au contribuit decisiv în secolul XX la înlăturarea influenței coloniale britanice și franceze din Orientul Mijlociu, singura perioadă în care Iranul nu conta – au ajuns să domine regiunea prin relații clientelare cu aceste state petroliere, adesea foarte puțin occidentale din punct de vedere constituțional, chiar dacă oferă plaje, mall-uri și infrastructură pentru turiștii occidentali. Iranul a fost și el un astfel de stat sub monarhie, ceea ce nu reprezintă o amintire bună pentru iranieni, deși, comparat cu regimul totalitar al șeicilor de după, regimul șahului pare benign.
Istoria arată și ea că nu este vorba doar despre o ciocnire între civilizații. Occidentul s-a confruntat cu Persia în multe epoci diferite, indiferent de regimul sau civilizația dominantă de acolo. În cartea Război sau pace, Iranul este comparat cu Rusia: state atât de vaste geografic și demografic încât sunt aproape imposibil de cucerit definitiv și cu care conflictele se reproduc de la epocă la epocă sub regimuri complet diferite.
Romanii s-au luptat cu parții, care ocupau pe atunci Persia, unde e azi Iranul, și cu succesorii lor aproape o mie de ani. După primul secol de conflicte, au înțeles că este mai prudent să păstreze granița pe Eufrat decât să avanseze. Deși romanii par pentru noi civilizația superioară – aveau canalizare și instituții republicane – imperiul lor a dispărut, în timp ce „despotismul oriental” al Persiei, astăzi cu o față islamică, pare remarcabil de rezilient.
Samuel P. Huntington a descris Ucraina ca testul final al teoriei lui. Dacă războaiele post-ideologice de după 1989 ar fi într-adevăr civilizaționale, a scris el, atunci violența dintre ruși și ucraineni e puțin probabilă, deoarece ambele popoare sunt slave, majoritar ortodoxe și strâns înrudite. Realitatea pare să indice altceva. Atât conflictul din Orientul Mijlociu, cât și cel dintre Rusia și Ucraina par să fie, în primul rând, războaie geopolitice – conflicte de putere și interese – nu confruntări între civilizații.
Sunt asemenea războaie inevitabile? Despre asta, data viitoare.
Răspuns publicat, inițial, pe Liternet.ro (aici).
NU cred ca sunt ,,zeci de tari” lovite de Iran….Sunt mai putine, sigur, si vorbim de intentie de lovire…Pana la lovire mai e….