Experimentul Bucuresti

Dacă îţi propui să strici alcătuirea şi echilibrul minţii unui om nu o poţi face cu succes decât în copilărie. O minte bine cultivată prin educaţie şi bine echilibrată prin dragoste părintească încă din copilărie, poate face faţă la adversităţi incredibile. Aceste observaţii pot părea banale unui cititor avizat, mai ales că ele au fost făcute încă de Platon, iar pediatrii şi profesorii de ciclu primar le văd zilnic. Consecinţele stricăciunilor din copilărie pot fi însă dramatice şi nu numai pentru individ în sine, ci şi pentru societatea în care trăieşte. Ce s-a stricat în mecanismul minţii tânărului de numai 20 de ani care a împuşcat 20 de copii şi 6 profesori la Newtown în Connecticut? Ce i-a lipsit ca să fie întreg şi echilibrat?

Ştim ce se întâmplă cu dezvoltarea psihică a unui copil care se naşte fără văz sau fără auz. Aceste experimente naturale sunt dureroase, dar inprevizibile şi inevitabile căci ţin de factori genetici pe care nu-i putem încă controla. Dar ce se întâmplă cu un copil lipsit de experienţe socio-emoţionale şi cognitive, şi care lipsă nu mai este inevitabilă şi incontrolabilă? Din păcate şi în acest caz avem parte de un experiment natural, cel al copiilor abandonaţi la naştere. Fenomenul abandonului copiilor imediat după naştere reprezintă o pată pe obrazul mândriei noastre nationale, şi singurul lucru din trecutul nostru recent pentru care merită să ne ruşinăm.

Acest experiment natural, dureros pentru noi, a fost folosit pentru a se evalua influenţa deprivării materiale şi sociale în apariţia sechelelor cognitive, sociale şi psihiatrice la copii abandonaţi. Iniţiativa aparţine Fundaţiei MacArthur (www.macbrain.org)şi urmăreşte să înţeleagă rolul experienţei în influenţarea dezvoltării creierului şi a comportamentului.

Majoritatea studiilor de până aici au fost făcute pe modele animale şi pe copii adoptaţi din instituţiile de plasament. Ele sunt fie incomplete, fie conţin erori de selecţie. The Bucharest Early Intervention Project (BEIP) a urmărit să lămurească câteva probleme:

1. Importanţa calităţii îngrijirilor pre-adopţie.
2. Eliminarea erorii de selecţie, deoarece copii adoptaţi din orfelinate sunt în primul rând cei sănătoşi şi cu o dezvoltare aparent normală.
3. Măsurarea cu precizie a unor constructe, până recent omise, deoarece evaluarea comportamentului se făcea pe bază de listă de componente şi nu prin interviu psihiatric structurat.
4. Evaluarea cogniţiei sociale, deoarece studiile precedente evaluaseră doar ataşamentul şi sociabilitatea globală.
5. Separarea influenţelor instituţionalizării de cele ale culturii locale, majoritatea adopţiilor fiind făcute în altă ţară decât cea de origine a copilului instituţionalizat.
Studiul a fost condus de Charles H. Zeanah profesor de psihiatrie şi pediatrie la Tulane University School of Medicine, Charles

A. Nelson III, şeful catedrei de Cercetare şi medicină a dezvoltării pediatrice la Harvard Medical School şi Nathan A. Fox profesor de dezvoltare umană la Universitatea Maryland.

Studiul, început în anul 2000, a fost randomizat şi controlat pentru a urmări efectele plasamentului familial ca o alternativă la îngrijirea în orfelinat a copiilor abandonaţi la naştere. Studiul a cuprins 136 de copii, cu vârste cuprinse între 6 şi 31 de luni, din 6 orfelinate bucureştene. Lotul martor a fost alcătuit din 72 de copii de aceleaşi vârste şi sex aflați in familile de origine, născuţi în aceleaşi maternităţi ca şi cei abandonaţi şi instituţionalizaţi. În procesul de selecţie toţi copii au fost evaluaţi din punct de vedere pediatric, neurologic, dezvoltare fizică, anomalii, auditiv, iar din lotul inial de 187 au fost eliminaţi 51 din motive medicale sau cu malformaţii genetice. Cei 136 de copii instituţionalizaţi au fost împărţiţi în două loturi: 69 au fost daţi în plasament familial, iar 67 au rămas în orfelinate. Familiile de plasament au fost selecţionate cu mare grijă şi au fost plătite din banii Fundaţiei MacArthur. Toţi copii au fost urmăriţi sistematic până la vârsta de 54 de luni. Au fost evaluate prin scale specifice: mediul de îngrijire, dezvoltarea fizică, funcţia cognitivă, limbajul, comunicarea socială, reactivitatea emoţională, comportamentul interacţional, ataşamentul, recunoaşterea emoţiilor, electrofiziologic (EEG), recunoaşterea feţei.

Nu voi insista cu amănuntele tehnice ale cercetării. Pentru specialişti am ataşat bibliografia la sfârşitul articolului.

Concluziile autorilor. Per total, este clar că instituţionalizarea se asociază cu efecte negative profunde asupra dezvoltării copilului în general şi a creierului în special. Practic toate domeniile de dezvoltare sunt compromise de creşterea în instituţii: dezvoltarea fizică, creierul, cogniţia, limbajul şi dezvoltarea socio-emoţională. În plus, aproape jumătate dintre copii instituţionalizaţi suferă de una sau mai multe probleme psihopatologice. Vestea bună este că plasamentul familial diminuează unele suferinţe psihopatologice şi normalizează unii parametri de dezvoltare. Vestea proastă este că acest plasament familial nu ajută la ameliorarea tuturor parametrilor de dezvoltare. Unii parametri se recuperează doar dacă copilul este plasat de foarte mic şi stă foarte mult într-o familie. Rămâne întrebarea: după ce vârstă, un copil plasat în mediu familial nu se mai recuperează? Când este prea târziu să-l mai plasezi într-o familie? Din punct de vedere neurobiologic putem anticipa că există un astfel de moment, iar el este influenţat de durata petrecută de copil în mediul deprivat al orfelinatelor.

De asemenea putem anticipa că dezvoltarea fizică şi cea cognitivă se recuperează complet, dar ataşamentul şi funcţia lingvistică nu, mai ales dacă copilul a stat prea mult în instituţie. Tot din punct de vedere neurobiologic am remarcat lipsa normalizării electro-encefalografiei (EEG). Deşi greutatea şi înălţimea se recuperează rapid, circumferinţa craniului nu mai creşte. Credem că acest fapt se datorează unei erori de apoptoză care duce la existenţa unui număr prea mic de neuroni şi deci la un creier subdotat. Este nevoie de mecanisme de neuroplasticitate compensatorii care să redirecţioneze creierul pe o traiectorie de dezvoltare cât mai apropiată de normal. Datele comportamentale arată că îmbunătăţirile apar, dar mai lent şi în mai mică măsură decât ne-am aşteptat. Evaluarea psihiatrică la vârsta preşcolară (PAPA) sugerează că, cel puţin în privinţa depresiei şi anxietăţii, plasamentul familial are efect în reducerea poverii suferinţei. Din păcate are un efect neglijabil asupra tulburării de deficit de atenţie cu hiperactivitae (ADHD) şi asupra comportamentului deviant şi sfidător/opoziţional. Din punctul de vedere al evoluţiei la adolescenţă această ultimă constatare este descurajantă. Totuşi plasarea copiilor în medii familiale puternice este benefică, şi nu depinde decât de cei ce fac şi aplică politicile publice să se ghideze după studii ştiinţifice solide.

Concluzia mea. Într-o lume ideală, toţi copii ar trebui să se nască doar dacă sunt doriţi şi planificaţi de ambii părinţi. Și să nu mai fie atâta sărăcie!

Bibliografie.

1. Nelson, C.A., Bloom, F.E., Cameron, J., Amaral, D., Dahl, R., & Pine, D. (2002). An integrative, multidisciplinary approach to the study of brain-behavior relations in the context of typical and atypical development. Development and Psychopatology, 14, 499-520.
2. Zeanah, C.H., Nelson, C.A., Fox, N.A., Smyke, A.T., Marshall, P., Parker, S.W., et al. (200
3). Designing research to study the effects of institutionalization on brain and behavioral development: The Bucharest Early Intervention Project. Development and Psychopatology, 15, 885-907.
3. Zeanah, C.H., Smyke, A.T., Koga, S.F., Carlson, E., & the BEIP Core Group. (2005). Attachment in institutionalized and community children in Romania. Child Development, 76, 1015-1028.

Dr. Sever Cristian Oană