Motivatia liderilor

Încheiam precedenta postare cu îndemnul ca înainte de a vota să analizăm motivaţia liderilor politici: „ce-i mâna pe ei în luptă?” Generozitatea, devotamentul, ambiția, lăcomia? Rămân consecvent şi susţin că plictiseala este principala motivaţie a acţiunilor multor lideri politici. De ce? Pentru că oamenii reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii, iar controlarea activităţii oamenilor constituie un ţel prin care se reduce considerabil plictiseala. Faptele şi vorbele oamenilor constituie grăunţele care se macină în mintea politicienilor. Parţial puteţi vedea acest proces în dialogurile pe teme politice de la televiziuni. Am putea să ne aşteptăm ca, după cucerirea puterii politice, apetitul pentru risc şi confruntare să scadă, asta dacă avem de-a face cu oameni obişnuiţi. Vai, nu! Pentru majoritatea politicienilor împlinirea ambiţiilor nu reprezintă decât un nou stimulent în căutarea excitaţiei. Apetitul lor pentru aventură este insaţiabil şi acesta este argumentul meu esenţia cum că motivaţia lor principală este plictiseala.

Tradiţional, plictiseala se combate prin trei metode: aventurile amoroase, jocurile de noroc şi conflictul. Nu o să vă mai plictisesc cu primele două, deoarece tabloidele sunt pline cu astfel de relatări. Mă voi limta doar la conflicte deoarece acestea, când sunt practicate de oamenii politici, ne afectează pe toţi. Din fericire nu mai trăim pe vremea lui Ludovic al XIV-lea care a declanşat mai multe războaie din plictiseală. Astăzi, în lumea civilizată, războaiele clasice au fost înlocuite cu bătăliile politice. Politicienii, jucători prin excelenţă, posedă un optimism incurabil privind propria invincibilitate. Ei îşi asumă riscuri pe baza unor convingeri iraţionale, cum că ghinionul este urmat de noroc, sau că până la urmă ei sunt cei care vor învinge. Înclinaţia lor spre optimism este întărită de auto-înşelare: dacă înving este meritul lor, dacă pierd e doar ghinion (sau sistemul e de vină!). Fervoarea conflictelor politice este publică, dar pierderile – declin economic, sărăcie, boală, violenţă, – sunt private, adică ale fiecăruia dintre noi şi nu ale lor personal. Aţi putea obiecta că agresivitatea, şi nu plictiseala, îi face pe liderii politici belicoşi. Argumentul meu este că plictiseala precede aproape întotdeauna agresivitatea. Ce face un puşti plictisit care a prins o gâză? Îi smulge încet aripile şi picioruşele. Să nu-mi spuneţi că asta e curiozitate şi cercetare a naturii. Atunci înseamnă că din spirit ştiinţific împăraţii romani urmăreau sfâşierea creştinilor în arene, iar locuitorii evului mediu se îmbulzeau la execuţiile publice. De altfel limba, în calitate de martor obiectiv, ne trădează. Cea mai folosită expresie agresivă, inclusiv în luptele politice, este „te fac bucăţi!” (vedeţi copilul cu gâza?). Deci înclinaţia spre plictiseală este o constantă a minţii omeneşti. De aceea unii cercetători au elaborat teoria homeostaziei riscului. Adică, orice măsură ai lua să reduci riscul, va apărea o contra-măsură care să-l aducă la loc ca să nu crească plictiseala.

Avem frâne mai bune la maşini, nu-i nimic creştem viteza. O trăsătură atât de înrădăcinată în mintea noastră ţine probabil de structrurile de personalitate. Există o corelaţie semnificativă între susceptibilitatea la plictiseală şi tipul extravertit. Comportamentul conflictual este mai frecvent la cei ambiţioşi, impulsivi, intoleranţi la frustrare, stăpâniţi de sentimentul urgenţei, după cum au demonstra Zuckerman sau Furnham. (Aici vă rog să faceţi o pauză şi să vă gândiţi câţi şi care dintre politicienii români au aceste caracteristici!)

Desigur aţi putea crede că aceşti oameni se plictisesc pentru că au creiere hiperactive şi nu au suficiente preocupări cu care să le ţină ocupate. Iarăşi trebuie să vă dezamăgesc! Eysenck a demonstrat că extravertiţii sunt mai slabi la învâţat sarcini noi şi la memorizare decât cei mai puţin extravertiţi. Dorinţa permanentă de acţiune duce la inadecvare, atunci când nu duce direct la catastrofă. În medicină avem o zicală care spune:”orice chirurg ştie cum să opereze, chirurgul bun ştie când să opereze, iar chirurgul foarte bun ştie când să nu opereze”. Deocamdată politicienii români „operează” febril din plictiseală!

Dr. Sever-Cristian Oană