Este un paradox remarcabil faptul că în momentul de vârf (comparativ cu tot trecutul nostru) al realizărilor umane materiale şi tehnologice ale României, ne trezim copleşiţi de anxietate, înclinaţi spre depresie, îngrijoraţi de cum apărem în ochii altora, nesiguri de prieteniile noastre, tentaţi de consum şi lipsiţi de o viaţă comunitară. În lipsa unor relaţii sociale calme şi a satisfacţiei emoţionale de care cu toţii avem nevoie, căutăm alinarea în mâncatul excesiv, cumpăratul obsesiv, sau cădem pradă alcoolului, psihotropelor sau drogurilor. Cum se face că avem parte de atâta suferinţă emoţională şi mentală în ciuda nivelului de bunăstare şi confort nemaiîntâlnite în istoria noastră naţională? Ce ne lipseşte este ceva mai mult decât timpul petrecut în compania prietenilor şi a familiei. Ne comportăm ca şi cum viaţa noastră ar fi o bătălie continuă pentru supravieţuirea psihologică, o luptă împotriva stresului şi a epuizării emoţionale. Unii dintre noi doresc o societate centrată pe valori, comunitate şi familie, departe de lăcomia şi excesul ultimilor ani. Totuşi majoritatea încă nu şi-au realizat idealul material, tot mai iluzoriu, şi continuă să se poarte egoist şi iresponsabil într-o societate tot mai fragmentată. Clasa politică nu pare a fi interesată de subiect şi a renunţat să încerce să ne ofere o viziune coerentă capabilă să ne inspire să creeăm o societate mai bună. Criza economică nu a făcut decât să ne abată atenţia de la societatea bolnavă, la economia bolnavă. În loc să ne străduim să avem o societate mai bună, fiecare se străduieşte individual să-şi întărească poziţia în societatea existentă. Dacă dorim să ne crescă calitatea vieţii trebuie să ne mutăm atenţia şi eforturile de la standardele materiale la îmbunătăţirea stării de bine psihologic şi social al întregii societăţi. Cum pomenim însă de psihologie, discuţia tinde să se îndrepte spre soluţii individuale. Maşinăria politică este împotmolită în noroi!
Voi începe prin a spune că dovezile statistice ne arată că creşterea economică şi-a atins limitele în ceea ce priveşte furnizarea fericirii umane, cel puţin în ţările civilizate. Când lupii bântuiau pe uliţele satului, vremurile bune însemnau pur şi simplu să ai burta plină şi să fii la adăpost. Pentru majoritatea dintre noi apa potabilă, casa încălzită şi frigiderul plin sunt lucruri de la sine înţelese. Mulţi ne dorim să mâncăm mai puţin decât o facem în mod obişnuit. Pentru prima dată în istorie săracii sunt în medie mai graşi decât bogaţii. Creşterea economică, care a fost până acum motorul progresului, şi-a atins limitele în ţările dezvoltate. Statisticile ce măsoară bunăstarea şi fericirea indică o plafonare a indicilor în ţările civilizate, în timp ce creşte frecvenţa anxietăţii, depresiei şi a problemelor sociale.
În figura alăturată vedeţi tendinţele speranţei de viaţă în funcţie de produsul intern brut pentru diferite etape de dezvoltare economică. Printre ţările sărace speranţa de viaţă creşte rapid în primele stadii de dezvoltare economică, iar printre ţările cu venit mediu rata de creştere a speranţei de viaţă încetineşte. Pe măsură ce nivelul de trai creşte iar ţările devin tot mai bogate, relaţia dintre creşterea economică şi speranţa de viaţă devine tot mai slabă. Spre capătul din dreapta sus al graficului curba devine orizontală, ceea ce înseamnă că pentru ţările bogate acumularea de noi bogăţii nu mai adaugă nimic la speranţa de viaţă. Motivul pentru care curba se aplatizează nu este dat de faptul că am atins limitele biologice ale speranţei de viaţă. Chiar şi cele mai bogate ţări beneficiază de progresul medicinei. Ceea ce s-a schimbat este faptul că creşterea speranţei de viaţă a încetat să mai fie legată de nivelul material de trai. Cu fiecare decadă care trece, speranţa de viaţă în ţările bogate creşte cu 2 – 3 ani, dar acest lucru nu mai depinde de creşterea economică. De aceea cetăţenii SUA nu au o speranţă de viaţă mai mare decât grecii deşi sunt de două ori mai bogaţi decât ei. Cu cât ţara este mai bogată cu atât creşterea nivelului matrial de trai contribuie mai puţin la speranţa de viaţă şi la starea de sănătate în general.
Ce altceva mai este important pentru noi, în afară de speranţa de viaţă şi starea de sănătate? Desigur căutarea şi atingerea fericirii, pe care americanii o consideră atât de importantă încât au trecut-o şi în Constituţie ca pe un drept fundamental. Economistul Richard Layard a demonstrat că asemenea speranţei de viaţă şi sănătăţii, fericirea în ţările foarte bogate încetează să mai fie corelată cu acumularea de bogăţie suplimentară. Fericirea creşte în ţările sărace proporţional cu creşterea economică, dar de la un anumit nivel al bogăţiei în sus intră „în platou”. Desigur definiţia fericirii are multe particularităţi culturale locale. În unele societăţi să nu spui că eşti fericit înseamnă că admiţi că eşti un ratat; în altele să pretinzi că eşti fericit este o dovadă de fudulie. Cu toate acestea studiile lui Layard arată că la un venit anual de peste 25.000 $ per capita, corelaţia dintre creşterea venitului şi creşterea fericirii este foarte slabă. Studii de durata făcute în Japonia, SUA şi Regatul Unit arată că pe o perioadă suficient de lungă ca să se relizeze dublarea venitului, fericirea nu a crescut semnificativ. Acelaşi model este valabil şi pentru alţi indicatori ai bunăstării precum „măsura bunăstării economice” şi „indicatorul autentic al progresului” care calculează beneficiile nete ale dezvoltării după ce se scad costurile cu poluarea şi ambuteiajele din trafic. În ţările sărace creşterea economică continuă să fie esenţială pentru sănătate şi fericirea locuitorilor. Dar odată atins pragul bogăţiei, creşterea venitului contează din ce în ce mai puţin.
Dacă eşti flămând, o pâine este esenţială pentru sănătatea şi bunăstare ta. Dar dacă eşti sătul o sută de pâini s-ar putea chiar să te deranjeze. Mai devreme sau mai târziu, de-a lungul istoriei creşterii economice, ţările ating un prag al afluenţei de la care beneficiile aduse de creşterea bogăţiei scad.
Tendinţele privind mortalitate confirmă acelaşi model. Când ţările încep să se îmbogăţească primele care scad sun bolile sărăciei: malnutriţia, tuberculoza, holera, rujeola. Acestea încetează să mai fie principalele cauze de deces. Apar în schimb bolile afluenţei: bolile cardiovasculare, diabetul, cancerul, bolile degenerative. În timp ce bolile sărăciei omoară mai ales copiii, bolile afluenţei omoară mai ales adulţii.
România nu a atins pragul celor 25.000$ pe an, dar în mod sigur va ajunge acolo. Discuţia ar putea să vi se pară prematură acum, deşi semnele suferinţelor datorate creşterii haotice le avem deja. Rostul ei este să speculeze unul din avantajele relativei înapoieri. Putem să ne elaborăm un model de dezvoltare socială care să evite greşelile făcute de ceilalţi. Dar vrem noi acest lucru?
