Putem reforma mediul universitar din interior! Ce ne lipsește?

Mediul academic din România suferă de aceleași simptome ca și societatea românească.  Că ne place sau nu să o recunoaștem, universitățile noastre reproduc  la scară mică aceleași tipuri de atitudini și comportamente, aceleași crize pe care le regăsim și la nivelul politicului și al societății, iar aceste aspecte devin tot mai pregnante atunci când alegerile universitare bat la ușă.

Problemele principale ale universităților în prag de alegeri, principalele crize ale acestora au fost semnalate  de domnul prof. univ. dr. Mircea Miclea în articolul „Alegeri universitare. Alte măști aceeași scenă”. Acesta remarcă jocul perfid care se joacă în această perioadă în spatele ușilor închise ale universităților unde „se desfac alianțe, se promit funcții contra voturi, se calculează șansele de reușită, se fabrică dosare pentru discreditarea oponenților, se fac înțelegeri cu misiți din presa scrisă sau online”, cadrul legislativ inadecvat pentru preluarea conducerii universităților de nuclee reformatoare în contextul mediocrității celor care compun corpul academic.

Pentru a muta dezbaterea de la nivel de probleme la propuneri de soluții, extrag din cele scrise de domnul prof. univ. dr. Mircea Miclea o întrebare cheie pentru care voi încerca să ofer un răspuns realist în rândurile care urmează: Cum reformăm universitățile în contextul în care majoritatea celor care compun corpul academic nu este reformatoare?

În primul rând consider esențială trecerea în revistă a prevederilor legislative care reglementează alegerile pentru funcțiile de conducere din mediul universitar. Legea Educației Naționale nr.1/2011 a adus modificări de substanță în ceea ce privește sistemul de guvernanță a instituțiilor de învățământ superior. Atribuțiile și rolurile structurilor de conducere au fost bine delimitate astfel încât putem vorbi despre o distribuire a  puterilor între structuri, care la nivel teoretic este benefică întrucât poate împiedica abuzul de putere, însă în mod practic poate conduce la tensiuni interne și la dificultăți în procesul decizional. Astfel, potrivit LEN, Senatul este cel mai înalt for de decizie şi deliberare la nivelul universităţilor[1], compus din 75% personal didactic şi de cercetare şi 25% reprezentanţi ai studenţilor, care sunt aleși prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi cercetătorilor titulari, respectiv al tuturor studenţilor și condus de un președinte, ales prin vot secret, care reprezintă Senatul în raport cu rectorul[2]. Conducerea executivă este asigurată de Consiliul de Administrație, format din rector, prorectori, decani, directorul general administrativ şi un reprezentant al studenţilor[3]. În ceea ce privește alegerea rectorului, LEN lasă posibilitatea comunităților academice să stabilească modalitatea de desemnare a rectorului, având la dispoziție două variante: pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de Senatul universitar nou ales sau prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor.[4] Practic ce se întâmplă? Experiența alegerilor universitare de acum 4 ani, primul exercițiu democratic de la cap la coadă al comunităților universitare, ne-a arătat un fapt, ce-i drept, previzibil: că toate comunitățile universitare au optat pentru cea de-a doua variantă de desemnare a rectorului, adică varianta democratică de alegere prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor. Cel mai probabil același scenariu se va repeta și anul acesta. Astfel, aceste prevederi legislative lasă decizia cu privire la membrii conducerilor universităților în mâinile celor care compun comunitățile academice din fiecare universitate.

Domnul prof. univ. dr. Mircea Miclea consideră că problema “ar fi putut să nu aibă loc” în condițiile în care democrația universitară ar fi putut fi anulată prin textul actualei legi a educației care ar fi prevăzut pentru desemnarea rectorului “o comisie (un fel de search commitee), care realiza procesul de recrutare a rectorului: căuta candidați de la orice universitate din lume, nu numai din universitatea proprie, îi evalua, apoi prezenta în fața Senatului două propuneri”, Senatul luând decizia finală cu privire la cei doi candidați propuși. Eu poate mă număr printre acei puțini care cred că suspendarea democrației nu este o opțiune în niciun context și că trebuie să găsim acele mijloace pe care minoritățile le au la dispoziție pentru a-și promova interesele atunci când majoritatea e defectă. De asemenea, experiența ultimilor ani în care am urmărit atent mediul universitar m-a învățat că reforma în cadrul acestui sistem nu este sănătoasă fiind impusă de sus în jos, prin legi, experți sau comisii externe, ci trebuie construită de jos în sus, din acele nuclee reformatoare și integre care există în cadrul fiecărei comunități academice.

În orice caz, fie că la nivel principial ne plasăm ca adepți ai ideii unei soluții externe sau ca adepți ai democrației universitare, contextul legislativ actual pe care l-am prezentat anterior nu ne permite decât să încercăm să găsim soluții care să se încadreze în jocul democratic și care să ne permită rezolvarea principalelor crize ale universităților.

Astfel, cred că întreaga situație trebuie judecată în alți termeni. Dacă pornim dezbaterea de la premisa în care reducem democrația universitară la principiul că minoritatea se supune majorității, am pierdut din start. Vreau să cred că miza acestei dezbateri nu este doar de a aduce alte măști pe scena universitară, ci una în care încercăm să promovăm un alt tip de joc, alt tip de candidaturi, să avem dezbateri reale și de substanță, să reușim să trasăm câteva puncte esențiale pe agenda viitorilor rectori. Și vă dau modelul de soluție pe care eu îl propun pentru ieșirea din impasul în care se află acum democrația universitară: modelul acțiunii colective, modelul participativ. Acea universitate în care minoritatea reformatore, integră și fără resurse își găsește dintr-o dată curajul de a deveni vocală și critică. De a deveni vocală și critică nu doar în spatele zidurilor groase ale sălilor de senat, ci ducând problemele universităților în spațiul public. Pentru că asta lipsește în momentul de față în universitățile noastre: o dezbatere adevărată, care să nu mai poată fi controlată prin mecanismele de putere intra-universitare. O dezbatere care să aducă scena universitară în atenția publică, având ca principali actori nucleele reformiste, pe de-o parte, și impostorii, politrucii și monștri sacrii, în cealaltă. Acest tip de acțiune deloc complicată însă care necesită curaj, voință, asumare clară și responsabilizare din partea comunităților universitare ar putea crea acea solidaritate intra și inter universitară, impetuos necesară pentru a dărâma dușmanul comun pe care-l regăsim în toate instituțiile de învățământ superior de la noi.

Istoria recentă ne arată două exemple de succes al acestui model de acțiune din universitățile noastre: grupul Democrație UBB (constituit înaintea alegerilor de la UBB din 2012) și comunitatea UNATC reformează-te, coagulată în jurul problemelor apărute în UNATC pornind de la cazurile lectorilor Andrei Rus și Andrei Gorzo.

Închei acest text printr-o propunere adresată tuturor cadrelor didactice sau studenților care doresc să aducă un suflu nou în universitățile noastre. Vă invit să vă găsiți curajul de a vă asuma această luptă grea pe care o aveți de purtat scriind despre problemele acute ale universității d-voastre. Platforma România Curată vă stă la dispoziție, iar comunitatea creată în jurul acestei platforme și a Coaliției pentru Universități Curate așteaptă să se alăture și să vă susțină în lupta pe care o duceți pentru a curăța universitățile de impostură.

***

[1] Art. 213 (1)

[2] Art. 208 (1), (2)

[3] Art. 211 (6)

[4] Art.209 (1)