Magna Carta, 15 iunie 1215

„Când se va trage linia, se va vedea că naţiunea britanică şi lumea anglofonă datorează mai mult viciilor regelui John decât eforturilor unor suverani virtuoşi.”

Sir Winston Churchill, History of the English – Speaking Peoples

 ***

Majoritatea dintre noi îl ştim pe John ca prinţul cel rău din poveştile despre Robin Hood, prinţ care  se folosea de şeriful din Nottingham ca să-i împileze pe ţărani, în timp ce virtuosul său frate, Richard Inimă de Leu, era plecat în Cruciadă.

În realitate, Richard a fost un rege aventurier care a stat în Anglia cam şase luni în toată viaţa lui şi vorbea franceza, nu engleza. Ca să strângă bani pentru aventurile lui în Cruciadă ar fi fost dispus să vândă şi Londra, dar n-a avut cine s-o cumpere. Richard a stabilit un record în ce priveşte rapacitatea regală. Cheltuielile lui extravagante au enervat atât baronii cât şi oamenii liberi. A murit aşa cum a trăit: în timpul  asediului castelului Chalus de lângă Limoges, i-a provocat nebuneşte pe apărători că nu sunt în stare să-l nimerească cu arbaleta. Unul l-a nimerit şi regele a murit în chinuri cu gangrenă.

John a moştenit tronul de la fratele său în aprilie 1199. Regii Angliei aveau numeroase proprietăţi în Franţa (cam toată jumătatea vestică a Franţei actuale). Ghinionul lui John a fost să fie contemporan cu Philip al II-lea, un rege mare care a început reîntregirea sistematică a teritoriului francez. Pentru a purta războaiele franceze, John avea nevoie de foarte mulţi bani pe care îi storcea prin creşterea nemăsurată a taxelor. Pentru a evita răzmeriţele a luat ostatici din familiile baronilor care se opuneau politicii lui. Obsedat de comploturi, concepea tot felul de scheme complicate de protecţie ale căror coduri le uita şi-şi încurca propriile gărzi.

Baronii se plângeau că regele îi taxează mult peste limitele tradiţionale şi acceptate de toată lumea. Mărul discordiei era taxa de „scutaj” plătită de baroni pentru a fi scutiţi de serviciul militar personal în slujba regelui, în războaiele din străinătate. Încălcarea despotică a obiceiului ţării de către rege a stat la baza conflictului. Baronii rebeli au fost sprijiniţi de arhiepiscopul de Canterbury, Stephen Langton,  şi secretarul său, Roger de Wendover, care au decoperit o „Cartă a Libertăţilor” promisă de regele Henry I-ul. Carta promitea reintroducerea legilor drepte şi echilibrate de pe vremea lui Edward Confesorul, ultimul rege anglo-saxon.

Conflictul, mocnit atâta vreme, s-a declanşat în 1214 când John s-a întors înfrânt din Franţa. A pus înfrângerea pe seama baronilor care nu l-au sprijinit în aventura sa şi a hotărât să se răzbune pe ei prin impozite suplimentare. Baronii din nord şi din est au refuzat să plătească. Văzând amploarea protestului, regele a declarat sub jurământ că pleacă în Cruciadă şi s-a pus sub protecţia Papei. Angajamentul de a pleca în Cruciadă îl scutea timp de trei ani de îndeplinirea obligaţiilor sale seculare. Rebelii au răspuns că în acest caz ei îşi retrag omagiul feudal şi jurământul de credinţă faţă de rege. Războiul civil a izbucnit! Regele a căutat să câştige timp şi aliaţi, dar între timp orăşenii din Londra au trecut de partea rebelilor, ceea ce i-a pecetluit soarta.

Cele două tabere s-au întâlnit la Runnymede, pe malul iazului Langham (un braţ al Tamisei), la jumătatea drumului dintre castelul Windsor, reşedinţa regală şi Londra, fieful rebelilior. Astăzi locul se află în apropierea Terminalului 5 al aeroportului Heathrow şi al autostrăzii M25. Tratativele au durat o săptămână, iar pe 15 iunie regele şi baronii au ieşit public pentru a sigila documentul. Au fost făcute numeroase copii pentru a fi trimise în fiecare comitat şi citite în târguri.

Mai există şaptesprezece copii ale Magnei Carta, dar numai patru mai sunt din 1215. Una din cele patru poate fi văzut la British Library în camera Tezaurului.

Documentul conţine şaizeci şi trei de clauze, dar cele mai faimoase şi cu consecinţe în modernitate sunt articolele 39 şi 40:

Articolul 39: Niciun om liber nu va fi reţinut şi închis, sau lipsit de proprietatea sa, sau proscris sau surghiunit, sau maltratat în orice fel; şi noi nu vom porni acţiune împotriva lui decât în urma judecăţii legiute de către egalii lui sau după legea ţării.

Articolul 40: Noi nu vom vinde nimănui şi nici nu vom nega sau întârzia nimănui dreptatea sau justiţia.

Aceste articole au stabilit principiile supreme ale justiţiei şi libertăţii. Pentru prima dată în istorie regele era supus legii şi nu deasupra ei. În alte articole se detaliază principiul „nicio taxă fără reprezentare” care pune bazele democraţiei politice.

Desigur aceste articole nu erau aplicabile tuturor claselor sociale, ci doar baronilor şi ulterior orăşenilor (ţăranii nu erau oameni liberi!). Regele nu a avut nicio clipă de gând să respecte Carta şi a obţinut chiar o scrisoare din partea Papei Inocenţiu al III-lea care o condamna vehement. Din fericire regele John a murit pe 19 octombrie 1215 de dizenterie. Se pare că i s-a tras de la stridii. Soarta Cartei a depins de Lordul Protector William Marshal, cel mai respectat nobil al regatului Angliei. El l-a încoronat pe Henry al III-lea, moştenitorul în vârstă de 9 ani şi l-a pus să semneze Carta şi să o promulge. Apoi s-a asigurat că termenii acordului sunt făcuţi publici şi respectaţi în întregul regat. Aşa s-au născut libertăţile civile pe care astăzi le considerăm de la sine înţelese.

Principiile Cartei au fost reîntărite de Edward al III-lea în 1354, apoi aplicarea a fost extinsă de Parlament la întreaga populaţie în 1628. Pe Magna Carta se bazează Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite şi principiile Revoluţiei Franceze.

Semnificaţia Magnei Carta nu stă în primul rând în ceea ce cuprinde ca literă scrisă, ci mai ales în ceea ce generaţiile următoare au pretins şi au crezut că scrie. Uneori mitul este mai important decât realitatea!