Alina Mungiu-Pippidi

Trei scenarii pentru Europa

Alina Mungiu-Pippidi sintetizează cele trei scenarii rămase în joc pentru Uniunea Europeană: ”puterea transformatoare a Europei reîncălzită”, ”abandonarea podului prea îndepărtat” sau ”mai multe Europe într-una” și consecințele pentru o Europă unită, stabilă și fără corupție ale acestor scenarii. Comentariile sînt urmarea discuțiilor simpozionului Dahrenforf despre viitorul Europei, la care președinta SAR a fost unul dintre organizatori, și a discursului lui J.M. Barroso despre starea Europei, adresat membrilor simpozionului pe data de 9 noiembrie la Berlin.

Traian Băsescu ar fi cerut, conform presei române, asigurări cancelarului Merkel că poziția României în Europa va rămîne aceeași indiferent de criza euro. Dacă se confirmă, cererea a fost absurdă, și răspunsul că încercăm să avem pe toată lumea în zona euro e gratuit, chiar dacă bine intenționat. Spirala pe care a intrat Europa este una a schimbării și nimeni nu mai poate da garanții contra ei. Aceasta e concluzia principală a simpozionului Dahrendorf despre viitorul Europei, desfășurat la Berlin în aceste zile. Scenariile mai probabile nu sînt cele în care totul rămîne cum a fost.

Primul despre care se vorbește în gura mare este o reîncălzire a puterii transformatoare a Europei. În jargonul analizei politice, aceasta e opțiunea status quo: să facem mai mult din ce facem deja, dar cu mai mult succes. Să ne punem cu monitorizarea pe statele europene, să nu mai cheltuiască, să explicăm mai bine europenilor care plătesc pentru alți europeni valoarea solidarității, să găsim de undeva bani pentru fondul de solidaritate (eurobonduri, China etc) și în tot acest timp să sperăm să se întoarcă de undeva o conjuctură mai favorabilă economic și Europa să își reia ceea ce era considerată marea ei forță, puterea magnetică de a face periferia să se apropie tot mai mult de centru sau Sudul de Nord, convergența economică și politică, care presupune că undeva în viitor, grație pieței comune și euro, statele europene vor ajunge la nivele foarte apropiate de dezvoltare.

Opțiunea numărul doi a fost clar articulată de către Fritz Scharpf, părintele studiilor europene în Germania. El a spus răspicat că la originea problemei actuale europene este euro, care a fost un pod prea îndepărtat, avînd în vedere marile diferențe dintre economiile europene. Ideea că toată lumea are aceeași măsură, precum și faptul că pantoful (dobînda de referință) a fost fixată pe măsura germană, și nu pe cea grecească, a expus economiile noi, gen Irlanda, Spania sau Grecia. Nu lipsa de austeritate a distrus aceste economii, pentru că Spania, Portugalia și Italia au făcut pentru a fi primite în euro mari sacrificii inițiale și stăteau la un moment dat mai bine decît Germania, ci spirala vicioasă în care au fost atrase prin moneda unică, care a ajutat Germania să exporte masiv în aceste țări. Figura fondatoare a simpozionului, Ralf Dahrendorf, fusese de altfel, pe vremea cînd trăia, împotriva euro. Euro trebuie, ca atare, abandonat, dar nu în panică, ci ordonat și piața comună poate fi salvată. Mario Monti, fost comisar european pentru competitivitate și viitor prim ministru italian, după presa din peninsuală, a sugerat că există alternative la euro, de exemplu o armonizare a taxei pe profit, care nu ar fi atît de costisitoare (am rezerve aici, statele din estul Europei, care au taxe de dumping față de Vestul Europei, ar avea și aici de pierdut dramatic). Finalmente, problema este că la diferențe de performanță economică atît de mari orice integrare suplimentară scoate în evidență diferențele. Podul prea îndepărtat trebuie abandonat în mod deliberat sau va cădea singur, punînd în pericol piața comună.

Al treilea scenariu, în discuție de cîteva zile, a fost lansat de unul dintre juriștii principali ai UE, Jean Claude Piris, dar și, mai aluziv, de președintele Barroso în discursul său despre starea Europei de la Berlin, sau foarte direct de Giuliano Amato și mai mulți creștin democrați germani. E vorba de diviziunea zonei euro în cei capabili să meargă mai departe cu integrarea fiscală și să facă niște State ale Europei cu mai puțini și cei care nu pot, care vor rămîne să decidă dacă vor să progreseze ca să ajungă în grupul unu sau să dea cu spatele în grupul doi – în care este și România, adică al celor care nu au competitivitatea necesară pentru un Euro-plus. Asta face deja trei Europe, dar să nu ne grăbim, mai e și a patra, anume țările care nu au vrut în Euro, dar la capitolul competitivitate sînt peste grupul Euro-plus: Suedia, Danemarca, Marea Britanie, cum a subliniat Monti. Cum ar fi greu de propus un tratat revizuit care să fie acceptat de toată lumea, situația va fi rezolvată cu un tratat suplimentar, pe care să îl adopte coaliția doritorilor, care sînt și capabili. Și așa vom avea patru Europe în una, cu tot ce presupune asta, bașca alte coaliții de doritori, cei care bombardează Libia, care susțin Palestina, care taie unilateral emisiile de C02 și așa mai departe. Celor rămași pe dinafară lis e vor pune condiții să nu facă rău celor dinăuntru, deși detaliile nu le știe nimeni (probabil, să nu se devalorizeze în raport cu euro).

Europa a mai avut și alte tentative de uniune monetară care au eșuat, o marcă preistorică și o monedă scandinavă, dar niciodată la o asemenea scară. Costul eșuării euro nu e incalculabil, dar europenii refuză să îl calculeze pe motivul că există un cost politic care e enorm și nu poate fi calculat, e sfîrșitul Europei. Dar opțiunea unu a eșuat deja, persistența în iluzie nu ne face decît să aruncăm mai mulți bani într-o putere transformatoare care nu mai merge, riscînd să creăm un vîrtej care să înglobeze totul. Scenariul unu, în mod inevitabil, va cădea în scenariul trei, care are costuri politice la fel de mari cu doi. Pentru oameni ca Monti, care au dus Italia în zona euro ca să o disciplineze fiscal, sau oameni ca Monica Macovei, care au crezut în integrarea UE în speranța că doar constrîngerile externe vor crea vreodată buna guvernare în țările lor, eșecul scenariului unu este o mare provocare. Înseamnă că problema bunei guvernări, că e vorba de corupția pe față sau de crearea unor deficite bugetare iresponsabile, se va regla doar atunci cînd va exista un echilibru politic intern între cei care conduc și cei care îi trag la răspundere, e sfîrșitul iluziei că țările periferice vor sări etape ca să ajungă din urmă pe cele dim miezul Europei.

Puteți dezbate cele trei scenarii și pune întrebări Alinei Mungiu Pippidi pe blogul Romaniacurata.ro (în limba română) sau in engleza direct pe blogul simpozionului Dahrendorf.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “Trei scenarii pentru Europa

  1. sarmatian

    Stimata doamna,
    Am mari rezerve vis-à-vis de intrebuntarea termenului ‘scenarii’ in situatia de fata a Europei. Personal as fi folosit doar simplu ‘ipoteze’. Din punct de vedere teoretic, aplicabilitatea teoriei scenariilor este destul de restrictiva din pacate. Oricat de seductive ar fi teoria si modelul analitic al scenariilor, aplicabilitatea nu este generala. In primul rand, ar trebui sa existe o premiza generala qvasi-unanim acceptata pentru ca aplicarea teoriei scenariilor sa poata inceapa. Contra acestei perceptii unanime, teoria scenariilor este menita a deschide orizontul decidentilor catre evolutii ‘de neconceput’. Mai mult, din 3-4 scenarii alternative concepute (un numar mai mare ingreuneaza foarte mult efortul analytic), de regula rezultatul real se intampla sa reflecte o combinatie intre 1-2, sau chiar intre toate variantele propuse.
    In cazul prezentat de dvs., nu vad alta premiza general impartasita care sa permita aplicarea teoriei scenariilor decat declinul gradual al Europei pentru urmatoarele decade. Acum, in perioade marcate de declin, nu prea am vazut mare aplicabilitate a teoriei scenariilor, pentru simplul fapt ca variabilele se inmultesc exponential. In schimb, teoria aparitiei “black swan”-urilor (adica a evenimentelor putin probabile dar cu impact masiv) pare mai bine adaptata contextului, desi in prezent nu este general acceptata.
    In acest caz, imi pare bine ca ati adus in discutie variabila bunei guvernari. Consider ca aceasta poate face diferenta fundamentala intre cursurile viitoare pe care le poate lua destinul European. Vedeti, in prezent discursul politic si mediatic este deturnat de economic, insa se pare ca nu exista solutii miraculoase de redresare financiara si economica in lipsa unui reviriment politic. Da, este adevarat, cheia succesului sau esecului viitor este acel echilibru politic intern de care aminteati. Se pot observa cum si unde acest lucru este constientizat, cum pentru unele state “justetea” masurilor de austeritate devine primordiala. Pentru altele din pacate, austeritatea se reduce la echilibrarea unei balante contabile, nu la redefinirea unui nou contract politic si social. Adica, un fel de austeritate facuta cu cifre seci ca subiect, nu cu entitati care definesc si sunt definite de politica.
    Ramane de vazut insa daca acea Europa ‘justa’ isi va gasi si ethosul necesar inducerii unui reviriment politic. In prezent, indicatorii conduc mai degraba catre apatie decat catre ethos creator. Totusi, de dragul exercitiului analitic, va provoc la urmatoarea reflectie: Ce ar trebui sa se intample pentru ca reverimentul politic sa provina chiar din tarile periferice (chiar din Grecia, de ce nu)? Este prea fantezista ipoteza?

    Reply
  2. alina MP

    Optiunile alternative si analiza lor sint o metodologie de analiza politica. Nu avem o teorie a scenariilor. Analiza de optiuni trebuie sa asigure caracterul alternativ si potentialul de a rezolva problema. Problema e criza euro. Se pot discuta multe pe margine, dar deocamdata asta e problema si e economica. Ideea ca ar fi de fapt politica si ca daca am avea instrumente mai mari ne-amd escruca mai bine, tot ce am face ar fi sa cheltuim mai mult si sa fim si mai nedemocratici decit sintem. La urma urmei, eu cam cred in vocea poporului, in America ani de zile sondajele de opinie au prezis mai bine inflatia decit prognozele econometrice.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *