Interviu cu Nicolae Robu, primarul Timișoarei: Stau bine la conturile de Facebook. La conturile bancare stau foarte slab (prima parte)

Timișoara este orașul contradicțiilor, care în ciuda frânelor, se-ncăpățânează să nu se oprească din mersul înainte. E punctul zero al revoluției din 89. A dat lideri marcanți la nivel central, dar care l-au uitat apoi, a dat două dintre cele mai bogate familii ale României, îmbogățite însă în stil postdecembrist, un primar cu alură de gospodar care n-a făcut mare lucru timp de 16 ani, a discriminat mai pozitiv ca nici un alt oraș, nu pe rromi ca etnie, ci clanurile țigănești care au pus mâna pe comori imobiliare din patrimoniul statului. În același timp, deși izolată de resursele financiare de la centru și cu o industrie devalizată de interese imobiliare, Timișoara a trăit din investii ale multinaționalelor. De doi ani, odată cu vântul schimbării stârnit de USL, acum decedat, timișorenii au pariat pe un primar venit din mediul academic, posesor a două brevete de invenții, pasionat de muzica rock și sport și… bine plătit.

Interviul l-am stabilit din timp, dar a avut nevoie de câteva reprogramări, fiind spart în două tranșe de dialog, întrerupt fiind de aparițiile programate “cu primarul” la posturi TV locale. S-a încheiat la 00.00, într-o primărie cufundată în solitudine. Cu 5 minute înainte de finalul dialogului, crezusem că am scanat cam ce era de scanat despre acest personaj politic, un pic cam blând pentru gustul meu.

Apoi, când să ne strângem mâna, deși vizibil ostenit,  s-a înflăcărat brusc și cu ochi lucitori de adolescent, m-a dus să-mi arate cămăruța lui secretă, locul din primărie unde se izolează de toți și de toate ca să-și încarce bateriile. Jucăriile lui: o chitară și două gantere. Da, trage de fiare ocazional, deși pare greu de crezut. Dar cel mai interesant moment a fost atunci când Nicolae Robu mi-a pus înregistrările din 1998 cu variantele instrumentale ale unor compoziții muzicale ale sale, pe care Nicu Covaci s-a oferit să le ia sub aripa casei sale de producție, dar pe care primarul l-a refuzat, pentru moment, însă cu speranța că într-o bună zi le va lansa.

Dl Robu, fiecare om e mânat în viață de un vis. Când erați mic ce vă doreați să deveniți?
Primul meu vis a fost să devin tractorist. Eram copil de câțiva ani, la sat și ce te putea fascina mai mult decât un tractor, la vremea respectivă. Mi-am dorit foarte mult asta și îmi aduc aminte cât de fericit am fost în ziua în care am fost luat într-un tractor și lăsat de către tractorist să pun mâna pe volan. Desigur, tractorul își ținea direcția singur, dar eu am ținut mânuțele mele pe volan și am avut un sentiment de fericire supremă atunci, văzându-mă în postura respectivă.

Oare nu așa e și un primar? Chiar conduce, sau doar are impresia că el e cel care conduce?
Conduce, conduce. Lăsând gluma la o parte, se pare că mi-a plăcut să conduc de mic. Și la grădiniță eram dirijorul corului grădiniței, apoi am devenit căpitanul echipei de fotbal, căpitan de oști, că doar copiii, aveam fiecare câte o armată acolo pe zone ale satului (n.r. Bocsig, Arad). Eram lider în permanență.

Bun, dar aveți un exemplu recent, de săptămâna trecută, când, profitând de absența dumneavoastră din țară, s-a organizat un mic puci la nivelul Consiliului Local și ați pierdut majoritatea politică în Consiliu și astfel riscați ca o mare parte din hotărâri să fie luate de alții, nu de dumneavoastră. Și atunci nu vă asemănați cu băiețelul care a pus mânuțele pe volanul tractorului și credea că el conduce? În politichia asta românească bolnavă, foarte multe din funcțiile șoferului nu sunt la alții de fapt?
Până în momentul de față am condus fără îndoială, pentru că am avut foarte multe inițiative, care mi-au fost, fără excepție, aprobate în Consiliul Local. Drept urmare a fost situația normală, în care conducătorul vine cu ceea ce dorește el să facă, urmare a faptului că și-a asumat niște obiective în fața cetățenilor și intențiile lui sunt validate de către niște aleși, care reprezintă suportul lui în termeni de luare a deciziei finale. Însă a fost o consonanță până acum între ce am dorit eu să fac și ceea ce a agreat Consiliul Local să se facă. Eu nădăjduiesc că și de acum înainte voi avea sprijinul Consiliului Local, pentru că eu nu vin niciodată cu proiecte de hotărâre care să urmărească altceva decât binele orașului, binele cetățenilor și binele public. Și n-am venit niciodată cu altceva. Acesta a fost și motivul pentru care și până acum, în foarte, foarte multe rânduri, proiectele mele au fost aprobate în unanimitate, sau în orice caz, au fost aprobate și de către consilieri care nu făceau parte din alianța care mă susținea.  Câtă vreme am fost în USL am avut o majoritate simplă, iar printr-un parteneriat administrativ cu PPDD-ul, am făcut și cele două treimi din voturi necesare pentru proiecte vizând patrimoniul. Acum,  să vedem dacă va funcționa această nouă majoritate care s-a format. În încercarea de a-l demite pe viceprimar, cu vot secret, ea nu a funcționat. Sigur că, la vot deschis, este posibil ca noua majoritate să îmi blocheze anumite proiecte, dar nu mă sperii, pentru că eu cred că am forța să fac cunoscute pozițiile, eventual obstrucționiste pe care le-ar putea avea noua majoritate și cred că cetățenii Timișoarei vor taxa astfel de poziții, le vor penaliza.

Mai sunt doi ani până la următoarele alegeri locale și dacă consilierii locali votează negativ un proiect bun, până atunci populația o să uite. Chiar există instrumente de penalizare a consilierilor care-și folosesc votul în CL cu rea credință?
E adevărat ce spuneți. Aici problema ține de calitatea legii. Cred că legea este deficitară. Nu cred că este în regulă ca absolut orice vrea să facă un primar să necesite, până la urmă, o aprobare a Consiliului Local.

Dați-ne câteva exemple concrete, ce are voie și ce nu are voie să facă un primar, fără Consiliul Local.
La orice trebuie aprobare de Consiliu Local. Pentru orice ban alocat. Eu cred că trebuie să fie și proiecte pe care să le poată asuma primarul, fără aprobarea Consiliului Local. Mă refer la proiecte de orice natură, inclusiv de modernizare a orașului, ce vizează infrastructura, proiecte cu bani mulți. Proiecte cu răspundere asumată. Cred că ar trebui să existe, dacă vreți, o similitudine între ce se întâmplă la nivel național, unde Guvernul poate emite ordonanțe, care produc efect imediat și care ulterior trebuie să fie aprobate, e un soi de validare până la urmă, de către Legislativ. Și la nivelul autorității publice locale, cred că ar fi mai bine dacă executivul  primăriei ar putea să-și asume prin ordonanțe anumite decizii, să inițieze și să demareze efectiv anumite proiecte, urmând ca la un moment dat, cu o anumită întârziere, să se pronunțe Consiliul Local printr-un vot de validare. După ce te-ai apucat să faci ceva și este evident bun lucrul pe care-l faci, este evident ceva înspre binele orașului, înspre binele public, e mai greu atunci pentru consilieri, chiar dacă-ți sunt adversari politici, să voteze împotrivă, să te stopeze. Așa, când ești cu un proiect doar pe hârtie, este foarte simplu, chiar dacă proiectul e bun, să se spună nu, sub o anumită argumentație sau alta, sau pur și simplu fără nici o argumentație să fie doar: „NU, pentru că noi suntem mai mulți cei care luăm această decizie”.

Ați prezentat colegilor de la centru această idee, ca să propună o modificare legislativă?
Nu, ci doar în discuții informale cu colegii. Eu am și experiența prealabilă, de rector al Universității Politehnica din Timișoara și o am și pe cea de senator. Și atunci privesc lucrurile din toate perspectivele de care am avut parte. Ca rector a fost mult mai bine. Și acolo aveam Senatul ca for decizional suprem în Universitate, dar nu eram îngrădit. Nu la orice eram nevoit să obțin în prealabil aprobarea  Senatului. Erau foarte multe lucruri pe care le decideam fie personal, ca rector, fie în biroul executiv al Senatului și ulterior erau validate de către Senat, sau nici măcar nu era cazul să fie validate, ci Senatul era doar informat asupra lor. În mod tacit le agrea. Era mai multă putere și aveai eficiență mai mare în felul acela. Ca rector puteam decide, spre exemplu, amenajarea unui amfiteatru, inclusiv echiparea la vârf a unui laborator, cu bani mulți puși în joc. Practic nu eram îngrădit. Când plecai cu o investiție considerabilă, sigur că atunci trebuia, într-adevăr să ai o hotărâre de Senat în spate. Aici, la Primărie, pentru orice îți trebuie o hotărâre de CL. Pentru cea mai mică cheltuială pe care o faci. Ca să fiu concret și dacă vrei să cumperi o mașină de deszăpezit trotuarul care costa 5000 lei bucata și pentru asta îți trebuie aprobarea Consiliului.

Când erați țânc ați vrut să fiți tractorist. Ulterior ce meserie v-ați dorit să aveți?
În primele clase am aflat că tractorul este conceput de către inginerii mecanici și atunci mi-am dorit să devin inginer mecanic.  Ulterior era cât pe-aci să o apuc înspre muzică, pentru că la trecerea dinspre clasa a IV-a spre a V-a, tatăl meu, văzându-mi preocupările muzicale- confecționam tot felul de instrumente cu care chiar se putea cânta, le acordam singur- a venit cu ele la Liceul de Muzică din Timișoara și cel cu care a stat de vorbă aici, a zis că neapărat trebuie să mă aducă la Liceul de Muzică pentru că aș avea talent. Până la urmă tata, un simplu țăran, dar cu multă lectură în spate, un autodidact care ajunsese la un înalt nivel de înțelegere a lucrurilor, a ajuns concluzia că nu e bine să mă direcționeze atât de îngust de la o vârstă atât de fragedă, că poate eu voi avea mai degrabă aptitudini spre altceva și îmi voi dori altceva în viață. După aceea am început să studiez chimia și m-a fascinat. Mi-am dorit să ajung chimist. Apoi, în clasa a IX -a mi-am dorit să ajung inginer în calculatoare, pentru că am început să citesc despre calculatoare și mă fascinau. Puțin mai târziu, prin clasa a X-a, a XI-a, având primele lecturi filosofice, citeam existențialism, filosofia absurdului și inclusiv literatura asociată, am vrut să studiez filosofia.

Cum ati ajuns la calculatoare?
Profesorul meu de matematică, în momentul în care i-am spus că mă gândesc să merg la filosofie, m-a luat foarte tare și mi-a spus să las prostiile la o parte, pentru că eu am două posibilități: fie să mă duc la matematică, fie la Politehnică la calculatoare, pentru că sunt bun la matematică, la fizică și astea mi se potrivesc mie. Și atunci am revenit la visul din clasa a IX-a și am optat pentru Facultatea de Automatică și Calculatoare. Și am devenit pasionat de asta. Mi-am dorit să devin cadru universitar de când eram în anul IV student. Șeful de catedră de atunci, profesorul Alexandru Rogojan, care a fost o celebritate și a fost și Rector al Universității Politehnica Timișoara la un moment dat, mi-a propus să rămân în învățământul superior, desigur, respectând condițiile de intrare, în urma unui concurs, trebuia să fac și o stagiatură de trei ani în producție. Din acel moment am rămas cu dorința cea mai mare de a deveni asistent universitar. Stagiatura mi-am făcut-o la IIRUC București, filiala Timișoara. Mă ocupam de întreținerea și repararea calculatoarelor de la toate întreprinderile din Timișoara, dar și din țară. A fost un stagiu foarte bun, pentru că din munca aceasta de mentenanță, făcută în condițiile de atunci, când trebuia să înțelegi perfect tot ce mișcă într-un calculator și să ajungi să înlocuiești componente, am avut extraordinar de multe lucruri de învățat. Acum problema se pune cu totul altfel. Acum nu se mai repară, se aruncă totul.

Când v-a trecut prin minte gândul de a vă propulsa într-o funcție de conducere?
Destul de târziu. Eu așa sunt construit, să fac tot ce fac cu pasiune. Dacă n-am pasiune pentru ceva, nu fac. Am pus pasiune în jocul de fotbal până mi-am rupt o mulțime de tendoane și oase și tot nu m-am lăsat, pentru că am o pasiune extraordinară pentru acest joc. Am pus pasiune în profesia mea, de inginer calculatorist, apoi de asistent universitar, șef de lucrări universitar și nu mă ocupam decât de pasiunile mele cu titlu de hobby: muzica și fotbalul. Sigur, m-am căsătorit, am devenit tată încă din anul patru de facultate.

Unii zic că sunteți un primar aspru. Cum este Nicolae Robu soțul?
Pe soția mea am cucerit-o după ce am absolvit liceul, cântând compoziții romantice într-o formație rock. Eu am circa 30 de compoziții. Majoritatea sunt pe texte filosofice, dar am și câteva cântece de dragoste. Dar cântam la vremea respectivă șlagărele momentului, cover-uri, cum li se spune acum. Cântam Beatles, Rolling Stones, Deep Purple, dar cred că am cucerit-o cu o compoziție proprie mai degrabă. Ne-am remarcat reciproc, când ea era în sală și eu pe scenă. Am cântat și la Casa Studenților, am cântat o dată la Sala Olimpia, la Amfiteatrul Artelor. Eu am fost chitarist și cântam și vocal, dar nu eram eu solistul vocal, însă cântam și eu câteva piese. Trupa se numea Antares. Este numele unei stele de prim ordin de mărime, cea mai mare stea și semnificația numelui este una mai largă, dar discutabilă, că nu este unanimă, ar veni, etimologic privind lucrurile, de la Anti Ares, pentru că e poziționată cumva în opoziție cu Planeta Marte, care e Ares, Ares fiind zeul războiului. Și atunci semnificația lui Antares era pe de-o parte de mare stea, pe de altă parte una pacifistă. Când eram în clasa a 9-a de liceu, că atunci mi-am înființat formația, era și un curent pacifist în lume, mai ales la nivelul tinerilor.

Aveți copii?
Am un băiat și o fată, amândoi m-au urmat în carieră, au absolvit Automatică și Calculatoare, amândoi și-au luat titlul de doctor recent, sunt cadre universitare, au avut concursul de șef de lucrări. Fiul e cu 4 ani mai mare decât fiică-mea.

Sunt cadre didactice tot la Poli?
Da.

Nu riscă să fie bănuiți de nepotism?
Nu cred că ar putea fi, din moment ce au fost ambii șefi de promoție. Nu cred că era corect ca cineva să le interzică să urmeze același domeniu în care și-au văzut tatăl având succes. Este un lucru destul de larg răspândit, acela ca fii, fiicele, să-și urmeze părinții în carieră.

În tradiția intelectualității românești de odinioară erau acele familii de avocați, de doctori, de profesori din tată-n fiu. Dar în tradiția parvenitistă de după 89, se întâmplă mai degrabă opusul și e normal ca asemenea cazuri să fie privite cu suspiciune. Uitați-vă la ucenicul vrăjitor și maestrul său, de pildă. Atât domnul Ponta, cât și domnul Năstase sunt doctori.
Așa este. Din păcate suspiciunea este susținută de foarte multe situații în care oamenii au ajuns în diverse poziții fără merite. Au ajuns fără să muncească. Au ajuns fiindcă au fost trași sau au fost împinși de cineva apropiat, chiar de cineva apropiat, de părinte. Nu a fost cazul nostru. La testele anonime făcute cu studenții, prin care studenții își evaluează cadrele didactice, mereu fiul meu era considerat cel mai bun asistent, iar fiica mea era după el, fiul fiind un pic mai mare, are și ceva mai multă experiență în plus decât ea. Niciodată nu s-a pus problema să obțină cel mai mic avantaj de pe urma poziției mele, ba dimpotrivă. Așa suntem noi crescuți și educați, încât ei n-au avut decât ponoase de pe urma faptului că au fost copiii mei.

Ce fel de ponoase?
Atunci când ei munceau din greu pentru ceva, cei care nu-i cunoșteaum, suspectau că acel ceva a fost obținut datorită poziției tatălui. Nu avea nici o legătură cu realitatea lucrul ăsta. Cei care-i cunosc știu și care ne cunosc pe noi. Toată lumea care a avut legătură cu Politehnica știe că eu niciodată nu i-am ajutat cu absolut nimic și nu s-a pus o dată măcar problema să stau de vorbă cu vreun profesor despre situația lor la școală.

Ce înseamnă titul de doctor pentru dumneavoastră? Generic vorbind.
Titlul de doctor a însemnat foarte mult. Din păcate a fost într-o anumită măsură demonetizat, prin faptul că s-au creat și culoare de care unii au putut beneficia pentru a obține titlul de doctor fără o cercetare adevărată, fără o muncă adevărată.

E bine ca țara să fie condusă de un doctor?
Dacă e condusă de un doctor care a obținut acest titlu cinstit, pe bază de merite, atunci e bine, pentru că doctoratul este o probă grea. Dacă însă țara ajunge să fie condusă de cineva cu titlul de doctor obținut pe un culoar de tipul celui menționat anterior, sigur că n-ar fi bine.

V-ați revolta, dacă azi, 10 iunie 2014, ați auzi din întâmplae că de pildă șeful Guvernului ar avea titlul de doctor obținut pe nedrept, sau v-ați revolta la doi ani după aceea, când s-ar rupe coaliția politică dintre parteneri?
Da, în clipa în care ar fi un lucru dovedit, pentru că așa, sigur, nu putem fiecare în parte să ne considerăm instanțe supreme. Trebuie să respectăm…

Bun, dar au fost mai multe comisii, s-a analizat și la Universitatea București, la Facultatea de Drept etc.
Eu m-am abținut să mă pronunț pentru că nu era domeniul meu. S-a invocat mereu că este o anumită specificitate a doctoratelor în domeniul dreptului, că evident că la acesta faceți referire și că în acea teză ar fi fost și o componentă suficientă de originalitate, iar partea care era preluată din literatură era prezentă acolo în mod obișnuit pentru tezele din domeniu. Acum, sincer să fiu, chiar nu am fost preocupat de detalii și nu știu dacă au fost trimiteri bibliografice sau nu, pentru că o lege este sfântă: chiar dacă preiei de la alții, ai obligația să îi citezi.

Ați răspuns ca un politician. N-ați supărat pe nimeni.
Am spus foarte multe lucruri rele la adresa primului ministru, dar chiar la problema în speță nu m-aș aventura, pentru că nu o stăpânesc.

Care e contextul în care ați ajuns să dețineți funcții de conducere?
În 1990, după revoluție, m-am trezit imediat atunci cu o ședință la care trebuia propus un candidat pentru a deveni prorector. Până atunci eu eram un om de laborator, care își vedea de treabă. Am fost unul dintre cei foarte, foarte puțini care nu am fost membru al Partidului Comunist Român, că tata a fost deținut politic și eu am fost marcat și voi rămâne pe viață marcat de noaptea în care a fost ridicat de-acasă la miezul nopții. Aveam 6 ani  și era iarnă, dormeam în aceeași cameră, părinții mei, eu și cu sora mea și la un moment dat a bătut cineva în geam. Era în jur de miezul nopții. Li s-a dat voie să intre în casă și au făcut percheziție. Au scotocit toată casa, au urcat în pod, n-au găsit nimic de care să se lege, dar când au coborât, n-o să uit niciodată aceste cuvinte, i-au spus tatălui meu: “Dumneata îmbracă-te mai gros, că vii cu noi”. În acel moment mama a început să plângă, soara mea care e mai mare cu 6 ani ca mine, a început să plângă. Eu nu înțelegeam ce se întâmplă, dar mi-am dat seama că e ceva grav și am început să plâng și eu. Și acum sunt emoționat când vorbesc despre lucrurile astea, iar tata a spus câteva vorbe de liniștire a noastră “Stați liniștiți că o să fie bine” și dus a fost, fără să știm, unde, pentru ce, ce-o să se întâmple. Nu a lipsit foarte,foarte mult, cred că în jur de un an, un an și jumătate. Evident că a fost ținut fără să fie judecat, că așa erau vremurile. A fost considerat un dușman al regimului. Mama s-a descurcat foarte greu. În acel an a fost o iarnă dintre cele mai grele, cu foarte, foarte multă zăpadă. Noi aveam o gospodărie grea, cu circa 100 de oi și mama trebuia să facă față singură. Nimeni nu se apropia de casa noastră, pentru că oamenilor le era frică. Nu se găsea pâine și atunci mama trebuia să meargă la Arad. Sunt 55 de kilometri de la Bocsig până la Arad și să cumpere câte un sac de pâine neagră și venea cu pâinea acasă și mâncam aproximativ trei săptămâni din acea pâine, apoi se ducea, mai cumpăra. Dar și cum cumpăra pâinea. Ca să o cumpere trebuia să se roage de arădeni, pentru că pâinea se dădea pe cartelă și nu toată lumea avea nevoie de toată pâinea pe care o putea cumpăra pe cartelă și atunci oamenii se ajutau între ei. Tot atunci o mare parte din averea noastră s-a dus, pentru că noi aveam cumpărate toate materialele de construcții pentru a ne construi o casă. Cumpărase tata un intravilan chiar în centrul comunei, vis a vis de una dintre biserici și urma să înceapă construirea unei case cu etaj, cu baie și tot confortul la nivelul acelor ani, 1961-1962. Toate materialele ne-au fost luate și s-au făcut cu ele grajduri la colectiv. După revoluție eu n-am vrut să mă duc să revendic nimic. Sora mea a zis: “Hai să mergem și noi, că uite, se demolează grajdurile și toți își iau. Noi chiar merităm ceva, că oricine știe ce s-a întâmplat cu tata”.  Eu i-am spus: „Mia, tata e oricum pe lumea cealaltă. Eu nu simt nevoia să iau nimic”. Și nu  mi-a trebuit nimic și nu regret că am avut această atitudine.

Să revenim la primul moment în care ați început să urcați pe scara ierarhiilor și ajuns pe un post de conducere.
În 1990, reiau ideea, s-a cerut să se facă propuneri din fiecare facultate de candidați la funcția de prorector. Am fost nominalizat de o colegă, sub argumentația că eu n-am făcut politică în timpul comunismului, că eram foarte apreciat profesional, că sunt bun coleg șamd. N-am vrut. Am spus: “Lăsați-mă în pace. Eu nu vreau  decât să îmi fac meseria, sunt un fanatic al profesiei, nu vreau funcții”. Până la urmă, la insistențele colegilor am acceptat. Îmi aduc aminte că am pornit înspre palatul administrativ, unde era sediul rectoratului și unde se organizau alegeri la nivelul Senatului și când eram pe podul de peste Bega, i-am spus colegului care mă însoțea: „Peter, eu mă întorc”. Nu vreau s[ fiu prorector. Vreau să îmi pot vedea de treabă, spunându-mi: “N-ai dreptul să te întorci, pentru că lumea și-a pus speranțe în tine. Nu poți frustra facultatea de șansa de a avea un prorector”. La asta am cedat. M-am dus, am fost ales și de-atunci a început o cu totul altă traiectorie.

Se spune că ați fost un prorector mai original, sau cel puțin ușor rebel.
Eu mereu am fost un nonconformist. Cred că așa am fost receptat de toată lumea și sunt și la ora actuală. Nicioată n-am respectat tiparele. Am fost și în timpul liceului, spre exemplu, înclinat spre o ținută mai nonconformistă, mai excentrică, în acea perioaă în care se cerea foarte multă disciplină. Încercam să am pletele cât mai mari, deși la școală trebuia să fii tuns regulamentar, blugi…

Cum făceați rost de muzică rock occidentală?
În primul rând că ascultam Europa Liberă. Ascultam emisiunea metronom a lui Cornel Chiriac și ascultam seara diverse topuri, tot pe ultrascurte. Mai ascultam Radio Novisad, unde se difuza muzică bună și se prindea, la noi, în județul Arad, de asemenea. Nu foarte bine, dar se prindea destul de bine încât să poți asculta. Și mai pătrundeau discuri și apoi, de prin anii 1975-76, erau ușor de găsit benzi e magnetofon, sau găseai benzi să-ți copiezi și tu pe propriul magnetofon.

Când ați purtat plete?
Când am fost prorector și chiar ca rector. Nu chiar la fel, l-am mai scurtat, dar… În 1990, după ce am fost ales prorector, mi se întâmpla frecvent ca portăresele să îmi spună: „Hei băiatu, nu e voie în rectorat până după ora 12”. Pentru că eu veneam în blugi, cu plete, aveam și barbă și n-aveam răbdare să mă duc cu liftul. Urcam scările călcând din două în două trepte. Aveam condiție fizică foarte bună, încălțat în adidași și mă luau drept student.

Odată cu schimbarea majorității în Consiliu, de acum, riscați să vă transformați într-un Traian Băsescu al anilor 2000-2004?
Sper să nu ajung în situația în care a fost Traian Băsescu în acea perioadă la Primăria Generală a Capitalei. Chiar îl urmăream pe Traian Băsescu cu multă simpatie atunci, cum se lupta cu un Consiliu care îi era în mod evident potrivnic de dragul de a-l contra și nu cu argumente. Asta era percepția mea la acea vreme, atâta cât puteam surprinde din ce se întâmpla în CGMB.

De ce ați afirmat: „cu multă simpatie atunci”, referitor la Traian Băsescu?
Pentru că ulterior au fost momente în care nu l-am mai simpatizat pe Traian Băsescu, când…Nu pot spune că am o simpatie pentru el la ora actuală, pentru că, în fine, am avut mari speranțe în el când a devenit Președintele României. Eu nu eram implicat în politică, dar sincer îl apreciam ca pe un om energic, ca pe un om care dorește legalitate, corectitudine în România și aveam toate motivele să simpatizez cu un astfel de om. Îl simțeam și un om cu forța necesară de a face, efectiv.

Din cei aproape 10 ani petrecuți la Cotroceni, în ultimii patru și jumătate, am văzut o mulțime de VIP-uri dâmbovițene și din politică și din business, că au intrat după gratii, fie ca arestați, fie în postura de condamnați. Avem și un premier. Am luat-o înaintea Italiei chiar. Adică, dacă tragem linie per total, nu s-a ținut până la urmă de cuvânt cu promisiunea lui legată de trasul în țepe?
Prin faptul că un număr de persoane importante au ajuns să fie condamnate și n-avem motive să credem că nu s-a întâmplat pe drept lucrul acesta, asta e partea bună. Dar, nu mi-a plăcut să văd că justiția s-a făcut în foarte multe momente la televizor, că a fost folosită justiția în lupta politică în diverse momente, inclusiv acele puneri de cătușe sâmbăta la orele de maximă audiență, cu interogări în noaptea de sâmbătă spre duminică, nu-mi arată a țară civilizată.

Ca om politic, nu ca primar, aveți indicii sau simțiți că ar exista un buton ascuns la Cotroceni care e activate din când în când? Un buton asemănător celebrului al patrulea buton pe care l-a căutat domnul Antonescu cât a fost președinte interimar?
Eu sunt foarte atent cu afirmațiile mele. Nu vreau să păcătuiesc. În orice caz, când Băsescu era foarte tare în Țara Românească, nu puteai să nu asociezi anumite lucruri e genul acesta cu persoana sa, ca feeling. Aici era decepția: Domne, apreciez că încearcă să se aplice legea, dar modul acesta de a acționa, nu e în accord cu ceea ce aștept eu să văd într-o țară civilizată.

În 2008 ce s-a întâmplat de ați decis să intrați într-un partid politic și să candidați la Senat? 
Tentații de a intra în politică am avut în permanență din 1990. Am avut și invitații de a intra în politică, evident. Eram într-o postură bună atunci, ca cel mai tânăr prorector din țară, ca om căruia nu i se putea imputa nimic din trecut. Aveam 34 împliniți, făceam 35 la momentul alegerii mele ca prorector. Era total neobișnuit la acea vreme să ajungi prorector la acea vârstă. Am rămas tot cel mai tânăr vreo trei mandate, până când s-a ajuns ca și în România oameni mai tineri să poată să acceadă. Eu am fost un personaj singular mulți ani de la Revoluție în poziția aceea e prorector.

Ce partide v-au curtat?
Eu eram foarte fățiș poziționat pe culoarul de dreapta și simpatizam cu PNL și toată lumea știa că îl apreciam foarte mult pe Radu Câmpeanu și spuneam deschis că am votat cu el și chiar am fost invitat, nu mai știe domnul președinte Radu Câmpeanu, nici nu i-am spus despre lucrul acesta, în 1990, nu știu prin grija cui, dar dânsul când a fost în campanie aici, cineva m-a invitat la Hotel Continental la o întrevedere cu candidatul la președinție de atunci, Radu Câmpeanu. Am activat în Solidaritatea Universitară, în Alianța Civică și eram în grupul care a lansat idea lansării Partidului Alianței Civice. N-am vrut însă să mă deplasez la București, la Congresul de Constituire al PAC-ului, pentru că eram decis să nu intru în politică. Eu când mă apuc de un lucru vreau să-l fac ca lumea și mi-am zis la acea vreme că la vârsta pe care o am, mai am multe de făcut în profesia mea și doresc să mă afirm în managementul academic la cel mai înalt nivel și am considerat că nu este cazul să intru în politică.

Că ați pomenit de management performant, Politehnica din Timișoara este în Top 500 Universități?
Nu. Când am luat-o eu nu era nici în Top 2800, până la cât se ajungea în top, am lăsat-o în Top 1000 cu certitudine, numai că topurile se fac luând în considerare rezultatele pe ultimii 5 ani și ultimul top publicat este cu rezultatele din 2007, 2008, 2009, 2010 și 2011 și am urcat de la an la an în timpul mandatelor mele, peste sute de locuri, încât la ora actuală suntem în Top 1000. Doar Politehnica din București este în Top 500. Numai că și aici, în privința topurilor, trebuie avut în vedere un lucru. Topurile te evaluează prin prisma rezultatelor generale ale Universității, fără să facă raportare la dimensiunea Universității. Este firesc atunci ca universitățile foarte mari, care sunt și bune, dar și mari: Politehnica București, Universitatea București, Universitatea Babeș Bolyai, Universitatea Cuza din Iași, chiar, care sunt de 2-3 ori, ba chiar de mai multe ori mai mari decât Politehnica din Timișoara și dpdv cantitativ e normal că generează rezultate mai multe, ceea ce le ajută să aibă poziții mai bune în topuri. Dar noi am ajuns în România pe locul 4, după Politehnica din București, Universitatea București și Babeș Bolyai.

În 2008 care a fost factorul care a generat intrarea dumneavoastră în politică?
Am făcut promisiunea în seara alegerii mele în primul mandat ca rector, că n-am de gând să intru în politică. Mi-am încheiat primnul mandat în 2008, dar am fost curtat de PNL atunci și asta m-a făcut să mă gândesc mai serios la tentația mea de a face politică.

Dar ce vă tenta?
Dorința de a mă implica și de a valorifica ceea ce am acumulat de-a lungul timpului și prin educație și prin exercițiul managerial. O universitate este o instituție în care regăsești la o anumită scară societatea. E un oraș în miniatură.

Orașul Politehnica Timișoara, al cărui primar ați fost, câți locuitori avea?
Avea în perioada de vârf aproape 16.000 de studenți și 1700 e angajați și peste 90 de clădiri.

E mai dificil de manageriat o universitate decât un oraș real?
E mai simplu. Nu se compară. Eu am fost și senator, dar din toate activitățile desfășurate de mine până acum, a fi primar e cea mai grea meserie.

Că ați pomenit de senator, nu v-ați plictisit în Parlament?
Nu, pentru că am fost în același timp și rector și în toate ședințele de Senat eu eram cu laptopul în față și lucram. Eu am atenția distributivă. Eram atent la tot ce se-ntâmplă, ieșeam și reacționam când consideram că este cazul, dar lucram. Nu mă puteam mulțumi doar să fiu senator.

Cum stați la capitolul posesiuni materiale?
Stau bine la conturile de Facebook. La conturile bancare stau foarte slab. Locuiesc la bloc, în același apartament din 1991 și până acum, într-un cartier mărginaș. E un apartament cu 4 camere. Am o mașină second hand, cumpărată în 2005. Ea este Laguna fabricată în 2001 și mi se strică destul de frecvent. Am un teren de 1027 mp, pe care l-am cumpărat în 2005 cu un credit bancar, pe care l-am achitat între timp. Terenul e în Timișoara, tot acolo la margine, dar pe care n-am apucat nici să fac proiect de construcție și nici nu întrezăresc în perioada următoare să fac. Nu ca timp, ci ca bani, pentru că n-am reușit să acumulez venituri. Am avut vreo 15.000 de euro în conturi când am devenit primar și acum cred că am vreo 5000.

Dar ce faceți cu banii de se consumă?
Se duc în mod normal cu o viață obișnuită. Ne-am ajutat copiii, pentru că ei fiind asistenți universitari câștigă puțin, ceva de genul 1500-2000 de lei. Le-am mai dat eu bani și i-am ajutat inclusiv la capitolul locuință. Fiecare a avut de la mine câte un apartament cu două camere. Al fiului este apartament comunist, al fetei e nou, construit acum vreo 4 ani, dacă nu mă înșel. Fiul meu s-a căsătorit și a dat apartamentul lui cu două camere socrilor, care au lăsat liber apartamentul de 4 camere pentru tineri. Și ca proprietate mai am un apartament de 3 camere. Toți avem apartamentele în același cartier, ca să fim aproape unii de alții. Nu m-am ocupat de speculă, pentru că dacă aș fi cumpărat terenuri în zonă, erau terenurile cu două mărci metrul pătrat peste drum de mine. Dar să vă povestesc o fază extraordinară cu fiul meu. Nu mai știu în ce an se întâmpla asta. Oricum el era în clasa a V-a și într-o seară, eu tot de dimineață până seara la muncă, seara am ajuns acasă și aflasem că peste drum de noi, unde era teren agricol la acea vreme, se vor construi vile și le spun în familie: “Vreau să vă dau o veste. Vom ajunge să stăm în cartierul bogaților. Se va umple de vile pe-aici”. La care fiu-miu, care era un chiștoc acolo, de 11 ani câți avea, îmi zice: “Da tati, dar noi vom fi de partea astalaltă a drumului. Și și acum suntem de partea asta a drumului”.

Ce salariu aveați ca rector, ce salariu cumulat cu inemnizația de senator și cât aveți acum ca primar?
Salariul nu era foarte mare. Era vreo 6000 de lei. Venitul cumulat era însă destul de bun. Când am fost și senator se adunau alți vreo 4000 și ceva. În total luam vreo 15.000 de lei pe lună, că se adunau și banii din activitatea de profesor universitar. Aceea a fost perioada când am strâns bani și le-am luat copiilor apartamente. Acum ca primar am 5900 salariul, dar nu sunt doar cu acești bani, pentru că mai am activitatea didactică la Universitate și câștig cu ceva mai puțin decât câștigam înainte, dar nu cu mult. Tot cam în jur de 15.000 de lei. Soția se ocupă de astea. Eu nu mă uit niciodată pe fluturaș.

Aveți venituri îndestulătoare. Totuși, atunci cum, de când ați fost ales primar și până acum, conturile în loc să se umple, au scăzut de la 15.000 euro la 5000?
Bine, am cheltuit și conjunctural, că au fost și anumite probleme. 10.000 de euro m-a costat procesul cu ANI, pe care l-am câștigat la Înalta Curte și nu m-am mai dus să le cer nimic, că mi-e lehamite de instanțe. Trebuia să deschid un alt proces ca să-mi recuperez cheltuielile. Mi-e lehamite. Nu prețuiesc banii. Mă lipsesc. Să nu aud de procese.