Suntem în 2026. Ai spune să lumea, conform predicțiilor din secolul XX, ar trebui să se preocupe doar de roboți, de spațiu și de extinderea vieții umane. Omenirea a supraviețuit unui virus nou, s-a creat tehnologie pentru vaccinuri anti cancer, oamenii bogați au deja navete spațiale, și cu toate acestea ne-am întors la dilema fundamentală a secolelor mai vechi: dacă problemele pot fi rezolvate sau nu fără violență. După războiul de la frontiera de Est a Europei dintre Rusia și Ucraina (sprijinită pe față de Occident) un conflict extins în Orientul Mijlociu opune Occidentul Iranului. Două fronturi, așadar, într-un conflict deja mondial, care implică trei continente.
Cum am ajuns aici și ce putem (și dacă) alege din aceste opțiuni fundamentale, pacea sau războiul? E tema cărții Război sau pace (Polirom, 2026) care adună experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Săptămânal, Alina Mungiu-Pippidi va răspunde la o întrebare, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții, într-un demers inițiat de Liternet.ro. (România Curată)
În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România (și contestat de biserică), Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.
“Fără nicio consultare populară și aproape fără niciun motiv, suntem ca și în război cu Iranul, o veche putere malignă care a supraviețuit istoric chiar și învingătorilor săi, ca Alexandru Macedon. E simplu: dacă americanii sunt considerați în război cu Iranul, la fel și noi.”
Rândurile acestea au fost scrise în 2020 și fac parte din pseudojurnalul Război sau pace.
Privind lucrurile din această perspectivă, este iluzoriu să credem că Parlamentul României a avut cu adevărat de ales când a votat să permită avioanelor americane să se alimenteze la Kogălniceanu. Decizia fusese luată cu mult înainte. Primul pas a fost făcut în 2010, când CSAT a decis instalarea scutului american de la Deveselu, prezentat drept anti-Iran, dar perceput de Rusia ca o amenințare directă. Un alt moment a fost în 2020, când România s-a solidarizat imediat cu Statele Unite, după ce Donald Trump, în primul său mandat, a aprobat asasinarea unui general iranian. Iranul a răspuns doborând un avion plin de civili ucraineni.
Aceste decizii nu erau neapărat inevitabile pentru un stat membru NATO, dar deveneau aproape inevitabile în logica parteneriatului strategic cu Statele Unite. Prin urmare, parlamentul nu a făcut decât să confirme o direcție stabilită demult.
De decis au decis doar cei la AUR – să se facă de râs, scuipând unde au lins înainte. Poate că guvernul ar fi putut măcar să ceară ridicarea vizelor pentru români. Dacă tot mergi la război alături de cineva, e normal să o faci în condiții de respect și egalitate.
Somnambulii istoriei
Cartea Război sau pace folosește metafora “somnambulilor”, preluată de la istoricul britanic Christopher Clark. Clark explică modul în care a izbucnit Primul Război Mondial. Totul a pornit de la Serbia, un regat balcanic relativ neînsemnat. O succesiune de alianțe, reacții și calcule greșite a creat două blocuri rivale. Fiecare decizie a redus libertatea de acțiune a statelor implicate
Liderii nu își doreau neapărat războiul. Dar au ajuns la marginea prăpastiei prin pași mici, aproape inconștienți – ca niște somnambuli. Responsabilitatea a fost pusă adesea pe statul major german din 1912-1914, care era convins că Rusia pregătește un atac. Concluzia lor a fost simplă: dacă nu atacă Germania prima, va ataca Rusia. Germania a atacat. Rezultatul nu a fost doar prăbușirea imperiului german, ci o catastrofă globală.
Războaie fără victorie
În trecut au existat războaie care puteau fi câștigate total.
Romanii au distrus Cartagina și au preluat controlul asupra comerțului din Mediterana. Spaniolii au învins aztecii și incașii, cucerind America Centrală și de Sud.
Astfel de victorii totale sunt aproape imposibile în lumea modernă. Occidentul luptă cu islamiștii în Africa de mai bine de un secol și jumătate, fără o victorie decisivă. Un conflict cu Rusia sau China nu poate duce la eliminarea lor, iar dacă cele două puteri se unesc, victoria devine și mai improbabilă. Nici războiul de la frontierele noastre nu poate duce la dispariția Rusiei sau la democratizarea ei.
Războaiele nu produc democrație. Ele amplifică frica identitară și întăresc naționalismul. La fel, Iranul, cu 93 de milioane de locuitori, nu poate fi eliminat. Dacă produce drone în ritmul în care produce Rusia – până la o mie pe zi – are capacitatea de a destabiliza economiile din Golf și, implicit, economia globală.
Vestul versus Restul
Conflictele care păreau separate – Ucraina și Iranul – se apropie acum periculos. Un pas ne mai separă de al treilea război Mondial. Numele provizoriu al acestui conflict apare deja în cartea mea: Vestul versus Restul.
Începuturile sunt vechi. CIA a înarmat mujahedinii în Afganistan pentru a lupta împotriva rușilor. Rezultatul a fost apariția talibanilor, Al Qaeda și ISIS. Au urmat iluziile Primăverii arabe și intervențiile dezastruoase din Irak, Afganistan și Libia. Între timp, aliați occidentali din Golf, precum Arabia Saudită sau Qatar, execută opozanți sau finanțează moschei radicale inclusiv în Balcani.
Dar cea mai gravă consecință este alta: războiul occidental din Ucraina a apropiat China și Rusia mai mult decât au fost vreodată, chiar și în timpul Războiului Rece. Donald Trump vorbește la telefon cu Vladimir Putin zilele astea, și asta e bine, dar întrebarea rămâne: ce ar putea oferi în schimb pentru ca Rusia să nu sprijine Iranul? Arctica? Donbasul? Ridicarea sancțiunilor?
Costul real al războiului
Fiecare zi de război înseamnă morți, infrastructură distrusă, sărăcie și crize umanitare. În loc să eliminăm cărbunele și petrolul, le folosim din nou masiv. În loc să revenim la normal după pandemie, ne pregătim pentru o criză economică post-război.
Oamenii cumpără pastile de iod, de teamă de accidente nucleare. Fac stocuri de benzină și își schimbă lei în alte valute. Între timp, statele cresc bugetele militare, iar noi aplaudăm.
Lecția istoriei
Unii speră că marile catastrofe pot produce o lume nouă. Istoria arată contrariul. În Primul Război Mondial au murit 16 milioane de oameni. Alte 50 de milioane au murit ulterior din cauza gripei spaniole. România a pierdut peste 600.000 de oameni, aproximativ 8% din populația de atunci.
Fără acel război, probabil că bolșevicii nu ar fi câștigat Rusia, Marea Depresiune nu ar fi avut aceeași amploare, nazismul nu ar fi ajuns la putere și Holocaustul nu ar fi avut loc.
Nici Al Doilea Război Mondial nu a fost o binecuvântare a istoriei. Fără el nu ar fi existat Cortina de Fier, iar imperiile coloniale s-ar fi destrămat mai lent și poate mai puțin violent.
Ce ne apără cu adevărat
Statele nu sunt protejate în primul rând de scuturi anti-rachetă. Ele sunt protejate de decizii politice.
Nicio țară nu se poate apăra de toate bombele. Dar orice țară poate face ceva pentru a evita percepția că este o amenințare pentru altele. Odată ce această percepție apare, adversarii capătă un motiv să lovească.
Iranul a gestionat prost această problemă. Dar modul în care administrația americană a ales să îl pedepsească este doar încă un pas în mersul unui somnambul.
Istoria arată că marile războaie nu încep de obicei printr-o decizie clară, ci printr-o succesiune de pași mici, aparent inevitabili. Exact așa merg și somnambulii.
Răspuns publicat, inițial, pe Liternet.ro (aici).
Simeon scuipă unde a lins, Nicky Easy linge unde a scuipat – tehnici diferite de atacare a meniului.
În general, a nu fi de acord cu o decizie pe care o ia la un moment dat cel pe care îl susții ori de la care te revendici (Carlson) sau a te despărți de la un punct încolo de cel pe care l-ai adorat (Taylor Greene – drăguț materialul despre ea publicat în ianuarie de New Yorker) sunt conduite care au o … – Cum îi zice la asta?… Ah, da: “claritate morală” – sunt conduite care au o claritate morală mai mare decât să-i zici ca râma “Da, șefu!” ăluia căruia i-ai urlat ani întregi “Donald Trump e un măgar/Ghiță bucătar!”.
Așa cum Sánchez opunându-se lui Trump (care, împreună cu Netanyanu, are măcar meritul de a fi doar agresiv cu iranienii – spre deosebire de europeni care sunt pasiv agresivi cu rușii) e mai simpatic decât suveranistul Macron care, după ce s-a făcut de râs când i-a cerut lui Trump să-l scape de poliție la New York iar omul portocaliu i-a dat cu tifla, acum s-a grăbit să “lingă”.
În fond, nu e vorba de ce faci (uneori, faci se poate și aia e), ci de cum formulezi, iar mie personal felul defensiv în care președintele Dan a prezentat națiunii decizia CSAT nu mi-a plăcut.
Ce-ar fi, pe viitor, să fie mai puțin umil?…
Poate doar percepția dumneavoastră(noastră?) e aceea că se comportă umil, că doar faceți (facem) parte din societatea fesenistă care l-a obligat să-și ia lumea-n cap. Unii mai mult, de la tata-mare ceapist, alții mai puțin spre deloc ar auto-estima. Toți cei ce-am rămas pe-aici în momentele criticele în care ar fi fost normal să fi plecat. Un fel de revers al medaliei salamului cu soia à la tov. Roman.
@Adrian: Fac-fac, fiți pe pace că dumneavoastră nu faceți, sunteți partea bună, ghinionul lui cu mine că l-am obligat să-și facă doctoratu’ la Paris (la colț de străzi, cireșele cresc în lăzi), altfel și-l făcea la tata la CAP. :)
Nu vă mai atacați așa ușor, că odoru’ rezistă și fără ajutoru-vă. Cu simpatie.