Aseară, ministrul Ionuţ Moşteanu de la Apărarea Națională a declarat că dacă până acum “nu s-au făcut publice valorile, n-o să le fac eu publice acum”, referindu-se la cheltuielile privind sprijinul militar acordat Ucrainei. Avem, din nou, dovada că statul român alege, în mod deliberat, să menţină o politică de opacitate privind ajutorul dat Ucrainei, fiind o opţiune politică menţinută prin decizii succesive ale CSAT, care a clasificat inclusiv hotărâri de Guvern ce privesc pachetele de ajutor.
Această opacitate a fost explicată riguros în literatura de specialitate. Studiul lui Marius Ghincea, de exemplu, Shrouded in Secrecy, arată că România se află printre statele care aleg secretizarea din motive predominant electorale şi birocratice. Liderii politici au preferat să nu comunice public conţinutul şi volumul sprijinului militar pentru a evita eventuale reacţii negative interne, pe fondul unei culturi instituţionale care favorizează tăcerea. Spre deosebire de Polonia, unde presiunea publică a forţat un grad mai ridicat de transparenţă, România a mizat pe minimalizarea comunicării, ceea ce a condus, ce surpriză, la un deficit de legitimitate internă.
Contrastul cu practica europeană este semnificativ. Raportul Pledges and Priorities subliniază explicit că statele europene care comunică clar sprijinul militar (more clearly and cohesively) reuşesc să transmită angajamentul strategic către propriile societăţi şi către parteneri. Marea Britanie sau Germania publică periodic rapoarte oficiale privind tipurile de echipamente, valorile financiare şi calendarul livrărilor. În România, aceste date nu sunt prezentate într-o formă agregată sau verificabilă, iar bugetul naţional nu conţine nici măcar o linie dedicată sprijinului extern.
Să nu ne mire că lipsa transparenţei are consecinţe directe asupra climatului informaţional
Într-o societate cu un nivel oricum scăzut de încredere în instituţii, tăcerea statului pe acest subiect determină o reacţie de dezangajare și chiar de lehamite. Pentru mulţi români, orice menţiune privind sprijinul pentru Ucraina provoacă imediat schimbarea canalului, iar lipsa informaţiei oficiale creează un vid comunicational care poate fi (și este, căci asta ni se tot spune) ocupat rapid de dezinformare. Atâta vreme cât statul nu oferă date solide, spaţiul este dominat de speculaţii, teorii conspiraţioniste şi narative ostile intereselor euroatlantice.
Situaţia a devenit vizibilă şi la nivel european încă din 2023, când, în interviul BBC cu Bogdan Aurescu, România a fost pusă în situaţia de a nu putea explica de ce menţine secretul acolo unde alte democraţii practică transparenţa.
Transparenţă nu înseamnă publicarea informaţiilor operative sau clasificate, ci prezentarea unor date de bază, așa cum sunt cele bugetare, deci valori totale, categorii de echipamente, frecvenţa pachetelor de sprijin, într-o formă responsabilă. Atâta timp cât România păstrează opacitatea ca regulă, riscul este ca sprijinul pentru Ucraina să fie delegitimat de lipsa de informaţie, nu de costurile reale.
Dacă statul român pretinde că e angajat într-un război informaţional, iar asta auzim aproape zilnic la toate conferințele ONG, de energie, de digitalizare și de bună guvernare, atunci primul pas logic este să comunice. În lipsa acestui pas, România nu doar că îşi afectează propria opinie publică, ci îşi reduce credibilitatea în faţa partenerilor şi îşi sapă singură groapa.
Pe aceeași temă:
Alina Mungiu-Pippidi: Note proaste de la SUA pentru România. Iarăși transparența fiscală
Corect ! Ar trebui sa afle shi Romanii cat a costat WC-ul de aur instalat intr-un apartment din Kiev shi de ce l-au platit Romanii ca “cheltuieli de aparare”
Ca seara zboara sibdronele comerciale.