„Bonjuriști” și „tombatere” la începutul mileniului al treilea

De pe la începuturile anilor 90, la puțină vreme după înființarea Fundației pentru o Societate Deschisă, pornită la drum grație finanțării miliardarului american George Soros, apare periodic o listă numită, „lista lui Soros”, în care sînt înșiruiți toți cei care au lucrat pentru fundație, care au fost membri în diversele board-uri ale acesteia sau beneficiat de bursele, logistica, grant-urile oferite. Lista a coabitat o bucată de vreme cu „lista neagră” a tribunului de la Butimanu, cu care nu era identică, dar interfera, unele nume fiind pe ambele. Sînt mîndru că am apărut pe ambele. „Lista neagră” s-a rătăcit între timp, chiar înainte de plecarea într-o lume mai bună a Tribunului, care s-o fi plictisit de această diversiune și a căutat altele mai proaspete. „Lista lui Soros” pare să aibă însă speranța de viață mult mai mare. Este împinsă mereu în atenția publicului, cu o obstinație demnă de o cauză mai bună, chiar dacă nu mereu în aceeași compoziție, nici de aceleași dimensiuni. Unii dispar în edițiile noi, alții își fac intrarea, uneori sînt cîteva zeci de nume, alteori și peste două sute! În funcție de ce anume? De simpatiile și antipatiile celor care le pun în circulație, de „evoluțiile” sau „involuțiile” listașilor, Însă indiferent de compoziție și dimensiuni, ceea ce se reproșează listașilor este, nici mai mult nici mai puțin decît trădarea țării, servirea intereselor străine, ba chiar – se cam sparie gîndul – faptul că ar fi agenți, fie ai lui Soros personal, fie ai serviciilor străine, fie ale celor românești. Interesant este că reproșurile acestea, deși ar fi imposibil să fie valabile toate în același timp, sînt formulate simultan! Asta îmi amintește de un procedeu securist de pe la sfîrșitul anilor șaptezeci – la începutul anilor 80, cînd june fiind și eu, iar în concordanță cu vîrsta poate și firea, mai non-conformist decît alții, m-am trezit luat în colimator de scîrbavnica instituție. Anchete, avertismente, supravegherea corespondenței și a telefonului, urmăriri cu poze, tot tacîmul pe care îl puteau servi acei oieri și chelneri reconvertiți în agenți secreți! Pentru a realiza un fel de „cordon sanitar” în jurul meu, ca și al oricărui alt suspect de „activitate dușmănoasă”, intra în funcțiune mecanismul zvonurilor, cel ridiculizat de Divertis la începutul anilor 90, cînd mecanismul a intrat în funcțiune în forță în favoarea puterii feseniste. Deci, la puțină vreme după marea anchetă începută în mai 1983 în mediul revistelor studențești ieșene, aflu despre mine, de la mai multe persoane că sînt curvar, homosexual și impotent! Sigur că am rîs, nu doar pentru că nu eram decît, în mică măsură, pasibil să primesc prima dintre calificări, dar mi se și părea o prostie să lansezi în același timp trei zvonuri care se bat cap în cap! După aceea, mi-am amintit că, doar vreo doi ani mai înainte, înainte de a rămîne în USA, se lansaseră și despre poetul Mihai Ursachi zvonuri similare – că e securist, agent KGB și agent Mossad! Și atunci mi-am dat seama! Băieții lansau cele trei zvonuri – de ce trei și nu mai multe chiar nu știu – nu din prostie, ci pentru că în mulțimea de „beneficiari” potențiali era alcătuită din categorii diferite, care aveau orizonturi de așteptare diferite! Așa că fiecare primea după dorință!

Așa și acum, cînd aflăm despre listași că sînt în același timp, agenții lui Soros, ai servicilor românești și ai celor străine. Ceea ce este interesant dacă ne apucăm să consultăm lista în oricare din versiunile sale este că vom găsi acolo oameni de diverse specialități, mai ales umaniste, dar nu exclusiv, cu prestigiu profesional greu de pus la îndoială, cu angajamente politice sau nu, însă cu angajamente civice precis conturate de valorile democrației, ale societății deschise, adesea critici cu puterea, oricare ar fi aceasta și puși în general pe mobilizarea comunității atunci cînd se petrec lucruri nelalocul lor într-o societate democratică. Că ei cad antipatici partidelor radicale și unei „anumite părți a presei”, nu cea denunțată de Ion Iliescu exact după același calapod, ci cea cumva inversă!, nimic de mirare! Nu e nimic uimitor că Vadim, revista și partidul lui făceau asta, nu e de mirare nici că proaspătul partid radical PRU sau Marian Munteanu și încropirea lui politică fac fac același lucru. Mă umple însă mirarea cînd văd că politicieni subsumați arcului democratic procedează la fel. Nu de mult, Victor Ponta vitupera pe Facebook și în declarații către presă pe tema listașilor, evocînd aceleași trei acuze, adăugînd și toată societatea civilă ca bonus! Ba chiar și USR-ul apărut dinlăuntrul unor mișcări civice din București și din restul țării. Mai ieri, prietenul Dlui Ponta, Sebastian Ghiță făcea spume la gură într-o intervenție telefonică la o televiziune. Pardon, uitasem că Dl Ghiță a emigrat de la PSD la PRU și, prin urmare și-a „modernizat” discursul! Bun, înțeleg că e campanie electorală, de altfel instrumentalizarea listei se acutizează înainte de alegeri!, înțeleg și că societatea civilă și personalitățile autonome dar critice sînt antipatice, dar nu cred că e o afacere electorală grozavă să tot reîncălzești o ciorbă fără gust chiar de la facerea ei.

Nu trebuie să fii mare filosof sau istoric ca să-ți dai seama că în această ofensivă, ca și în discursul partidelor radicale, este instrumentalizată o poveste veche de cînd a început prima noastră modernizare, pe la începuturile secolului al XIX-lea, conflictul dintre bonjuriști (moderniști) și tombatere (autohtoniști). Tocmai am recitit Scrisorile către Alecsandri ale beiului de Samos și am în minte episoadele din cam întreg secolul cu pricina. Ceea ce este remarcabil este faptul că polemica dintre tabere, chiar cînd s-a ajuns la arme, cum s-a întîmplat la 1848, n-a simțit nevoia să se ajute de insultarea adversarilor, de alocarea lor unor interese străine, deși în unele cazuri măcar, ar fi fost mai degrabă cazul decît în zilele noastre! Accente de acest fel au apărut abia în disputele dintre liberali și conservatori, dar aproape exclusiv sub penele polemiștilor acestora, Rosetti și Eminescu, în rest, se discuta mai degrabă ca între oameni civilizați aflați pe poziții diferite. Bătălia a devenit de-a dreptul contondentă în interbelic, s-a desfășurat cumva acoperit în ultima parte a comunismului – moderniștii și protocroniștii –, dar s-a relansat, cum am văzut cu toții, spectaculos după prăbușirea comunismului. Oricît de absurd , oximoronul lui Ceaușescu, național-comunismul, a lăsat urme adînci, care n-au dispărut nici după mai bine de un sfert de veac. Mulți au mîncat o pîine bună exploatînd vulgata ceaușistă, mai mult sau mai puțin remaniată, după caractere, temperamente și împrejurări… Doamne ferește să fie și nevindecabil! De altfel, sîntem tari la oximoroane întrupate – în interbelic, gruparea de la Gîndirea și legionarii reușiseră să pună laolaltă naționalismul și creștinismul, care oricum ai întoarce-o este un universalism, și să-l pună pe Iisus să umble în cămeșoaie și ițari prin „țara mea”!

Prin urmare, nimic nou sub soare, doar că a naibii de visceral, de mlăștinos și de rudimentar. Aproape că ți se face dor de uriașul secol al XIX-lea, cînd oamenii mai știau să discute, să manifeste o anume curtoazie unii față de alții indiferent de pozițiile pe care se situau…

Acest text a apărut și pe blogul lui Liviu Antonesei.