Exact acum patru ani societatea românească era zguduită de proteste. Dacă între timp protestele au devenit ceva comun în România, în acel an totul părea neaşteptat şi totul părea posibil. Se cuvine să ne readucem aminte de 2012 şi cum a debutat acest ciclu protestatar. Societatea s-a schimbat de atunci, politica şi protestul de asemenea.
Anul protestatar 2012 a marcat renaşterea mişcărilor de stradă după o absenţă îndelungată deşi politica românească nu fusese cu mult mai performantă şi consensuală înainte de acest an. Perioada care a corespuns celor două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu a fost una a crizelor politice continue. Cu toate acestea, numai spre sfârşitul acestei perioade protestele au izbucnit. Explicaţiile pot fi mai multe. În primul rând, România se alinia printr-o variantă brutală ţărilor europene unde s-a experimentat austeritatea. Peste tot în Europa unde politic ile austerităţii au fost implementate au existat mişcări de protest, mai mult sau mai puţin instituţionalizate. România nu a făcut excepţie. Programul de austeritate promovat de către guvernul condus de facto de către Traian Băsescu a alienat o parte importantă a populaţiei, în special cei care lucrau în sectorul public şi pensionarii dar nu numai. Nemulţumirea de ordin socio-economic era răspândită şi a creat o cutie de rezonanţă imediată pentru mesajul antiguvernamental. Ceea ce nu înseamnă că protestele au ţintit numai aspectele socio-economice ale deciziilor guvernamentale. În 2011 şi 2012 criză politică se agravase. Regimul politic luase o turnură prezidenţialistă, sistemul fiind dezechilibrat în defavoarea unui Parlament blocat şi marginalizat. Guvernul acţiona ca administrator al unui program politic al cărui motor principal era preşedintele. Stilul personal al acestuia, autoritar şi conflictual, au adâncit criză politică. Opoziţia era slabă instituţional dar acumula din ce în ce mai multă legitimitate politică. Construcţia USL a creat o contrapondere politică la majoritatea prezidenţială, dar forţa ei era mai degrabă prospectivă şi destul de difuză. La aceste motivaţii socio-economice şi politice se adăugau şi nemulţumiri structurale care s-au acumulat în timpul tranziţiei târzii şi care priveau sistemul politic în ansamblul lui. Nemulţumirile faţă de slabă performanţă instituţională, corupţie şi clientelism arătau că problema nu era numai a deţinătorilor puterii executive ci şi a celor care făceau parte din sistem, de exemplu partidele parlamentare de opoziţie.
Izbucnirea protestelor a lăsat să se desfăşoare un spectru mai larg de agende şi atitudini de contestare. Principalul clivaj din rândul protestatarilor a fost între aceia care considerau că partidele de opoziţie ca fiind soluţii legitime şi „naturale” pentru rezolvarea crizei politice şi cei care considerau că şi acestea trebuie la rândul lor contestate pentru practicile lor. Această tensiune s-a transmis şi în spaţiul public dar a avut şi o componentă spaţială. În numeroasele zile de protest în care numărul de persoane nu erau îndeajuns de numeroase pentru ocuparea carosabilului, Piaţa Universităţii se împărţea între trotuarul din faţa Teatrului Naţional respectiv din faţa Fântânii de la Arhitectură. Distanţa faţă de politicieni s-a reflectat şi în refuzul întâlnirilor şi negocierilor cu aceştia. O altă diferenţă între cei doi versanţi ai protestului era cel de agendă. În timp ce la Teatrul Naţional protestatarii se concentrau asupra criticii lui Traian Băsescu şi partenerilor lui politici, la Arhitectură aceasta se extinsese pentru a cuprinde o critică mai structurală a austerităţii, o cerere insistentă a reformei politice şi electorale, o asumare a unor cauze de mediu precum cea de la Roşia Montană dar şi o critică anti-autoritară, incluzând aici critica represiunii şi a implicării serviciilor speciale în politica românească. Agenda acestei părţi s-a cristalizat în timp şi a fost formulată mai explicit cu ocazia organizării unui „Marş pentru Democratiei” în luna mai, chiar înainte de debutul campaniei electorale pentru alegerile locale.
Această structură a sistemului politic explică în linii mari şi receptarea de către mass-media a protestelor. În condiţiile în care majoritatea canalelor erau arondate unor grupuri de putere politice iar social media era încă slaba mesajele protestelor au fost puternic filtrate şi contextualizate în funcţie de interesele ideologice şi partizane. La intersecţia dintre cele două, politic şi mediatic s-a situat Dan Diaconescu, cel care a folosit cu succes protestele pentru a-şi mări baza de susţinere. Susţinătorii acestuia erau foarte puţini în stradă ceea ce nu l-a opri să organizeze în platoul postului de televiziune pe care îl deţinea adevărate reproduceri ale protestelor, cu protestatari, discursuri şi obiecte de protest. Este probabil ce mai bună metaforă a protestului şi mass-mediei în 2012, fiecare canal încercând să decupeze o partea o realităţii şi să o reproducă mai mult sau mai puţin controlat în reportaje, analize şi studiourile de televiziune. Acest mediu partizan şi contondent i-a pus în faţa unor decizii pe cei care protestau şi care îşi asumau transmiterea unor mesaje publice. Cu cine se discută şi ce invitaţii se pot accepta? A fost o dilemă reală, cu costuri şi beneficii în ambele variante.
Toate acestea s-au reprodus într-un fel sau altul şi în anii care au urmat. Ceea ce nu s-a mai repetat este violenţa şi represiunea instituţiilor de forţă. Dispozitivele de intervenţie au fost disproporţionate ca număr şi ca reacţie faţă de protestatari, cei mai mulţi paşnici. Represiunea a fost însă strategia principală de răspuns, fapt care trăda atât criza de legitimitate a regimului din acea perioadă cât şi tendinţele autoritariste ale acestuia. Violenţa şi represiunea au îndepărtat un număr important de oameni de la proteste dar în acelaşi timp au indicat şi slăbiciunea guvernului şi preşedintelui lipsiţi de orice punte de comunicare cu cei ieşiţi în stradă. În acelaşi timp, a creat şi cele două mari forme ale protestului, cel violent şi respectiv cel paşnic. Cel violent a atras tinerii furioşi care arătau în felul acesta distanţa faţă de politică şi instituţiile de forţă, într-o izbucnire autentică şi asumată a nemulţumirii. Cel paşnic a atras categorii mai diverse care preferau să pună accentul pe mobilizarea şi deschiderea protestelor. Violenţa a fost un test de determinare precum şi o pregătire pentru ce ar urma. Faptul că represiunea nu a reuşit şi protestele s-au terminat natural într-un ciclu mai lung arată că acest instrument guvernamental are limite mai ales atunci când există grupuri sociale care nu se lasă intimidate de folosirea acestuia.
Ar trebui însă menţionat un fapt important. Niciun om politic nu a fost acceptat în Piaţa Universităţii, nici măcar din opoziţie, ceea ce semnalează o distincţie pe care toată lumea şi-a asumat-o: chiar dacă unii pot avea o preferinţă electorală pentru un partid sau altul, prezenţa politicienilor în spaţiul Pieţei este refuzată. Este un câştig simbolic care a cântărit greu şi a validat Piaţa Universităţii drept spaţiu civic şi militant distinct de forţele politice instituţionalizate.
Anul 2012 nu a însemnat numai proteste ci şi schimbări guvernamentale şi alegeri. În mod previzibil, partidele de opoziţie au obţinut rezultate foarte bune, atât la locale cât şi la alegerile parlamentare. USL-ul a devenit o construcţie dominantă care nu a rezistat tentaţiei de a abuza de putere, anul 2012 funcţionând ca un avertisment pentru ce a urmat. Partidul populist condus de Dan Diaconescu, de fapt principalul câştigător al anului electoral 2012, a reuşit o performanţă notabilă. Protestele au contribuit cu siguranţă la stabilirea raporturilor de forţă electorale fără însă să le schimbe fundamental. Toţi actorii politici care au intrat în alegeri existau înainte de ianuarie 2012. Sentimentul grupului activ de protestatari a fost mai degrabă că alternativele politice existente nu reuşesc să prezinte îndeajuns de multă credibilitate şi diversitate. Dacă în politică evoluţia a de fost predictibilă, în stradă a fost mult mai puţin. Grupuri cu idei diferite s-au descoperit şi acceptat şi au iniţiat o reţetă a protestului care se va păstra în linii mari şi în anii următori. S-au creat repertorii şi instrumente de protest indispensabile pentru protestele ce vor urma.
Au trecut patru ani de la protestele din ianuarie şi februarie 2012. De atunci şi până acum au existat zeci de proteste şi probabil numărul celor care au protestat cel puţin o data este de ordinul sutelor de mii. Nu ştiu ce au făcut parlamentarii în cei patru ani de mandat. Ştiu însă că protestatarii şi-au parcurs cu fruntea sus mandatul. Mandatul pentru revoltă.
***
O retrospectivă reuşită a acestor ani se realizează în documentarul „Protestez”, produs de TVR şi regizat de Ionuţ Cărpătorea. Documentarul poate fi vizionat aici.
O pacaleala crunta!
Da, anul 2012 a marcat inceputul unei perioada in care aduse de valul protestelor, elitele infractionale au pus mana pe putere si s-au consolidat; au ajuns primadone politice impostori notorii care in afara de mintit poporul (de peste 60 de ani) cu televizorul toata noaptea nu au mai fost in stare decat de manrii economice esuate. hai sa ne inchipuim o Romanie condusa de un Dan Diaconescu mana in mana cu Voiculescu si Sorin Ovidiu Vantu….ar fi fost interesant nu?
Una peste alta, asa iese cand ajung la putere cei care nu vad dincolo de varful nasului si isi inchipuie ca masurile populiste duc undeva. De dus ele au du – la un parlament corupt, la unul din cele mai penale guverne ale tarii, condus de un alt penal, mitoman si impertinet. In general, in materie de politica, am esuat atunci, ca si in duminica orbului.
Va multumim pentru aceasta analiza retrospectiva, in opinia mea fiind bine intocmita si motivata.
Si eu am incercat pe atunci sa unesc cele doua grupuri, de pe cele doua trotuare, pentru a se gasi o cale rezonabila de solutionare a crizei economice si politice in care se afla Romania.
Stand prin arhive, am putut sa urmaresc cum s-a procedat in Romania, in perioada interbelica intr- o situatie asemanatoare.
Comparand acea perioada cu cea din perioada 2008-2012 eram furios ca regimul Basescu actiona in mod gresit. Cel mai mult ma durea ca se iroseau in continuare sume importante pe proiecte nefezabile, ca desi Europa se implicase sa ne ajute, acest ajutor a fost risipit de conita Udrea (ar trebui sa nu uitam niciodata de tinuta si gentile purtate cu ostentatie de domnia sa).
Nici pana in ziua de azi nu am vazut ca un istoric sa se implice in a prezenta solutiile gasite si aplicate de Romania in perioada 1927 (cand au fost depuse primele memorii critice privind micsorarea masei monetare puse in circulatie) pana la ianuarie 1934 (cand criza ajunsese la apogeu), pentru a se realiza un studiu comparativ cu cel din perioada regimului Basescu..
Pacat ca nu mentionati si despre implicarea eternelor servicii speciale (alti risipitori de sume care mai mult au adancit criza, decat sa o stavileasca) si agresiunile jandarmilor (domnul Radulescu Dobrogea si acum vrea sa afle cine a fost jandarmul care l-a lovit cu bocancii).
Va multumim ca ne creati posibilitatea sa intervenim cu astfel de mici precizari necesare si utile chiar si acum, cand se poate constata ca ne aflam in criza bancara .
problema majora a societatii ramane neschimbata, saracia este si mai accentuata pentru majoritatea populatiei care nu beneficiaza de umbrela militarizata a sistemului, deci protestele o sa continue intr-o forma sau alta.
laudiu, nu stiu cum putem sa credibilizam puterea protestului si necesitatea lui pentru transformarea societatii intr-un lucru benefic pentru toata populatia in si nu pe categorii privilegiate. Pentru cei care decredibilizeaza protestele cu scopul categoric de a mentine starea de resemnare in fata actelor de abuz la care sunt supusi oamenii de catre sistemul capturat in beneficiul uni mic grup de privilegiati este foarte simplu de facut: “Si ce ati rezolvat cu asta?” “Nimic sunteti la fel de saraci ba chiar e si mai rau ca inainte”.
Eu vad problema asta inca din 89 si pentru mine este infioratoare cand aud lumea spunind despre eroii din 89 care au murit ca “prostii”.
Poate ai tu niste idei, caci eu n-am gasit nici o metoda eficienta de credibilizare a protestelor in strada si combatere a resemnarii de cele multe ori indusa in mod voit. Pe 21-22 decembrie 2015 au fost citiva oameni la Universitate sa aprinda lumanari in afara de trupa organizata de partid de la pnl.
Pentru 13 ianuarie, momentul inceperii noilor proteste 2012-2015 nu era nimeni in Piata, si nu e vorba de uitare aici ci de resemnare in fata unei opresiuni a sistemului manifestata prin saracire accentuata asupra populatiei.
?! probleme?!
Sunt foarte multe de spus despre 2012 . Serviciile au fost acolo, la orice protest sunt, cred ca au fost luate si ele prin surprindere de evenimente. Ma bucur ca am fost acolo si chiar daca cei mai multi concetateni au vazut evenimentele de le televizor cred ca va ramane un an de referinta. Cu bune si cu rele am mers mai departe, din ce in ce mai multi. Miracole nu s-au intamplat, era peste puterea noastra dar cred ca niciun politician nu va mai intrazni sa mearga atat de departe ca Traian Basescu.
problema majora a societatii ramane neschimbata, saracia este si mai accentuata pentru majoritatea populatiei care nu beneficiaza de umbrela militarizata a sistemului, deci protestele o sa continue intr-o forma sau alta.
Claudiu, nu stiu cum putem sa credibilizam puterea protestului si necesitatea lui pentru transformarea societatii intr-un lucru benefic pentru toata populatia in si nu pe categorii privilegiate. Pentru cei care decredibilizeaza protestele cu scopul categoric de a mentine starea de resemnare in fata actelor de abuz la care sunt supusi oamenii de catre sistemul capturat in beneficiul uni mic grup de privilegiati este foarte simplu de facut: “Si ce ati rezolvat cu asta?” “Nimic sunteti la fel de saraci ba chiar e si mai rau ca inainte”.
Eu vad problema asta inca din 89 si pentru mine este infioratoare cand aud lumea spunind despre eroii din 89 care au murit ca “prostii”.
Poate ai tu niste idei, caci eu n-am gasit nici o metoda eficienta de credibilizare a protestelor in strada si combatere a resemnarii de cele multe ori indusa in mod voit. Pe 21-22 decembrie 2015 au fost citiva oameni la Universitate sa aprinda lumanari in afara de trupa organizata de partid de la pnl.
Pentru 13 ianuarie, momentul inceperii noilor proteste 2012-2015 nu era nimeni in Piata, si nu e vorba de uitare aici ci de resemnare in fata unei opresiuni a sistemului manifestata prin saracire accentuata asupra populatiei.
De acord cu diagnosticul problemei. Am scris recent un articol pentru Foreign Policy in care listat cele mai importante probleme ale democratiei romanesti, printre care saracia si inegalitatea. Un pas este sa vorbim despre asta, mi se pare ca actualii guvernanti traiescin alta lume. Reiau ce am scris acolo
Care sunt principalele vulnerabilităţi ale democraţiei din România? În primul rând, inegalitatea şi sărăcia. Democraţia nu este posibilă în absenţa unei relative coeziuni socio-economice. Acest lucru presupune acces la locuire decentă, la educaţie şi sistem de sănătate, la locuri de muncă plătite decent şi minimă protecţie socială. România are foarte mulţi săraci şi precari, a căror principală grijă este supravieţuirea şi nu participarea comunitară sau politică. Interesele lor nu sunt articulate şi reprezentate, aşa cum am văzut în cazul menţinerii salariului minim la un nivel foarte scăzut sau modificărilor aduse Codului Muncii şi dialogului social. Nu numai că aceste categorii nu sunt reprezentate, dar sunt şi discriminate. La ultimele alegeri prezidenţiale, cetăţenii de regulă mai bătrâni, cei mai puţini educaţi sau cei mai săraci au fost ţinta unor atacuri reacţionare destul de virulente din cauza unei posibile opţiuni de vot. Atunci când sărăcia este şi rasializată, cum este în cazul romilor, se produc condiţiile perfecte pentru identificarea unui „celălalt” care trebui exclus din societate şi comunitatea politică. Democraţia fără săraci, fără precari, fără rromi, fără maghiari, fără bătrâni, fără „ceilalţi” nu este posibilă.
Aici e articolul intreg
http://adevarul.ro/international/foreign-policy/ce-resetare-noiembrie-20155-esec-sistem-fost-reclamat-strada-1_56817da137115986c6e7f516/index.html
Recomand tuturor discursul lui Claudiu Craciun – minutul 21-22 din anul 2012 inclus in acest minunat documentar. Si o sa vedeti ca Gotiu avea dreptate de Craciun, avem lideri, nu stiu de ce romanii nu se strang mai numerosi in jurul lor, parca asteptati sa plece toti sau sa dispara printr-un accident. Comentariul lui Claudiu poate fi rezumat mult mai simplu, protestul a guvernat ultimii patru ani, trebuie sa intram intr-o faza noua. Asocierea e aceasta faza, constructia. Alina Mungiu-PIppidi
dupa 26 de ani de dezamagiri fara intreruperi oamenii nu mai vor lideri, a intervenit o suspiciune si o greata instinctiva fata de lideri, “oare cine e in spatele lor?”, “oare ce vor de fapt?”, “oare ce interese ascunse au?”, “oare ce impozite o sa bage dupa ce vin la putere?”, “oare o sa fure mai mult ca ceilalti?” etc.
Nu mai exista nici un fel de incredere fata de oricine incearca sa se impuna ca lider. Plecand de la acest fapt este foarte usor pentru partidele traditionale ale sistemului corupt sa decredibilizeze orice om care iese in evidenta si poate constitui o amenintare pentru sistem.
In Piata, Craciun a fost tocat la foc automat de agenti ai paridelor plecand in special de la agenti psd si cei din jurul lui basescu.
Cu foarte mare greutate o sa se poata construi credibilitate pentru o initiativa si cu atat mai putin pentru lideri. Credibilitate ce poate fi pierduta instantaneu la orice pas gresit sau la orice propaganda media cu tinta fixa.
Ideea de lider este compromisa complet, cu toate ca in inconstient romanii cauta despotul luminat.
Si eu simt ca se inchide un ciclu al protestului. Sper ca protestul va ramane o arma civica redutabila si daca vor exista si grupuri care sa conteste puterea locala si centrala cu atat mai bine pentru noi toti.
trebuie sa remarc ca dvs v-ati afirmat ca un lider veritabil al societatii civile iesita in strada, care a reusit daramarea unui guvern basist si ulterior a unui guvern pesedist, ati adus la putere, cei din strada, un guvern tehnocrat, care pana acum s-a afirmat doar prin gafele comise, apropo tehnocratii respectivi, veniti sau impusi de Bruxelles sunt bogati, despre competenta lor va fi greu sa ne edificam intr-un an, totusi apare o intrebare logica, de ce ai pleca de la Bruxelles unde esti platit foarte bine, de la 5000 de euro in sus si nu prea ai mare bataie de cap, sa vii la Bucuresti unde esti platit simbolic, si unde ai multe pe cap, mai greu este cu secretarii de stat care sunt destui cam dubiosi la profilul moral, dar ma rog asta este cu tehnocratia, te declara cineva(vreun amic ) tehnocrat si ti-a pus Dumnezeu mana in cap, la Bruxelles sau la Bucuresti, exista insa o conditie: sa te agreeze si sa asculti de decidentii bruxellezi, indiferent ca debiteaza tampenii sau promoveaza doar interesele corporatiilor,inteleg domnule Craciun ca protestatarii au si ei un mandat de la societatea civila, sa protesteze cand politicienii au intins coarda prea mult, insa multe probleme importante sau grave ale societatii au ramas nerezolvate, imi pare rau dar eficienta actiunilor protestatarilor si ale societatii civile este inca destul de redusa, poate ar fi bine sa va organizati politic, altfel exista riscul sa dezamagiti si dvs similar cu politicienii!!
Este mai usor sa contesti si sa dai jos un guvern epuizat decat sa construiesti unul. Nu acesta este rolul strazii. Cred ca puteam sa facem lucrurile mai bine in acest patru ani dar protestul este ceva ce inveti. Inainte de 2012, nu stiam ce inseamna. Nu il absolutizez dar remarc ca a fost singurul instrument prin care am reusit niste schimbari, partidele fiind blocate in inertiile si complicitatile lor. Se pare ca ne-am construit o cultura a protestului. Daca avem idei si timp sa mai construim si alte culturi, ale participarii, organizarii, participarii ramane de vazut.
Nici nu vreau sa ma gandesc in ce cosmar de tara am fi trait daca in acest patru ani ne resemnam si stateam in fata televizorului cu totii.