De ce nu poate fi profesorul “autoritate publică”

O idee tot circulă în spațiul public, lansată de către FSLI și acceptată de către ministrul Sorin Cîmpeanu, cum profesorii trebuie protejați mai bine și pentru asta trebuie să devină autorități. Constat cu tristețe nivelul ridicat de necunoaștere a acestor concepte, atât din partea sindicatelor, dar și mai grav, din partea ministrului.

FSLI susține că lovirea unui profesor trebuie să angajeze o răspundere penală din partea făptuitorului. Sigur, nu are nimeni nimic împotrivă, pentru că lovirea oricărei persoane angajează răspunderea penală (art. 193-196 C. Pen.). FSLI mai afirmă că urmărirea penală trebuie să fie făcută de către procuror. Bineînțeles, așa prevede și acum Codul de procedură penală. Deci, unde este noutatea? Ar fi sesizarea parchetului, sindicatele cer sesizare din oficiu. Este absurd, Codul penal stabilește foarte clar modul de sesizare a organelor penale (denunț, plângere, plângere prealabilă). Directorul unității de învățământ are și acum obligația să sesizeze parchetul atunci când află despre săvârșirea unei infracțiuni, chiar sub sancțiunea penală de tăinuire (art. 266-270 C. Pen.).

Așadar, din perspective efectelor acestei propuneri, am arătat că nu există efecte suplimentare față de legislația în vigoare. Însă, propunerea este criticabilă și în raport cu legislația administrativă.

Să pornim de la definiții.

Doctrina: „Termenul <<autoritate>> evocă activitatea preponderent de decizie, iar termenul <<instituție>> evocă activitatea preponderent de serviciu public (din acest punct de vedere, Guvernul, un minister, prefectul etc sunt autorități publice, în timp ce o universitate de stat este o instituție publică.” (Florin COMAN-KUND, Alexandru-Sorin CIOBANU)

„autoritate publică – orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;” (Legea contenciosului administrativ).

În mod evident, exercitarea puterii publice se face de stat, prin organele sale și prin intermediul unor funcționari, nu prin personalul contractual, cum sunt profesorii.

„(1) Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

(2) Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.

(3) Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:

1. a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
2. b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
3. c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
4. d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
5. e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
6. f) colectarea creanţelor bugetare;
7. g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
8. h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.” (Statutul funcționarului public)

Se observă foarte clar că prestarea unor servicii publice, care se face de către instituțiile publice, nu se realizează în regim de putere publică.

”serviciu public – activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public;” (Legea contenciosului administrativ)

Școlile sunt autorizate de către Ministerul Educației să presteze un serviciu public, ministerul fiind o autoritate publică.

De asemenea, trebuie remenționat faptul că profesorii nu sunt funcționari publici, în sensul statutului, ci personal contractual, cărora le este aplicat regimul legislației muncii. Transformarea corpului cadrelor didactice în funcționari publici nu se poate face peste noapte și ar însemna niște schimbări mai profunde. În orice caz, chiar și ca funcționari publici, activitatea la clasă nu se realizează în regim de putere publică. Nu trebuie să uităm că acestora li s-ar aplica anumite infracțiuni de serviciu care momentan nu sunt aplicabile cadrelor didactice, cum ar fi purtarea abuzivă, abuzul în serviciu, neglijența etc. Personal, n-aș vrea să vad profesorii mergând periodic la parchet să dea declarații atunci când elevii nu iau examenul de Bacalaureat, pentru că, cu siguranță, vor exista plângeri penale pentru neglijență în serviciu.

Prin comparație, Legea Educației stabilește în mod expres că funcțiile de rector, decan, director de departament nu presupun exercitarea prerogativelor de putere publică. Așadar, dacă funcții atât de înalte nu sunt „autorități publice”, cum ar putea să fie un simplu cadru didactic?

Lansez pe această cale și un apel. Răspunderea în mediul educațional preuniversitar trebuie regândită de la zero, pentru că este făcută de niște oameni care nu cunosc absolut deloc situația reală. Violența în școală trebuie prevenită, iar prevenția se face cu educație. Profesorii se declară incapabili să facă educație?! Aplicarea unor sancțiuni penale fără rațiune nu va rezolva situația, pentru că vom ajunge la concluzia că școala românească produce infractori. Dacă 70% dintre infractori se reîntorc în penitenciare, unde vom ajunge?