Mineriada pe înțelesul tuturor. De ce justiția nu a fost posibilă 25 de ani

UPDATE: Articolul de mai jos a fost publicat inițial pe România Curată în data de 11 martie 2015, când, în urma deciziei CEDO, Înalta Curte a trebuit să redeschidă dosarul mineriadelor. Miercuri, 21 octombrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte a anunțat începerea urmăririi penale în dosarul Mineriadei, pe numele mai multor persoane. Printre acestea se numără și fostul președinte Ion Iliescu, care este urmărit penal în dosarul mineriadei din iunie 1990, pentru infracţiuni contra umanităţii, respectiv reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, soldată cu decesul a patru persoane şi rănirea prin împuşcare a altor trei, precum şi vătămarea corporală şi lipsirea de libertate a aproximativ 1.000 de persoane. Cum o parte a reacțiilor sunt similare celor din primăvară, România Curată a decis reluarea acestui comentariu (România Curată).

articolul inițial:

25 de ani după ce centrul Bucureștiului a fost violent ocupat de mineri, Universitatea, partidele și presa de opoziție închise și nenumărați oameni, cei mai mulți fără vreo legătură cu opoziția, maltratați, Înalta Curte a trebuit să redeschidă dosarul  evenimentelor, închis anterior de procuratură și apoi redeschis după o decizie CEDO. Văd din reacțiile pe forumuri că o nouă generație are nevoie de explicații.

Mineriada din 13-15 iunie 1990, despre care avem suficiente documente, dosare instrumentate și chiar excelente filme documentare, s-a desfășurat astfel:

  1. Pe data de 20 mai 1990 s-au desfășurat alegeri pentru prima orară după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Deși alegerile au fost în general libere, adică nu s-au furat voturi, ele nu au fost corecte, deoarece încă din ianuarie o mână de oameni iscusiți cu veche experiență bolșevică precum Silviu Brucan și Ion Iliescu au venit cu ideea ca toate organizațiile ad-hoc care se formaseră la revoluție și ocupaseră sediile de stat și de partid să formeze un Front al Salvării Naționale, structură piramidală monopolistă (nici măcar vechile partide istorice nu fuseseră reînființate) care a căpătat astfel un avans decisiv în cursa electorală. Schema era veche și repetată și în istoria sovietică, și pe alte fronturi revoluționare, și a mers și de data asta, mai ales că exista un monopol al televiziunii, iar din februarie și presa care gândea altfel avea probleme serioase. Din februarie în iunie noi, tinerii ziariști care inventau presa liberă împreună cu puținii disidenți notabili ai vechiului regim precum Băcanu și Paler ne văzusem deja ziarele închise de tipografi, care aveau alte idei și considerau că nu e suficient să îi plătim să tipărească ci trebuie să aibă și dreptul la cenzură, rezistasem la urlete de ”moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenților” și alte asemenea. Organizații ca Liga studenților din Universitatea București de asemenea au încercat să chestioneze acest proces electoral viciat în Piața Universității, cenzurată de TVR timp de săptămâni, nu pentru că simpatizau cu vreun partid, ci pentru că studenții ieșiseră din casă la revoluție, dar, spre deosebire de generațiile mijlocii, nu intraseră la loc, și rămăseseră pe străzi împreună cu liceeni și muncitorimea tânără, cerând libertate.
  2. Rezultatul alegerilor din 1990 a fost un pas înapoi pentru România, nu doar pentru că opoziția, cu unguri cu tot, a fost sub un sfert din electorat, ci pentru că în cele trei poziții importante ale statului, președinția, Senatul și Camera Deputaților s-au instalat trei președinți care făcuseră parte oficial din nomenklatura comunistă: Ion Iliescu, Al. Bîrlădeanu și Dan Marțian, arătând că această clasă care condusese timp de cinzeci de ani înțelegea să conducă și mai departe. Și mai rău, securitatea temporar desfințată după ce trăseseră după revoluție și montaseră tot felul de diversiuni și trecută în subordinea Armatei în ianuarie reînviase deja în Serviciul Român de Informații în aprilie, condus de un vechi tovarăș de conspirație al lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, unul din securiștii care pregătiseră ziua de după. O operație numită ”Trandafirul”, dezvăluită mie de unul din șefii armatei care arestase securiști în ianuarie și după aceea a supraviețuit unei încercări de asasinat și a fost trecut în rezervă a avut loc în Piața Universității, supraveghind și inventariind opozanții. După victoria zdrobitoare din 20 mai, aceștia au devenit mult mai puțini, și nici o secundă nimeni nu a cerut anularea alegerilor, doar televiziune liberă și alte mofturi de astea cu libertatea. În schimb, ziarul FSN Azi din data de 21 mai a apărut cu zeci de texte cerând lichidarea opoziției, mulți dintre noi fiind indicați nominal. S-a cerut închiderea ziarelor noastre și desființarea organizațiilor, ca și deschiderea de acțiuni penale pentru lucruri promovate prin scris (în cazul meu, de exemplu).
  3. Pe 12-13 iunie regimul nu a fost niciun moment în pericol, deși câteva zeci de oameni s-au dus la televiziune și au forțat ușa, revoltate de faptul că TVR nu transmitea încercarea de a-i scoate din Piață a poliției (atâția mai erau, după ce fusesem sute de mii). În noaptea de 12 armata, până atunci timidă, a tras în cei câțiva violenți sau rătăciți, sub ochii studenților de la Ligă care au petrecut noaptea în sediul lor din Universitate și au încercat să ajute răniții și să cheme ambulanțele. Nu știu dacă evenimentele din 14 au fost o provocare a poliției, deși sunt unele dovezi, ce e cert e că nu a existat niciun pericol să cadă nici televiziunea, nici primăria Capitalei măcar, deci niciun fel de violență nu se justifica contra unei mâini de oameni agitați. A doua zi, minerii chemați și conduși în mod organizat de reprezentanții ministerelor au luat cu asalt sediul Ligii, aducând în pragul morții pe cei aflați acolo, pe Marian Munteanu în primul rând, dar și pe studenții colaboratori ai Opiniei studențești, niște copii de 20 de ani cu ochelari, băieți și fete, care au suferit traumatisme greu de imaginat. În tot orașul, minerii au colaborat cu poliția, și procurori zeloși au încercat să facă acte de urmărire penală trecătorilor sau celor găsiți în sediile de opoziție, considerând normal că erau arestați făcă motiv și fără acte și aduși plini de sânge de asemenea echipaje mixte improvizate. Lista acestor procurori infami o găsiți aici, unii au fost promovați și mai erau în funcție în 2004, cînd în sfârșit regimul Iliescu s-a încheiat. Alți procurori, mai scrupuloși, ca Monica Macovei, nu au făcut acest lucru, ba chiar au făcut ulterior sesizări către superiori că nu se pot duce la bun sfârșit asemenea dosare vădit ilegale. Fac precizarea asta pentru că oameni care au făcut avere din spălarea banilor securității după nouăzeci au încercat să acrediteze exact ideea contrară.
  4. Crima s-a oprit din cauza reacțiilor la ea. Povestea, de care majoritatea românilor nu a fost conștientă, că nu s-au dat la televizor decât stricăciunile golanilor din 13, nu și restul, a devenit cunoscută prin strigătele de alarmă ale Europei libere și ambasadelor. O mineriadă tăcută a fost peste tot. Opinia studențească nu a mai apărut câteva zile la Iași din cauză că tipografii au considerat-o firesc lichidată, România liberă vreo două săptămâni, iar dl Munteanu a fost eliberat pentru păcatul de a fi fost adus la comă de mineri abia pe la finele lunii august, după intervenții străine, din spitalul închisorii. Câțiva oameni bravi și cu nume s-au delimitat și au reușit să spargă monopolul televiziunii, cerând să se oprească masacrul care continua pe 15 iunie: Mircea Dinescu, primul care a spus elocvent că el vine din clasa muncitoare și că lumea să nu se lase înșelată de sloganurile că asta e o luptă de clasă care circulau atunci, era doar vechea strategie comunistă de a învrăjbi o clasă contra alteia, descrisă de mine pe larg mai târziu în Secera și buldozerul, Maria Berza, secretara de stat a lui Andei Pleșu, ministrul provizoriu al Culturii, care a reușit să intre în televiziune din partea lui și să citească un text de condamnare clar, cu o voce fermă. Și Mihai Șora, ministrul provizoriu al Educației, care a și demisionat.
  5. Ideea că exista o largă aprobare a violențelor e falsă. Mai puțin celebrele femei de la APACA și diverși comuniști bătrâni bucureșteni, lumea nu avea idee ce se întîmplă. Când imaginile au început să circule, aproape nimeni nu a aprobat bătăile oamenilor cu ochelari, sau defularea cu bulane pe fetele cu fusta scurtă și imaginea minerilor de grup de manevră violent și criminal a devenit consolidată. Unii nu o meritau. Două versiuni diferite ale evenimentelor au persistat până târziu, documentate de mine în Românii după 89, prima carte despre postcomunism care a fost dezbătută pe larg la televiziuni în 1996, datorită unor moderatori ca Vartan Arachelian sau Mihai Tatulici, precum și a faptului că aveam deja canale alternative private. Dar aceste versiuni diferite populare asupra anului 1990 nu includeau, nici una, aprobarea violențelor – aveam deja sondaje. Ele priveau clivajul atitudinii față de democrație: trebuie înțeles că în 1990 o majoritate de oameni aprobau un sistem politic cu un singur partid, și că de abia după 1996 s-a dezvoltat o slabă majoritate pentru pluralism, consolidată de abia prin 1999. Stânga sau dreapta nu contau, ca în orice țară post-totalitară clivajul era între cine considera că mai multe partide sunt legitime și cine voia doar unul, sau pe Ceaușescu, sau o dictatură de orice fel. Trebuie spus că în 1996 noi am putut pentru prima oară discuta, pe canale secundare, despre 14-15 iunie la televiziune, timp de șase ani nu existaseră pentru TVR.

Care ar fi fost urmarea normală a celor de mai sus?

  1. Cei care au încercat să închidă partide și publicații ar fi trebuit să plătească un cost măcar politic. Dar din cauza dificultății organizării unei opoziții de la nimic, FSN sau partidele sale succesoare au fost la guvernare neîntrerupt din 1990 încoace, deși în minoritate între 1996 și 2000. Cu excepția guvernului minoritar Tăriceanu nu a existat guvernare fără o parte din FSN, ca atare a unora care au provocat sau aplaudat evenimentele du pricina, chiar dacă mai târziu s-au dezis de ele. Este cazul lui Petre Roman, care în anul 1997 a protestat când am dat, fără comentarii de altfel, pentru prima oară imaginile devastării biroului lui Corneliu Coposu de către minerii însoțiți de un cameraman al TVR.
  2. Justiția, fie și mai târziu, ar fi trebuit să facă dreptate măcar victimelor directe. În 1996, când pentru prima dată a câștigat alegerile o alianță care nu mai spunea pe față cât de bun fusese comunismul și cum democrația era doar o formă continuată a sa cu ceva remanieri, nu am reușit însă să câștigăm și justiția, ierarhică și comunizată de la vârf la bază. Parchetele Militare dominau toate anchetele sensibile și ani de zile Consiliul Europei a luptat să le îngrădească la zona strict militară. O altă bătălie care nu trebuie uitată este faimosul recurs în anulare, folosit de procurorul general să întoarcă orice sentință care nu îi convenea, descurajând instanțele. În orice țară care era un stat de drept victimele sau familiile lor ar fi trăit toată viața din despăgubiri în urma unor procese civile, la noi victimele au continut să fie cele marginalizate, iar minerii au mai încercat să dea jos democrația de mai multe ori, că așa a trecut Roman de partea noastră, că a văzut pe pielea lui cum a fost în 1992. Nici în civil, nici în penal, victimele nu au avut parte de vreun final, și de asta avocatul lor, Antonie Popescu, a câștigat la CEDO, care a stabilit că statul e obligat să asigura dreptul la viață și la un proces echitabil. Mii de oameni au fost afectați direct, unii iremediabil, zeci de mii au emigrat din cauza mineriadei. Un prieten apropiat al meu, Ovidiu Bogdan fotograful SIGMA care a dat fața internațională a Pieței Universității (coperta la LExpress)  a murit de inimă la 33 de ani, după repetate episoade depresive, frecvente pentru generația noastră. Ca și mai norocoșii Dan Pavel sau Florin Iaru, Ovidiu fusese în Piața Universității din 21 decembrie.
  3. Drepturile omului, o luptă neîncheiată. Până astăzi, România este singura țară postcomunistă membră UE care este sub linia de democrație consolidată la Freedom House, organizația care face clasamentul libertății în lume, bazat pe drepturi civile și drepturi politice, ca și distincția dintre democrația substanțială (alegerile libere și echitabile, oamenii au drepturi) și democrația de formă (se țin niște alegeri mai mult sau mai puțin libere). Având în vedere de unde am plecat, adică de la cea mai dură dictatură din pactul de la Varșovia e totuși un progres, dar el trebuie văzut așa cum este. Limitat. Sau România nu ar avea cele mai multe plângeri la CEDO, proporțional per capita mult mai multe decât Rusia sau Turcia, țări nu tocmai democratice, arătând că din motive politice instanțele noastre nu au reușit să stabilească nici după 25 de ani drepturile omului în totalitatea lor și trebuie să ne dea ajutor Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faceți o plimbare la Strasbourg prin fața ei: toate afișele și toți greviștii foamei, în orice sezon, sunt din România.
  4. Propaganda nu moare niciodată. Propagandiștii pro-mineriadă și pro-autoritarism au fost totdeauna la noi mai tari, având de partea lor presa oficială, Rodipet, subvențiile și așa mai departe. Între ei au fost și oficiali deghizați ca academici, de genul Vladimir Pasti, care scria în note de subsol că are el informații (de la servicii) că monarhiștii români sunt plătiți de ambasada Regatului Unit. Instituția lui, casa de sondaje INSOMAR, parte a imperiului securist Vântu, a sfîrșit cu DNA, dar au trebuit mulți ani pentru asta. În extern, unde nimic nu se publică fără fapte și fără referenți, versiunea lor nu a avut nici o șansă. În țară, au făcut nenumărați doctori în științe care au dus mai departe propaganda. Unii au mai evoluat în timp. Printre ei, scriitorii din Azi sau Adevărul din 1990 ca Dan Mihalache, Corina Crețu sau Cristian Tudor Popescu. Alții au rămas la același nivel sau mai rău. În orice caz, nimeni nu contestă masivele încălcări ale democrației și drepturilor omului din acele zile, niciodată pedepsite, și bagatelizarea sau negarea lor trebuie văzute ca o formă de incorectitudine politică, exact cum vedem negarea victimelor Holocaustului sau Gulagului. Mineriada a fost un atentat la democrație, în care autoritatea de atunci a manipulat fără scrupule un grup indus în eroare și violent contra unor oameni aleși aleator, dar mai ales din zona urbană și educată, pentru că era singura implicată politic care amenința noul monopol al puterii. Justiția nu s-a realizat la timp din cauza unui echilibru de putere care a împiedicat-o, dar o societatea democratică nu poate avansa fără justiție, care e indispensabilă inclusiv pentru orice discuție despre reconciliere- cum bine spune Herta Muller. Ca să ierți pe criminal, crima trebuie intâi stabilită și asumată. Iertarea poate veni doar după.

P.S. Văd că mă somează Costi Rogozanu să îl numesc direct dacă nu îmi place atitudinea lui despre mineriade, că i s-a părut că mă refer la el și ai lui într-o emisiune. Motivul pentru care nu i-am dat numele și am citat doar în treacăt acest nou episod al prezentării evenimentelor ca o luptă de clasă (interpretare dominantă în gazetele de propagandă comunistă sub ocupația minerească și iliesciană din iunie 1990) e că nu era de față și nu obișnuiesc să discut oamenii în absența lor, nici măcar ideile lor pe care pe platoul acela nu le-ar fi apărat nimeni. Chestie de fair play. Fiecare are dreptul la opinie, dar nu chiar la toate opiniile. Chiar dacă nu ai fost martor, chiar dacă nu ai o educație metodologică în care să poți articula și testa o teorie controlând pentru toate faptele și nici măcar nu te preocupă faptele din cale afară, că ești critic literar și constructivist, chiar dacă ai un program din a promova puncte alternative de vedere cu orice cost, chiar minimalizând democrația și justiția de care te bucuri datorită altora, gîndește-te un pic ce simt victimele sau urmașii lor când le contești drepturile. Că asta faci: pui victimele la locul lor și le spui că dacă au stat la cutie 25 de ani să nu ridice nici acum capacul. Și nu, niciun fel de alte injustiții, de la răscoala din 1907 la TTIP nu justifică așa ceva și nu avem de ce le discuta în acest context. Că nu au nicio legătură.

 


Recomandări

28 thoughts on “Mineriada pe înțelesul tuturor. De ce justiția nu a fost posibilă 25 de ani

  1. Dr.Samarescu

    TTIP nu e injustitie..E ajutorul de care EU are nevoie acum.”Mineriada” a fost crima politica.Urmarile se vad

    Reply
    • Dr.Penix

      Ia te uite cum a sarit neolibul in apararea alor sai. Mai Dr.Sărmălescu, faptul ca TTIP a fost respins de curand, chiar in senatul american (da-i un google), ar trebui sa-ti dea de gandit. Deci, daca americanul, cel mai feroce capitalist din galaxie, zice ca tratatul asta e prea mult chiar si pentru el….
      Dar probabil ca vorbesc cu peretii.

      Reply
  2. dusu

    sase orase au avut proteste care au fost stinse de organe cu gloante.in unul din ele, aflat intr o parte a patriei unde lumea era mai mult multumita decit nemultumita, protestul a fost intiat de un valutist ,consilier apoi al tovarasului iliescu. dupa victoria revolutiei intregului popor, tara noastra a ramas unita , ceea ce s a urmarit

    Reply
  3. taunul77

    De vazut cat zel va arata Justitia in elucidarea mineriadei din iunie 1990. Sper ca nu va fi la fel de timida ca pana acum.

    Reply
  4. Camelian Propinatiu

    Dinamitarea Podului de Flori! Procentele din 20 mai 1990 legitimau emanatilor puterea pe viata. Nu exista nicio ratiune interna pentru uriasa operatie din 13-15 iunie: securitate, armata, politie, televiziune, presa, mari intelectuali arvuniti. Exista insa o puternica ratiune externa, de interes continental: la 26 iunie 1990, se împlineau exact 50 de ani de la Rapirea Basarabiei, iar curentul unionist era in maxima inflorire pe ambele maluri ale Prutului. Catastrofa de imagine creata a facut imposibila o unire dupa modelul german. Abia pe urma, s-a inventat postromânismul, ca instrument de vesela mankurtizare, ca de ce sa ne mai unim!

    Reply
  5. cineva

    poate nu stiati ca minerii dupa ce au fost adusi la Bucuresti, au fost dusi si in vacanta, la Eforie Nord, la acea vreme o matusa de-a mea lucra ca camerista la un hotel din Eforie Nord, si ea ne-a spus ca au venit minerii cu sutele in hotelul lor, nu stiu daca si la celelalte hoteluri s-a intamplat acelasi lucru. Minerii, evident ca nu toti, probabil ca doar fruntasii lor au fost rasplatiti cu vacante la mare. Verificati si veti vedea.

    Reply
  6. Ion

    Cine reprezinta justitia in Romania? Natalia Roman, Mona Pivnisieru, Viorica Costiniu, Barsan sunt doar ******. Cei care sunt reformatori, democrati, corecti, sunt in minoritate si supusi la presiuni enorme.

    Reply
  7. Costin

    D-na AMP,

    Subscriu, in proportie de 99% , la ceea ce ati scris in articol. Procentul de 1% este legat de asertiunea dvs conform careia guvernul minoritar Tariceanu ar fi fost de capul lui, adica fara contributie din partea fortelor de stanga. Ar fi rezistat guvernul lui Tariceanu(cu cei 27% reprezentare parlamentara) daca nu era sprijinit pe sub masa de psd? Cum explicati, altfel, deriva populist stangista a actiunilor acestui guvern dupa alungarea ministrilor PD ? Cel putin, pentru mine, Tariceanu nu mai are dreptul sa se pretinda liberal, luand in considerare slugarnicia lui urat mirositoare fata de psd, atat in 2007-2008 cat, mai ales, dupa ruptura usl din februarie 2014 incoace.
    P.S. Chiar va rog sa reveniti cu o explicatie referitoare la ceea ce ati avut in vedere cand ati scris despre guvernul minoritar tariceanu si coloratura lui liberala, neinfluentata de urmasii feseneului iliescian.

    Reply
  8. Redactia ziarului AZI

    Buna ziua.
    In comentariul sau, dna Alina Mungiu Pippidi face o serie de referiri critice la ziarul AZI din data de 21 mai 1990, in care ar fi aparut „zeci de texte cerand lichidarea opozitiei, multi dintre noi fiind implicati nominal” – am incheiat citatul. Un detaliu care poate fi de folos autoarei si cititorilor comentariului de mai sus este acela ca, in data de 21 mai 1990, ziarul AZI nu a aparut! Acea data era intr-o zi de luni, or, in perioada respectiva, ziarul AZI nu aparea in aceasta zi a saptamanii. Poate ca, totusi, articolele incriminate de dna Mungiu vor fi fost publicate intr-o alta zi de aparitie.
    In spiritul deontologiei practicate de acest site si al principialitatii inflexibile pe care dna Mungiu o manifesta in opera sa de educare civica a societatii romanesti, am fi onorati daca autoarea ar preciza titlurile acelor „zeci de texte” in care se cereau „lichidarea opozitiei” si celelalte lucruri rele de care acuza acest ziar dupa un sfert de veac!
    Un plus de precizie este absolut necesar pentru corecta informare a opiniei publice, fiind totodata o elementara cerinta de moralitate fata de o personalitate stralucita a comportamentului etic in spatiul public precum este dna Alina Mungiu Pippidi.
    Asteptam indicarea precisa a articolelor respective la adresa de mail office@azi.ro.
    Pana atunci dorim realizatorilor acestui site mult succes in nobila lor opera de asanare a racilelor din societatea romaneasca, acest proces fiind compromis in absenta unei corectitudini in primul rand a celor care-l propovaduiesc.

    Reply
    • marius skolka

      Ar trebui sa va fie rusine tovarasi. Va legati de detalii. Am trait si eu zilele acelea si stiti si voi prea bine ce se revarsa din paginile “ziarului” vostru. Diferentele intre ziarul Azi de atunci si ziarle comunistoide din anii luptei de clasa sunt minime. Nu mai fiti ipocriti, ati publicat o gramada de mizerii la adresa opozitiei si Pietii Universitatii, mintind si inducand in eroare o tara intreaga si acum faceti pe ofuscatii.

      Reply
    • Un golan clujean

      Stimata redactie AZI, nu stiu cum aveti tupeul sa mai existati! darmite sa mai si aveti atitudine dupa toate mizeriile si manipularile pe care le-ati facut in perioada aceea…

      Reply
  9. alinaMP

    @Azi. Anonimi ca intotdeauna? O colectia consistenta de citate este publicata in Romanii dupa 89, Humanitas, 1996. de gasit in orice biblioteca. Cine mai are copie print si o aduce la SAR in MIhai Eminescu 61 ca sa o scanam o putem si posta in integralitatea ei. Oricat de ciudat ar parea, desi au fost n editii, eu nu mai am aceasta carte a mea.

    Reply
  10. mihaim

    Am mers pe 14 Iunie 1990 in fata sediului PNT, care era ocupat de mineri si era in curs de devastare. Imi amintesc de un scaun intepenit intr-o fereastra de la etajul 1-2. Fiind langa un grup de gura casca in fata sediului nu m-am putut abtine, desi era deja isteria creata de stirile cu tiparnita de la PNL si drogurile de la PNT, sa nu remarc cu voce tare (fara a ma adresa cuiva anume): “Chiar daca partidele astea nu sunt bune (sic) totusi trebuie sa fie mai multe partide”. Imediat ce am zis asta, o doamna (fesenista in limbaj popular) a inceput sa imi prinda inchietura mainii si sa tipe ca sa atraga atentia minerilor asupra mea. Am fost sechestrat si dus in curtea PNT unde am fost inconjurat de 5-6 mineri, unul parand a avea o autoritate asupra celorlalti, luandu-mi sacul de pe umar pentru a imi umbla in lucruri. Norocul meu a fost ca pana sa ajunga la carnetul de student in anul 2 de Automatica au dat peste o iconita primita de la bunica mea, moment in care seful minerilor s-a oprit imediat din perchezitie si mi-a dat drumul. Daca ar fi gasit carnetul de student inainte de iconita poate altfel ar fi fost experienta mea. Cert este ca analiza dnei Pippidi referitoare la faptul ca pluripartidismul nu era inca un concept pe deplin acceptat de catre societatea romaneasca este confirmata de ceea ce mi s-a intamplat mie. Oamenii care aprobau ceea ce faceau minerii nu aveau ceva doar cu partidele istorice, ei nu concepeau ca ei, sau alti cetateni, aveau dreptul la o alternativa politica.
    PS: desi am fost din prima zi/noapte a Pietii Universitatii (cand inca nu se stia ce va fi fenomenul ulterior), m-am tinut deoparte de ceea ce s-a intamplat in dupa-amiaza si seara de 13 Iunie 1990 pentru ca erau clar niste evenimente cu infiltrari provocatoare.

    Reply
  11. Nagy Benedek

    Este o analiza stralucita, elocventa si, intr-adevar “pe intelesul tuturor” a diversiunii securisto- bolsevic din 13-15 iunie 199O. Am fost martot ocular la Bucuresti, fiind deputat (UDMR) proaspat ales si sosit in Capitala. Pe data de 14 ne-am facut curaj si am esit din hotelul Bulevard catre Universitate, cu legitimatia provizorie atarnat de gat. Ceea ce ne-a intristat cel mai mulgt a fost participarea activa ale unor “doamne” intre doua varste, care de pe trotoar dirijau minerii, cu tipete patimase inspre tineri barbosi ascunsi sub porti in zona Arhitecturii. Am crezut atunci ca tot ce s-a facut dupa decembrie 89 a cazut si intram intr-o dictatura feroce, mai rea decat cea cazuta. In zilele ce au urmat, noii domni din conducerea Camerei Deputatilor (Dan Martian, Axente Gaspar si altilideri ai FSN-ului au vrut sa ne convinga ca, de fapt, ei sunt adevaratii democrati, iar noi turbulentii cu tenta fascista. Personal am fost coplesit de pregatirea, de siguranta de sine a liderilor arcului guvernamental.Am devenit crispati si nesiguri la un moment dat de propaganda fluenta a FSN-ului in presa si in parlament…Cu greu ne-am dezmeticit si ne-am putut clarifica adevarurile in legatura celor vazute. Acum inteleg, de ce au trebuit 25 de ani pentru a esi din aceasta groapa atat de adanca a constiintelor noastre…

    Reply
  12. George.I.

    Faptul ca au trecut 25 ani fara ca dosarele revolutiei si mineriadei sa intre in instanta,rezulta
    ca in societatea romaneasca exista inca forte oculte puternice care se opun aflarii adevarului
    si sanctionarii vinovatilor!

    Reply
  13. Octav Fulger

    Vad ca nu pot a ma loga cu contul de FB.Eu intreb:- De ce justitia nu a fost posibila 25 de ani?Oare avem certutudinea ca este posibila acum?In 13 iunie 1990 am vazut Iadul!La fel a fost si la Baricada.Dar in 13 urgia(rautatea,cinismul) a fost mai mare.Sa va zic de ce sunt un pic sceptic:
    In toti acesti ani am trait cu frica,angoasa,temere,uneori vise naucitoare cu toate ca in adancul sufletului meu ma vad tot copilul acela de 7 ani haladuind pe Faleza Dunarii la Galati pus tot timpul pe sotii.
    Sa revin. Cand am auzit redeschiderea dosarului (parca 7 februarie) am zis:-Acum e momentul,sa scap de povara evenimentelor traite!Am fost intr-un suflet la PICCJ-libertatii 12.Logic, eram in timpul programului lor de lucru dar nu aveau program cu publicul.A doua oara am fost marti,au ascultat motivul(am fost martor cand 2 persoane de langa mine au fost impuscate ,una mortal) si mi-au spus sec.Daca nu esti inclus in dosarul initial nu ne intereseaza marturia ta.

    Reply
  14. DAN IOSIF

    BUNICUTO ILIESCULE NU MAI TINE CU VRAJEALA I-AL SI PE MAGUREANU VENITI DUPA MINE.In timpul mineriadei din Bucuresti geal Ioniţă Botoș, șeful comandamentului Serviciilor Armatei, s-a ocupat pe 14 iunie 1990 cu încazarmarea, echiparea și hrănirea a circa 990 de mineri în două unităţi militare ale MApN de pe şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Ajutoarele sale de nadejde au fost locotenenţii majori izmenarul pretins academician Gabriel Oprea şi veselaru -spalator de blide – Eugen Bejinariu, ambii deveniti parlamentari pt “serviciile” criminale facute imotriva normalitatii. Tot cu ocazia mineriadei sediul Asociaţiei „21 Decembrie” din Bucureşti a fost luat cu asalt de 60 de ortaci, doar 4-5 dintre ei fiind mineri, restul cadre ale Batalionului 404 aparţinând DIA, echipaţi în mineri, cu căşti, lămpaşe şi bate, toate furnizate de locotenenţii majori izmenarul Gabriel Oprea şi veselaru Eugen Bejinariu, din dispoziţia geal Ioniţă Botoș, șeful comandamentului Serviciilor Armatei. Drept urmare a serviciilor făcute lui Ion Iliescu pe timpul mineriadelor din 1990, Ilie Botoş peste noapte a fost facut magistrat militar de către unchiul său geal Ioniţă Botoș. În 2002 procurorul militar Ilie Botoş a fost numit si procuror șef-adjunct la Parchetul Naţional Anticorupţie. În 2003, la vârsta de 38 de ani, a fost avansat la gradul de general de brigadă pt ca a OBSTRUCTIONAT Dosarele REVOLUTIEI si MINERIADEI.(fără să fi urmat măcar cursurile unei şcoli militare de ofiţeri) şi totodata a fost numit procuror General al României, funcție pe care a ocupat-o până în 2006.A a fost consilier a lui Ponta V V si om de taina a vicelui izmenar Oprea G care l-a numit secretar de stat la MAI militarizand institutia si deviind mersul firesc al democratizarii acesteia.

    Reply
  15. Liber Cugetator

    Lipsesc niste nume, si nu putine sau necunoscute, de pe lista celor cu responsabilitati la mineriada… poate ca unii dintre ei au fost doar oameni de paie… Printre ei si Petre Roman, sau poate ma insel ?!

    Reply
  16. alinamp

    DLE FULGER, daca imi trimiteti marturia dvs o forwardez eu la Parchet, va rog dati-va toate datele de contact si sper dupa aceea sa va caute ei. Pana la neincredere, cu totul intemeiata, sa facem tot posibilul, Alina MP

    Reply
  17. Octavian Capatina

    Dl Iliescu MINTE cand spune ca minerii erau intr-o asa stare de spirit ca au venit de la sine, fara sa-i chme nimeni.
    Sunt sute de dovezi ca au fost chemati. Mai spun, inca odata, una dintre aceste zeci de dovezi la care am fost martor personal, fapte relatate comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor din 13-15 iunie 1990:
    In 13 iunie 1990 orele 17:00-18:00 (nu mai retin ora exact) urcand pe scarile imobilului din spatele cladiri guvernului (cabinetul ministrului Adrian Motiu) soferul ministrului care a trecut pe langa noi (eram mai multi) ne zice asa din senin (caci nu-l cunosteam) citez: “sa stam linistiti ca vin minerii”!?!?!? Pe la orele 21:00 (iarasi aproximatie) venea Adrian Motiu cu avionul de la Cluj; si-a lasat bagajele in cabinet si s-a dus direct la sedinta de guvern in care s-a discutat daca sa “vina minerii”!!!!! Sedinta era sui generis guvern plus N.S.Dumitru si alti fsn-isti!!! Pe la 11:00 sau dupa s-a terminat sedinta care a stabilit venirea minerilor. Petre Roman n-ar prea fi vrut ne-a zis Motiu, dar N.S.Dumitru a fost mai tare!!!

    Reply
  18. Pingback: Iliescu, audiat ca inculpat în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 | România curată

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *