Alina Mungiu-Pippidi

Frînghia tăiată. La moartea lui Lucian Pintilie

L-am văzut ultima oară pe Lucian Pintilie ultima dată acum zece ani, la Cotroceni, la o recepție dată de Traian Băsescu, faimoasă pentru că opozantul anticomunist Vasile Paraschiv a dat înapoi decorația primită, sub privirile îngrozite ale altor decorați – mai ales actori faimoși ai tinereții mele, care primiseră cu stoicism decorații și de la Ceaușescu – vorba lui Băsescu, decorația v-o dă țara – și nu le venea să creadă că asemenea scenă se petrece, cu adevărat și neregizată, în fața noastră, a tuturor. Cît lumea s-a reprezit să-l consoleze pe președinte, eu am fugit după dl. Paraschiv. Iar la întoarcere, în capul scării, am văzut că mă urmărise cineva cu privirea și mă aștepta acolo. Era Lucian Pintilie.

Relațiile mele cu regizorul care însemna pentru noi libertatea culturală, că anul 1990 a stat sub semnul filmelor lui interzise, care au aterizat peste noi în 1990 ca o ploaie de aur, a Reconstituirii și a Balanței și a capodoperei De ce trag clopotele, Mitică? – au fost întotdeauna privilegiate. Ca și Liviu Ciulei sau Andrei Șerban, Pintilie m-a sunat într-o zi. A vrut să ecranizeze Evangheliștii – a tradus-o în franceză, mai tîrziu s-a publicat o versiune franceză, era cea comandată de el. A fost pasionat să ecranizeze Moartea lui Ariel – e vorba de mici piese scrise mine între anii 1992 și 1994, s-a luptat să obțină drepturi și finanțări. Se pare că nu a avut noroc- eu nu am făcut niciodată nimic, că nu am considerat niciodată că trebuie să mișc vreun deget ca să fiu publicată, jucată sau orice altceva, mi s-a părut totdeauna destul că am scris ce am scris, deși îmi dădeam seama ce mare privilegiu ar fi să lucrăm împreună. Eram, de altfel, o mare admiratoare nu doar a lui ca regizor de film, ci și de teatru, și de autor de proză – scenariile din volumul Balanța, mai ales adaptarea Duelului lui Cehov, care m-a inspirat pentru două aventuri existențiale în Caucaz pe care le-am trăit mai tîrziu sunt capodopere.

Pintilie nu era un intuitiv, ca mulți din tinerii lui discipoli, care fac film cum au învățat asistîndu-l pe el, așa cum înveți să fii bucătar stînd lîngă un maestru, era un intelectual, ca și Milos Forman, avea o formație culturală solidă, care se vede în montările lui de teatru, în alegerea textelor. Persecutat în România, apoi glorificat după 1990, cu o splendidă carieră la Paris, în precedentele două decenii dinainte de căderea zidului, nu a ajuns niciodată la o recunoaștere așa de mare ca unii din elevii lui de azi. Cu toate astea, are Ana Blandiana dreptate că ei descind din el toți, într-o măsură mai mică sau mai mare. Mi-e teamă doar că rafinamentul cutural din De ce trag clopotele, Mitică? e și mai greu de înțeles decît tușele dure din fimul românesc neorealist de azi, și de asta fiecare licean ar trebui să vadă filmul și să îl discute cu profesorii și colegii lui. La fiecare zece ani, acest film trebuie revăzut, și ar trebui să fie filmul centenarului la poporul care mereu se spînzură cu frînghia proprie, din greșeală, desigur. Că nu știe a deosebi binele de rău.

Pintilie mă aștepta în capul scării, dar știa deja ce îmi spusese Vasile Paraschiv și între noi nu a mai fost vorba de subiect. Și despre generația tînără doar două cuvinte bune – Cornel Porumboiu și frate-meu, cu afecțiune părintească, o vorbă de mustrare blîndă că nu mai scriu literatură, dar nu din cale afară, știa succesele mele în alte domenii și nu era omul să dea lecții cuiva. Ideea că ar fi putut suferi că nu luase el marile premii de la Cannes, și privilegiul revenise urmașilor, era de neconceput pentru el. Era un om cu totul împlinit, fără nici o nevoie de premii. Și nici despre o meschină tentativă de demascare a lui pe acte CNSAS nu am vorbit, făcută de obișnuiții securiști care, profitînd de eșecul temeinic al transparenței arhivelor, se ocupă să demaște pe disidenți și modele rezistenței noastre culturale (el și Johnny Răducanu au fost demascați odată) și nu pe colaboratori. Știa perfect că nu dădusem doi bani pe relevația aceea și deci nu aveam de ce să ne pierdem vremea noi doi cu asemenea subiecte triviale.

Nu. Lucian Pintilie mă oprise să îmi vorbească despre acoperișul mansardei lui de la Paris și cerurile pe care le vedea de acolo, cerurile atlantice, schimbătoare, prevestitoare, care te convocau, te invadau, te înspăimîntau și te locuiau la toate orele și la toate zilele, pregătindu-te în propria ta casă de pasul final. Mi-a comunicat, în minute de izolare superbă față de lumea din jurul nostru, o lume a puterii, a aspirației, a plănuirii, a parvenirii și a multor trăiri de acest gen, că e pregătit. Am simțit încă o dată, după ghinionul sub care a stat relația noastră, că se deschide din nou ușa privilegiului, că sunt aleasă pentru comunicarea asta, că mi se spune cum se face și cum se întîmplă.

De asta, cînd l-am auzit pe frate-meu acum cîteva luni povestind ceva foarte material din existența de după a lui Lucian Pintilie la București și mi-am dat seama că a supraviețuit zece ani acelei povestiri, la București, nu la Paris, am refuzat să cred și nu cred nici acum. Eu știu cînd a plecat el, și cum. Restul sînt detalii. Muritorii nu văd decît frînghia, dar eu știu că el o tăiase deja.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

5 thoughts on “Frînghia tăiată. La moartea lui Lucian Pintilie

  1. Cinicul

    Felicitari pentru un articol scris frumos, din suflet si cu masura. Incet, incet dispar toate reperele culturale ale Romaniei vechi. Pardoxal Romania dictaturii comuniste a dat mult mai multe valori solide decat Romania pluralista din ultimii 28 de ani.
    Fac parte dintr-o generatie care n-a putut sa vada piesele regizate de Lucian Pintilie decat dupa 90, iar putinele inregistrari din anii 70 sunt, tehnic, de calitate slaba. Pacat.
    Fratele dvs este un regizor foarte talentat, ultimul lui film, Bacalaureat, este cel mai bun, lipsit de noua comanda sociala vizibila in mai toate cele precedente (ati scris chiar dvs despre asta in cartea De ce nu iau romanii Premiul Nobel).
    Ma tem ca nu va da dovada ultima a talentului in film decat dupa ce va regiza si teatru. Puteti sa-i spuneti asta.
    Filmul este o arta mai facila si cam superficiala.

    Reply
  2. joenegut

    Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei sunt probabil cei mai importanţi regizori de teatru şi film ai românilor.
    Obişnuiam să ascult mesele rotunde la Europa Liberă ale Monicăi Lovinescu despre succesele lui Pintilie şi resimţeam o mare mândrie. Am avut privilegiul să văd ca student la Teatrul Bulandra fabulosul D’ale Carnavalului, cu Bănică şi Caragiu. Am văzut tot atunci Reconstituirea care m-a făcut praf, era un mesaj extrem de dur la adresa societăţii în care trăiam în care se mai desfăcuse şurubul, dar nu complet.
    De ce bat clopotele Mitică este filmul prilejuit de piesa lui Caragiale, dar transcende Caragiale, este mesajul lui Pintilie, despre dictatura comunistă. folosire în context a Imnului Naţional de după 1990, poate părea azi cumva nepotrivită, dar atunci puncteazp extraordinar, pentru că în anii 80 încă ne ne treziserăm!

    Reply
    • T. Bucur

      „D’ale carnavalului”, da, l-am vazut si eu atunci, cred prin ani 70. Am cautat chiar acum pe YouTube si vad ca nu exista o inregistrare a acelui spectacol.

      Reply
  3. T. Bucur

    Cetepeul sustinea in urma cu cateva zile ca, in opinia lui, „Reconstituirea”, nu „Dece trag clopotele, Mitica?”, e capod’opera lui Pintilie. Agreez insa opinia d-nei MP.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *